“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ianuarie 2011

31 Ianuarie 2011

Interviu "in memoriam" cu IPS Bartolomeu Anania

În această seară IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a trecut la Domnul la vârsta de 89 de ani. Mai jos am postat un interviu dat de înaltpreasfinţia sa acum 7 ani la emisiunea "Profesioniştii".  Cei care nu-l cunoaşteţi prea bine veţi afla multe amănunte din viaţa sa foarte interesante.

Read more

Mănăstirea Caraiman iarna

Acum o săptămână am participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. Nu era prima data, mai fusesem de câteva ori, dar de data aceasta totul a fost mai special. Ningea foarte frumos afară, zăpada era pâna la genunchi, parcarea era plină de maşini, biserica nouă neîncăpătoare. Din primele clipe de cum am păşit in curte mi-au atras atenţie vocile băieţilor care cântau. Cântau superb, răspunsurile la Sfânta Liturghie dându-le în stilul muzicii psaltice. Era o încântare să stai în biserică.

Din tot ce am trăit mai plăcut în această mănăstire, predica m-a impresionat în mod special. Părintele ieromonah care ne-a vorbit s-a folosit de multe exemple din viaţa de zi cu zi, prin care ne-a captat atenţia la maxim, a ajuns pâna la urmă să spună chiar şi un banc cu tâlc în legătura cu tema zilei.

A fost foarte frumos. Am ieşit cu o pace în suflet şi o linişte pe care n-o mai gustasem de mult.

Slavă lui Dumnezeu pentru mănăstirile din toată ţara, prin care El adapă sufletele noastra cu apa cea vie a Duhului Sfânt.

Read more

28 Ianuarie 2011

Preotul are nevoie de iubire pentru a sluji lui Dumnezeu

Înainte de orice şi mai presus de orice, ca să se învrednicească cu harul dumnezeiesc, preotul are neapărată nevoie de un element de ordin spiritual - iubirea evanghelică; ea îi este necesară în fiecare minut, în fiecare clipă; când se roagă în biserică în timpul unei slujbe solemne, când se roagă acasă sau în casele enoriaşilor, când săvârşeşte Tainele credinţei, când vine în relaţii zilnice obişnuite, de viaţă, de familie, sociale, sau în relaţii cu enoriaşii, cu şefi sau cu subalterni, cu elevii şi cu foştii elevi, cu copiii şi cu adulţii, cu tinerii şi cu bătrânii.

Dar iubirea îi este necesară mai cu seamă în timpul săvârşirii dumnezeieştii Liturghii care este, în întregul ei, taina nemărginitei iubiri dumnezeieşti pentru neamul omenesc; în această Taină, Taina Euharistiei sau a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iubirea s-a arătat în întreaga ei intensitate
fiindcă Domnul Iisus Hristos S-a jertfit pe Sine fără precupeţire pentru mântuirea noastră, S-a dat pe Sine drept mâncare şi băutură, Trupul Său care S-a frânt pentru noi şi Sângele Său care pentru noi şi pentru mulţi se varsă.

În timpul Liturghiei preotul trebuie să fie cuprins cu totul de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii răscumpăţi prin Sângele lui Hristos; şi să nu se afle în el nici umbră de mânie şi de pornire împotriva cuiva sau vreo afecţiune pătimaşă faţă de ceva lumesc, fie aceasta mâncat, haine, podoabe, dorinţa de a se evidentia în serviciu sau în faţa cuiva; trebuie să fie totdeauna sus, al lui Dumnezeu, sfânt. Aşa să şi fie!

Liturghie sfântă, dumnezeiască, preaînţeleaptă, atotdesăvârşită, atotcurăţitoare, atotmântuitoare, atotsfinţitoare! Cât de fericit mă simt când te slujesc cu dorinţă şi bucurie extremă, în dulci convorbiri cu poporul! Avem despre ce povesti întru dulceaţă şi bucurie cu toţi credincioşii, în timpul săvârşirii ei şi la ce să ne gândim! Tu eşti jertfă pentru toţi şi pentru toate, pentru toţi sfinţii (jertfă de multumire şi laudă) şi pentru toţi cei vii şi cei morţi (jertfă milostivitoare şi curăţitoarc).

Cât de minunate sunt puterea, măreţia şi a-toate-cuprinderea ta! Tu aduci laudă şi slavă atotbunei, atotsfintei, nedespărţitei şi de-o-fiinţă Treimi! Tu uneşti cerul cu pământul, îngerii cu oamenii!
Tu Îl aduci neincetat pe pământ pe Dumnezeu întrupat şi pe Duhul Sfânt Cel împreună-de-o-fiinţă cu Tatăl! Tu prefaci pământul în cer! Tu îi prefaci pe oamenii pământeşti în oameni cereşti; şi fără de număr sunt cei pe care i-ai prefăcut în acest chip, în timpurile trecute şi în vremea noastră, cei pe care îi vei mai preface în viitor.

Ce însărcinare e mijlocirea preotului, o mijlocire între Dumnezeu şi oameni, ce ,,intervenţie”, ce slujire a unor atât de mari Taine: naşterea din nou, înnoirea, îndumnezeirea, în Tainele Botezului, Mirungerii şi, îndeosebi, a Împărtăşirii cu Sfintele lui Hristos Taine! I s-a  încredinţat săvârşirea atâtor Taine mai presus de ceruri, înfricoşătoare, şi dumnezeieşti! Ce fel de turrnă cuvântătoare şi în ce număr şi cu ce sânge răscumpărată trebuie să păstorească!

La ce înălţime de neatins stă preotul care săvârşeşte aceste Taine îndumnezeitoare! Ce foc duhovni-
cesc revarsă el asupra Sfântului Prestol şi a Sfintelor Taine! Multe mii de ani a aşteptat această nesfârşit de mare taină: arătarea lui Dumnezeu în trup; mulţi împăraţi şi proroci au dorit să vadă ceea ce vedem, auzim şi gustăm noi, dar n-au văzut şi n-au auzit [cf. Mt 13, 17].

(Sfantul Ioan de Kronstadt – Liturghia, cerul pe pământ)

Read more

Ce ai voie să faci duminica şi în zi de sărbătoare?

Am auzit pe mulţi întrebând ce e permis să faci duminica: Ai voie să speli? Să calci, să faci mâncare, să înveţi, să faci cumpărături, să munceşti, etc. Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură în mod clar ce ai voie şi ce nu, scrie doar astfel:

„Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului: nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23, 3)

În general noi oamenii ne amintim de Dumnezeu doar când avem probleme, când nimeni nu ne mai poate ajuta. Aşa a fost din totdeauna, de mii de ani, de când am căzut în păcat, şi Dumnezeu ştie asta. Când totul merge bine uităm de Biserică, de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de iertare, spunem că n-avem timp, amânăm pe mâine, şi tot aşa. Facem păcate şi ne îndreptăţim, ne călcăm conştiinţa în picioare chiar daca ne mustră când urmează să facem un păcat cât de mic. Astfel, prin indiferenţa noastră facem păcate din ce în ce mai mari, ne depărtăm de Dumnezeu, şi ajungem să dăm de necazuri.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple Dumnezeu a hotărât în mod foarte înţelept să aşeze o zi din săptămână special pentru a întări această relaţie între El şi noi. Duminica este ziua în care omul se odihneşte, se gândeşte la Dumnezeu şi la viitorul lui. Această zi ne aduce aminte că avem un scop pentru care trăim aici pe pământ, că avem un Creator care ne iubeşte şi este oricând dispus să ne ajute dacă-i cerem ajutorul.

Omul îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii muncind, dar asta o face doar pentru că a păcătuit. Înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva aveau acces la toate bunătăţile lumii fără să muncească,  primind totul în dar de la Dumnezeu.  Ca pedeapsă a neascultării omul trebuie, până la a doua venire a lui Hristos, să muncească pentru a trăi, că să conştientizeze greşeala pe care au făcut-o.

Duminica e zi de odihnă, ca să ne amintească nouă tuturor că va veni un moment când totul va lua sfârşit şi nu vom mai fi nevoiţi să muncim.

O zi din şapte ne aduce aminte că ne vom odihni veşnic. Nu cu viermii în pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu alături de milioane şi miloane de oameni. Nu în plictiseală şi monotonie, ci în lumină şi într-o continuă noutate.

Iată ce frumos spune psalmistul David:

„Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114, 7)

La a doua venire a lui Hristos pe pământ, cei care au ascultat de glasul lui Dumnezeu se vor întoarce întru odihna Lui, acolo unde totul este în dar, şi unde nu mai trebuie să muncim pentru a obţine ce vrem.

Duminica nu e ca o zi liberă dată de la servici, în care faci ce vrei, ci e o zi sfântă în care Iisus Hristos Mântuitorul lumii a înviat din morţi, ca împreună cu El să înviem şi noi (şi eu şi familia mea, şi prietenii, şi colegii, şi conaţionalii mei, şi toţi oamenii de pe pământ, şi cei vii şi cei adormiţi).

Duminica e ziua în care ne adunăm toţi în biserici, nu ca la teatru, sau ca la mall, ci ca-n locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-i cere să ne mântuiască pe toţi, fiind foarte conştienţi că fără ajutorul Lui nu puteam face nimic Participările la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători punctează credinţa noastră în viaţa veşnică, convingerea fermă că la un moment dat totul va lua sfârşit şi va începe o nouă viaţă. Mergem duminica la Biserică pentru a ne reîntoarce acolo de unde am plecat: din raiul bucuriei, unde omul stătea faţă-n faţă cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a poruncit ca duminca să fie zi de odihnă, atunci ce putem face şi ce nu putem, ce e păcat şi ce nu?

Lucrurile sunt simple: să nu faci duminica ceea ce ai fi putut face în timpul săptămânii. Să-ţi faci programul în aşa fel încât duminica să o ai liberă, fără stresul grijilor zilnice. Duminica şi în sărbători să mergi la biserică, să faci fapte bune, să citeşti din cărţile sfinte, să te rogi mai mult, să te fereşti mai cu ardoare de păcat.

Conştiinţa vă va mustra ca să înţelegeţi ce e păcat şi ce e bine de făcut duminica şi în sărbători.

Dacă poţi să speli, să calci, să faci curăţenie de sâmbătă de ce să le laşi pentru duminică? De ce să nu ascult de Dumnezeu, doar pentru că mi-e lene.

Experienţa mea din copilărie mi-a arătat că Dumnezeu pedepseşte uneori foarte aspru pe cei care muncesc în zi de sărbătoare. Mătuşa mea a făcut suc de roşii duminica şi i-a căzut toată oala incinsă pe ea,  având arsuri grave pe tot corpul şi fiind internată în spital. Tată a văruit un apartament în zi de sărbătoare odată şi i-a intrat ceva în ochi şi i s-a infectat ochiul. A fost la spital, i l-a bandajat şi a stat câteva zile acasă. Tot el îmi povestea cum făcuse treabă duminica şi s-a lovit cu ciocanul peste deget. Am trăit şi eu multe întâmplări pe pielea mea, şi prefer să nu mai fac experimente. Duminica e zi de odihnă şi nu vreau să fac nimic: nu scriu pe site, nu fac treabă, nu învăţ, ci merg la Biserică, mă întâlnesc cu familia şi prietenii, mă odihnesc, mă plimb, etc.

De ce pedepseşte Dumnezeu necinstirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare? Pentru că acela care uită de duminică uită şi de Dumnezeu, şi cine uită de El trăieşte în suferinţă în vecii vecilor.

Poate vi se pare un detaliu nesemnificativ, dar cine este credincios în cele mici este şi în cele mari. Cine cinsteşte duminica, ţine posturile de peste an, merge la Biserică, se roagă cum poate, acela va avea putere mai multă să iubească, să ierte şi să fie sprijin celor din jur, Un astfel de om va vedea viaţa ca pe o continuă pregătire către împărăţia cerurilor.

(Claudiu)

Read more

27 Ianuarie 2011

Puterea făcătoare de minuni a icoanei

Vă amintiţi tradiţia potrivit căreia regele Avgar, fiind foarte bolnav, a dorit să aibă imaginea lui Hristos, având credinţa că va primi tămăduire prin acea reprezentare. A chemat un pictor, căruia i-a poruncit să-l picteze pe Hristos. Pictorul a trudit îndelung asupra sarcinii sale, dar să zugrăvească chipul lui Hristos nu a reuşit. Acesta emana o lumină de negrăit, care îl orbea pe artist, iar expresia chipului era cu neputinţă de reprodus.

Văzând eforturile zadarnice al pictorului, Mântuitorul a luat un prosop, Şi-a şters de el Faţa, iar pe suprafaţa pânzei a apărut îndată Chipul Dumnezeiesc, care a şi fost expediat lui Avgarss. În tradiţia aceasta totul, până la ultimul detaliu, e tainic şi plin de înaltă învăţătură. Ea descoperă la maxim sensul icoanei. Ne spune că icoana nu este un portret şi că artistului-portretist îi este cu neputinţă să creeze o reprezentare iconică, ne spune că icoana nu se zugrăveşte după natură, că ea este nu numai rezultatul „vederii minţii”, ci şi al „lucrării minţii”.

Tradiţia asta ne mai spune că menirea icoanei nu este simpla aducere aminte de Chipul Dumnezeiesc, ci facerea de minuni. Dar icoana nu face minuni cu de la sine putere, fiind doar o unealtă a Purtării de grijă dumnezeieşti. Ca minunea să se săvârşească, este nevoie de credinţă din partea celui care se roagă. Fără credinţă, minunile sunt cu neputinţă.

În Evanghelii întâlnim permanent referinţe la faptul că este indispensabilă credinţa pentru ca minunea să aibă loc. „Credinţa ta te-a mántuit”, Îi spune Hristos femeii cu curgere de sânge care se atinsese de haina Lui (Matei, 5. 54, Luca, 8, 48). „Dacă veţi crede şi veţi spune ca muntele să se mute şi sã se arunce în mare, va fi dupa cuvântul vostru” (Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 25)89. Petru, păşind pe ape şi pierzându-şi credinţa, începuse să se înece (Matei, 14, 30-51).

Icoana este făcătoare de minuni numai prin puterea lui Dumnezeu, care se manifestă prin ea, şi prin efortul de răspuns al celui ce crede în nădejdea că prin icoană i se va trimite harul dumnezeiesc. În rugăciunile care însoţesc sfinţirea icoanei, Biserica cere: trimite asupra acestei icoane puterea facerii de minuni”.

În Biserică - dar s-ar putea spune că în toată viaţa creştinilor autentici - totul este miraculos. Rostită cu credinţă, rugăciunea dobândeşte lucrarea sa făcătoare de minuni. În afara acestei lucrări ea îşi pierde sensul religios, devenind o simplă şi deşartă declamaţie, încetând a mai fi rugăciune. Săvârşit cu credinţă şi nădejde, ritualul bisericesc devine taină, căpătând putere lucrătoare, devenind act de împărtăşire cu Dumnezeirea şi posedând ipso facto puteri miraculoase.

Toată religia şi toate cele legate de ea sunt făcătoare de minuni, fiindcă tot ce este lucrător în sens religios este rezultatul tainicei legături dintre fiinţa credincioasă şi Purtarea de gijă dumnezeiască. Drept urmare, miracolele făcute de icoane nu sunt ceva excepţional; dimpotrivă, ele sunt în firea lucrurilor, pentru că dacă icoana nu ar putea fi făcătoare de minuni, sensul ei n-ar mai putea fi analizat ca sens sui generis. Facerea de minuni prin icoane este chiar conditio sine qua non a cinstirii icoanelor.

Zugrăvită de un iconograf evlavios care respectă în formulele reprezentaţionale tradiţia bisericească, orice icoană recunoscută ca fiind canonică şi sfinţită după rânduíală de către Biserică poate deveni miraculoasă prin rugăciunea credincioşilor care îşi pleacă genunchii în faţa ei îndreptându-şi gândurile şi nădejdile către Arhetip. Devenite faimoase, icoanele Maicii Domnului din Vladimir, Smolensk, Kazan şi multe altele, sunt doar alese ale lui Dumnezeu, prin care de multe ori, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor, Domnul a arătat mila Sa. Miracolele acestora sunt de notorietate. Dar există şi numeroase icoane anonime, care sunt de asemenea unelte în mâinile Proniei şi care nu numai că nu au atras atenţia mulţimilor de rugători, dar nici măcar acelui singur credincios care o posedă şi care înalţă rugăciuni de multă vreme în faţa ei.

Facerea de minuni este de neconceput fără credinţa în milostivirea dumnezeiască. Facerea de minuni săvârşită prin icoană este rezultatul silinţei lucrătoare a minţii credinciosului ce îşi îndreaptă rugăciunea spre Dumnezeu şi actul de pogorâre a harului dumnezeiesc ca răspuns la eforturile şi străduinţele credinciosului. La asta se referă şi rugăciunea de sfinţire a icoanei: Puterea facerii de minuni pogoară peste icoana aceasta, pentru tat sufletul care se închină ei eu eredinţíl. Dacă puterea de a face minuni ar fi cuprinsă în icoana luată ca atare, adică în suportul ei, în culorile ei, ar fi de neconceput o atitudine profanatoare faţă de icoana făcătoare de minuni.

Totuşi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au avut loc acte de profanare chiar şi cu icoane proslăvite prin minuni. Puterea miraculoasă a icoanei nu vine de la icoană, ci prin icoană, şi doar un credincios va putea primi harul acestei puteri.

Prin urmare, s-ar putea crede că de vreme ce icoana este doar un instrument prin care se pogoară harul

dumnezeiesc, forma nu joacă un rol hotărâtor şi că rolul acestui instrument îl poate juca orice lucru, cu singura condiţie ca rugătorul să creadă că Dumnezeu Îşi poate arăta mila şi prin lucrul acela. Convingerea asta este perfect îndreptăţită din perspectiva logicii intelectualiste, dar lipsită de orice temei din punctul de vedere al conştiinţei religioase. Icoana, ca şi orice ritual, este tradiţională, canonică şi sfinţită de Biserică, aşa cum, evident, „orice lucru” nu poate fi. Dar pe lângă rugăciunile canonice, orice slavosiovie sinceră poate căpăta putere.

Cuvintele simple ale tâlharului înţelept i-au deschis calea spre Împărăţia Cerurilor (Luca 23, 42) De unde putem admite că şi o reprezentare necanonică poate deveni în mâinile Domnului un mijloc pentru a face minuni. De aici nu reiese însă că pentru icoană nu este obligatorie dogma bisericească. Rugăciunea credinciosului poate fi liberă, dar Biserica se roagă după tipic şi îi îndeamnă pe credincioşi să respecte tradiţia bisericească. Teza aceasta se aplică pe deplin şi la iconografie. Icoana, sfinţită de Biserică, trebuie să fie canonică şi formal.

Dacă am accepta că orice relicvă poate deveni icoană, ipso facto vom ignora toată latura cultică a Bisericii, care nu îngăduie arbitrarul, şi ne vom plasa pe poziţiile, să zicem, totemisrnului grosolan.

Dacă veţi recunoaşte necesitatea aspectului ritual al Bisericii - iar fără aspectul acesta ea ar fi cu neputinţă de conceput - veţi fi silit să recunoaşteţi şi canonicitatea reprezentărilor iconografice.

Nikolai M. Tarabukin

 

 

Read more

Sfaturi pentru tinerii căsătoriţi

Din seara nunţii în care o vei primi pe mireasa ta în camera de mire, primeşte-o ca pe o statuie şi chiar de atunci să înveţe să fie cumpătată, blândă şi să trăiască cinstit; de la început chiar, de cum păşeşte pragul casei tale, să calce în picioare dragostea de bani. Să o înveţi să fie înţeleaptă, să o înveţi să nu-şi atârne aurării de urechi, nici împrejurul gâtului, nici pe pereţii casei; sa nu dorească haine ţesute cu fir de aur şi nici obiecte de lux.

Podoaba ei să fie strălucitoare, dar strălucirea să nu fie o insultă. Acestea toate să fie lăsate celor nechibzuiţi; tu însă împodobeste-ţi casa cu multa cuviinţă, mirosind mai degrabă de înfrânare decât de parfumuri. Două lucruri vor rezulta de aici. Intâi nu se va mâhni mireasa, când, după terminarea nunţii, se vor trimite înapoi fiecăruia hainele ţesute cu fir de aur şi vasele cele de argint; al doilea, mirele nu se va mai îngriji de pierderea şi de paza celor adunate.

După aceasta, după ce se va fi terminat toată desfătarea zilei de nuntă, ia-ţi mireasa ta, formează-o bine, întinzând pentru multă vreme simţul de pudoare şi nu căuta să stingi acest simţ degrabă. Căci chiar dacă fata ar fi lipsită de acest simţ, totuşi ştie să tacă până la o vreme, sfiindu-se de bărbat şi surprinsă de noile împrejurări în care intră. Aşa dar să nu strici repede acest simţ de pudoare, după cum fac bărbaţii cei desfrânaţi, ci prelungeşte-l pentru multa vreme, căci de mare folos îţi va fi acesta. Niciodată nu te va cârti şi nici nu te va mustra pentru cele ce ai hotărît.

Prin urmare legiuieşte totul în acea vreme, în care simţul pudorii, ca un frâu pus sufletului, nu te lasă sa te mustre sau să cârtească de cele ce faci. Când oare este un timp mai potrivit de a forma femeea ca acela în care se sfieşte de bărbat, se teme şi se ruşinează? Atunci pune-i cuvin¬tele înţelepciunii, căci le primeşte sufletul ei; aşează-i cea mai frumoasă dispoziţie sufletească, adică simţul pudoarei.

Dar dacă voieşti îţi pot da şi un exemplu cum trebue să vorbeşti cu ea. Dacă Pavel nu s-a sfiit de a spune : „Nu vă lipsiţi unul pe altul de îndatoririle conjugale” (I Coririteni, VII, 5) şi rostea cuvintele către femei măritate, dar rnai bine zis nu către femei măritate, ci către suflete duhovniceşti, cu atât mai mult eu nu mă voi feri de a o spune.

Ce trebue dar să-i vorbească ei mirele ? Cu multă dragoste să-i spună : „Eu, copilă, te-am luat tovarăşă de vieaţă şi te-am adus ca să-mi fii păr¬taşă în treburile cele mai de cinste şi mai de nevoie, anume facerea de copii şi purtarea de grijă a casei. Ce te rog dar pe tine ?” — Dar înainte de a întreba aceasta, vorbeşte-i de dragoste, căci nimic nu ajută atâta pentru a convinge pe ascultător ca să primească cele spuse decât ştiind că i se vorbeşte cu multă dragoste. Cum îi va arăta însă dragostea ? Dacă îi va spune: „Am avut putinţa să mă căsătoresc şi cu altele şi mai bogate şi de neam mai strălucit, totuşi nu le-am ales pe acelea ci pe tine, am îndrăgit caracterul tău, blândeţea ta, înţelepciunea ta”. Cu aceste cuvinte pregăteşte îndată calea cuvintelor cu privire la o vieaţă înţeleaptă, şi blamează, pe ocolite, bogăţia.

Căci dacă fără nicio pregătire vei vorbi contra bogăţiei va fi supărător ; dar dacă te foloseşti de un prjlej potrivit, le reuşeşti pe toate. Atunci i se va părea ei că faci acest lucru spre a o apăra şi nu-i vei părea ei ca un om aspru, neplăcut şi chiţibuşar. Când însă vei lua prilej de vorbă chiar din cele ale ei, se va bucura. Aşa dar îi vei spune — căci este nevoie să reiai vorba începută — „Am avut putinţa să iau soţie bogată şi avută, dar n’am voit. Pentru care pricină oare ? Nu la întâmplare şi nici în zădar, ci am fost învăţat eu bine că bogăţia nu este nicio avere, ci lucru de dispreţuit, care se află şi la tâlhari şi la femeile desfrânate şi la jefuitorii de mor¬minte.

Pentru aceasta, lăsându-le pe toate celelalte, am venit către virtutea sufletului tău, pe care o prefer faţă de tot aurul, deoarece o fată tânără, pricepută şi liberă, care se îngrijeşte de evlavie preţuieşte tot atât de mult cât toată lumea. Pentru aceasta m’am îndrăgostit de tine, şi te iubesc şi te pun mai presus de sufletul meu. Viaţa prezentă nu este nimic; doresc şi mă rog şi fac totul ca astfel să ne învrednicim să petrecem viaţa prezentă încât şi acolo, în viaţa viitoare, să trăim tot împreună cu multă slobozenie.

Timpul de aici de pe pământ este scurt şi trecător; dar dacă ne vom învrednici să petrecem viaţa de aici bine plăcând lui Dumnezeu, vom fi totdeauna, cu mai multă plăcere, şi cu Hristos şi noi doi împreună. Eu dintre toate am preferat dragostea ta şi nimic nu mi-i atât de greu şi de supărăcios decât ca să mă cert vreodată cu tine. Chiar dacă ar trebui să pierd totul, chiar dacă aş ajunge cel mai sărac dintre oameni, chiar dacă aş suferi cele mai grele primejdii, chiar, dacă aş pătimi ori şi ce, mie toate îmi vor fi cu putinţă de suferit şi uşoare, atâta timp cât noi ne vom înţelege unul cu altul.

Copiii chiar atunci îmi vor fi dragi, când tu te vei purta drăgăstoasă faţă de mine. Va trebui dar ca şi tu să faci la fel”. — Adă apoi şi cuvintele Sf. Scripturi în sprijinul tău, deoarece Insuşi Dum¬nezeu vrea ca dragostea să fie între voi. Ascultă ce zice scriptura: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe marna sa şi se va lipi de femeea lui”. (Efeseni, 31). — „Să nu fie între noi, continuă tu cuvântul tău, niciun prilej de micime su¬fletească. Piară banii, mulţimea slugilor, cinstea dela cei străini; eu în locul acestora toate prefer dragostea ta”.

Aceste cuvinte oare nu vor fi mai dorite de femeie decât aurul şi decât bogăţiile ? Să nu te temi că fiind iubită se va obrăznici cu tine ; nu, ci dimpotrivă, mărturiseşte că o iubeşti, în adevăr femeile desfrânate, care sunt lângă un bărbat, iar mâne cu altul, negreşit că s’ar obrăznici când ar auzi astfel de cuvinte; dar o femeie liberă, o fată nobilă, niciodată nu se va obrăznici auzind aceste cuvinte, ci cu atât mai mult se va pleca.

Arată că îţi place mult să stai împreună cu ea, şi de dragul ei vrei să fii mai bine acasă decât în oraş. Prefer-o tuturor prietenilor şi chiar copiilor ce ţi-a dat; iar pe copii iubeşte-i tot de dragul ei. Dacă face ceva bun, laudă-o şi admir-o ; dacă greşeşte ceva, lucru ce se întâmplă celor tinere, sfătueşte-o si atrage-i luarea aminte. Defăima necontenit banii şi luxul şi dă-i a înţelege că podoaba unei femei este aceea care vine dela modestie şi dela cinste; învaţ-o continuu cele de folos.

Rugăciunile voastre să fie în comun ; fiecare să meargă la biserică, iar acasă bărbatul să întrebe pe femee şi femeea pe bărbat asupra celor spuse sau citite acolo. Dacă cineva este sărac să ia ca exemplu pe bărbaţii sfinţi, pe Pavel, Petru, cari au fost mai slăviţi decât împă¬raţii si bogaţii, cu toate că şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Invaţă-o că nimic nu este mai înfricoşător în cele ale vieţii decât numai a nu trăi după voia lui Dumnezeu.

Dacă vrei să dai mese şi ospeţe nu chema pe nici un om fără ca¬racter, pe nici un om necuviincios; şi dacă vei găsi pe vreun sărac sfânt, putând ca să binecuvinteze casa voastră, putând cu păşirea picioarelor sale să aducă toată binecuvântarea lui Dumnezeu, pe acela chiamă-I.

Să spun încă şi alta ? Nimeni dintre voi să nu se grăbească să se însoare cu una mai bogată decât ei, ci mai bine cu una cu mult mai săracă. Căci fiind mai bogată, nu va aduce atâta prilej de plăcere cu banii ei, câtă ură şi insultă, prin faptul că ea va cere mai mult decât a adus, va pretinde lux, va da drumul la cuvinte supărătoare şi la sudălmi.

Căci poate va zice: „încă n’am cheltuit nimic din ale tale, sânt îmbrăcată încă cu lucrurile mele, din acelea pe care părinţii mei mi le-au dăruit”. Ce spui, femee ? Incă ale tale porţi ? Care lucru este mai dureros oare decât acest cuvânt ? Trupul nu mai este încă al tău, iar banii sunt ai tăi ? După căsătorie nu mai sunteţi două trupuri, ci sunteţi un singur trup, iar averile două şi nu una ? O, poftă a banilor! Aţi ajuns amândoi un om, o fiinţă şi încă spui: „ale mele”?

De diavol a fost introdus acest cuvânt blestemat şi spurcat. Dumnezeu a făcut comune pe toate cele ce sunt mai necesare decât banii, iar banii nu sunt comuni ? Nu este cu putinţă să spui: „Lumina mea, soarele meu, apa mea”. Toate cele mai de preţ ne sunt comune, iar banii nu sunt comuni ? Să piară de mii de ori banii, dar mai vârtos nu banii, ci voinţa care nu ştie să se folosească de bani, ci îi preferă în locul tuturora.

Invaţă acestea împreună cu altele, dar cu multă dragoste, pentru că sfătuirea virtuţii, în ea însăşi, este tristă. Şi mai cu seamă faţă de o copilă simplă şi tânără, când îi vorbeşti de un trai înţelept şi cinstit, fă-o cu multă dragoste. Şi mai ales îndepărtează din sufletul ei : „al meu” şi „al tău”. Dacă va spune : „Cele ale mele”, spune-i: „Pe care le numeşti ale tale, căci nu ştiu ; eu nu am nimic al meu; cum dar spui : cele ale mele, când toate sunt ale tale ?” Dăruieşte-i ei acest cuvânt. Nu vezi că acest lucru îl facem cu copiii ? Când un copil smulge ceva din cele ce ţine în mână, şi vrea să ia şi celălalt lucru, i-l dăm şi zicem: „Da, şi acesta este al tău şi acela”.

Aceasta să facem şi cu femeea, căci judecata ei este mai copilăroasă. Dacă va zice : „Cele ale mele”, spune: „Toate sunt ale tale, şi eu sunt al tău”. Nu este cuvânt de linguşire, ci de multă pricepere. Astfel vei putea îndepărta mânia ei şi să-i stingi întristarea. Spune-i deci astfel: „Şi eu sunt al tău, copilă. Acest lucru m’a sfătuit Pavel zicând: „Bărbatul nu este stăpânul corpului său, ci femeea” (I Corinteni, 7, 4). Dacă eu nu am stăpânire asupra corpului meu, ci tu, atunci cu atât mai mult ai stăpânire şi asupra banilor”. Vorbind acestea ai linisti-o, ai stins flacăra, ai ruşinat pe diavol, ai făcut-o roabă, dar mai degrabă sclavă cumpărată cu bani; cu cuvintele acestea ai legat-o. Astfel, din cele ce tu grăeşti, învaţ-o să nu zică niciodată: „al meu” „al tău”.
Niciodată să nu-i vorbeşti la întâmplare, ci cu mângâiere, cu cinste şi cu multă dragoste.

Cinsteşte-o pe ea şi nu va avea trebuinţă să fie cinstită de alţii, nu va avea trebuinţă să fie slăvită de alţii, căci se bucură de cinstea şi slava, care vine de la tine. Prefer-o înaintea tuturora, din pricina tuturor însuşirilor ei şi pentru frumuseţe şi pentru pricepere, şi laud-o. Astfel vei convinge-o să nu dea atenţie la nici un străin, ci va râde de toţi ceilalţi. Invaţ-o frica de Dumnezeu şi vor curge toate ca dintr’un izvor, iar casa ta va fi plină de mii de bunătăţi. Dacă vom căuta cele nepieritoare, atunci vom dobândi şi pe cele pieritoare, căci spune Scriptura: „Căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dnmnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. (Matei, 6, 33).

(Sf. Ioan Gură de Aur)

Read more

26 Ianuarie 2011

Dumnezeu răsplăteşte mai mult atunci când n-aştepţi răsplată

Creştinii la fel ca şi persoanele care nu prea trec pe la biserică ştiu foarte bine că fapta bună se răsplăteşte. Chiar şi copiii ştiu de la vârste mici, că bucurându-şi părinţii prin faptele lor, vor fi răsplătiţi.

Hristos Domnul a făgăduit că pentru orice bine, indiferent cât de mic ar fi, nu ne vom pierde răsplata, nici aici, nici în împărăţia cerurilor:

„Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.” (Marcu 9, 41)

Din experienţa vieţii mele pot spune, ca mulţi alţii, că tare bun este Domnul şi cu adevărat răsplăteşte însutit aici pe pământ. Despre răsplata din împărăţia cerurilor nu pot decât să nădăjduiesc, pentru că  în mod concret nu ştiu care va fi. Sper, prin mila lui Dumnezeu, măcar să nu ajung în iad....

Nu ştiu cum sunt alţii dar eu când am auzit cuvintele:

„Oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19, 29)

m-am gândit matematic: dau o pâine, primesc 10. Dau 10 lei milostenie unui sărac, voi primi 1000 de lei.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române spune că:

„Însutit va lua înapoi” înseamnă bogăţia harului lui Hristos prezent în sufletul celor ce Îl iubesc pe El „cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul lor” (Matei 22, 39).

Calculele matematice nu prea îşi au rostul întrucât de multe ori putem dărui lucruri nemateriale: iertare, înţelegere, încurajare, iubire în general. Şi toate aceste nu se pot cuantifica in mod material şi prin urmare nici răsplata nu poate fi estimată in mod material si utilitarist.

Când intrasem în Biserică, acum câţiva ani, o prietenă mă întreba:

„De ce ţii post? De ce-i ajuţi pe săraci? De ce faci fapte bune?”

Eu i-am răspuns sincer: „ca să primesc răsplată de la Dumnezeu şi să merg în rai.” Această prietenă, care atunci se declara atee, astăzi schimbându-şi mult părerile, îmi spune că sunt un ipocrit deoarece fac faptele bune în mod interesat, în loc să le fac din iubire, fără să aştept răsplată.

Pentru mine acel răspuns a fost o mică palmă, şi de atunci m-am gândit de multe ori la motivaţia pe care o am când ajut pe cineva. Răsplata faptelor bune este de fapt o înţeleaptă momeală de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu. Dacă-i spui astăzi unui om, care nu crede în Dumnezeu, că venind în Biserică şi apropiindu-se de Hristos se va umple de harul lui Dumnezeu şi va merge în împărăţia cerurilor, nu va fi foarte încântat. În schimb daca-i spui că Hristos îi poate rezolva problemele de ordin material pe care le are, că Hristos îi  răsplăteşte şi un pahar cu apă rece dat săracilor, atunci cu siguranţă va deveni interesat.

Răsplata pentru faptele bune este doar o motivaţie de moment, pentru a te ajuta să treci la o altă etapă: să faci faptele bune dezinteresat.

Concluzia e simplă: Dumnezeu vrea ca noi să ajungem să-L iubim. Ca să-L putem iubi trebuie să-i ascultăm poruncile. Iar poruncile Lui ne îndeamnă să ne iubim aproapele. Motivaţia menţinerii relaţiilor dintre noi oamenii trebuie să fie iubirea.

La început, vei face binele pentru răsplata pe care ţi-o dă Dumnezeu. Şi ţi-o dă din plin! Dar pe urmă vei observa că răsplata nu te poate motiva să faci lucruri mai mari. Răsplata te limitează in a face fapte de iubire.

Cine iartă celui care a greşit doar pentru răsplata din împărăţia cerurilor? Cine renunţă la binele lui pentru binele aproapelui, aşteptând răsplata? Cine-şi da viaţa pentru prietenul său, având ca motivaţie doar răsplata? Foarte puţini, sau aproape nimeni. Toate acestea se fac din iubire neconditionata.

Iubirea te va motiva să faci mai mult decât ţi-ai închipuit vreodată. Fiecare faptă bună făcută pentru răsplată îţi va da impresia că ai făcut destul, şi ca meriţi o răsplată consistentă. Fiecare faptă bună făcută din iubire îţi va da impresia că trebuie să te dăruieşti şi mai mult, că parcă ai fi putut mai mult.

Este extraordinar pasajul din „Epistola Întâi către Corinteni” unde Sfântul Apostol Pavel spune că orice ai dărui şi orice ai avea, dacă n-ai iubire, nimic nu eşti. Poate-ţi trece prin cap că dând toate averile tale săracilor vei primi multă răsplată în cer. Pavel spune că nu e de ajuns dacă n-ai şi iubire. Poate te gândeşti că fiind cel mai înţelept şi mai inteligent om, sfătuindu-i pe ceilalţi vei fi răsplătit, dar Pavel aminteşte că fără iubire nimic nu faci bun.

Iubirea e cel mai mare dar pe care-l poţi face. Iubirea ta arătată celuilalt, naşte iubire în inima lui. Iubirea ta faţă de aproapele e întâmpinată de iubirea lui Dumnezeu faţă de amândoi.

Da, Dumnezeu răsplăteşte însutit, dar nu aşa cum gândim noi. Nu oricând şi nu oriunde. Hristos vă va răsplăti mai mult atunci când nu aşteptaţi plată.

Cine nădăjduieşte în Hristos doar pentru viaţa de pe pământ e mai de râs decât toţi oamenii.

Dumnezeu se uita la inima omului când face o faptă bună, la motivaţia lui. (Claudiu)

Sfantul Vasile cel Mare spunea ca omul poate fi caracterizat in trei feluri in functie de fapta buna pe care o face:

1. daca face fapta buna din frica de iad il face pe om rob;

2. daca face fapta buna cu scopul de a fi rasplatit pe pamant, in aceasta viata il face pe om sluga;

3. daca face fapta buna fara a dori ceva in schimb ci din iubire de Dumnezeu il face pe om fiu al lui Dumnezeu.

Sfantul Isaac Sirul spune ca "intelepciunea are doua capete: la un capat frica de Dumnezeu si la celalalt capat dragostea de Dumnezeu. Fapta buna incepe cu frica de Dumnezeu si se termina cu dragoste pt Dumnzeu." Si tot Sfantul Isaac Sirul: "fericit este omul care isi cunoaste neputinta lui, caci cunostiinta aceasta i se face lui temelie, radacina si incepatura de toata fapta buna".

Sfantul Efrerm Sirul: "Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci ci la vointa cu care il aduci".

Sfantul Isidor, ucenicul sf Ioan Gura de Aur, cel care a scris mii de epistole bisericii lui Hristos zice: "cand se vor uni la om cuvantul si fapta buna - fac pe om icoana a toata filozofia".

(completari aduse de Maria in comentarii)

Read more

Viaţa călugărească în Mănăstirea Bujoreni

Un documentar minunat despre viaţa smerită a unor călugări, care zi de zi au un singur scop: trăirea în iubire alături de întreaga obşte mănăstirească. Filmuleţul prezinta activităţile de zi cu zi ale monahilor şi felul în care privesc ei viaţa trăită aici.

Read more

25 Ianuarie 2011

Sfantul Grigorie Teologul ne vorbeste despre saraci

Se cade sa ne deschidem inima fata de toti saracii si fata de aceia care, din oricare pricina, patimesc greu, dupa porunca care ne porunceste sa ne bucuram cu cei care se bucura si sa plangem alaturi de cei care plang. Si cum oameni suntem si noi, se cade ca mai intai de toate sa oferim oamenilor contributia benevola izvorata din iubirea bunatatii, fie ca ar avea ei nevoie de ea din pricina vaduviei, fie din cauza ramanerii fara parinti, fie din cauza exilului, fie din cauza cruzimii stapanilor, fie din cauza asprimii degratorilor, fie din cauza lipsei de omenie a strangatorilor de biruri, fie din cauza crimelor fioroase ale talharilor, fie din cauza confiscarii averii, fie din cauza naugragiului, caci toti au o deopotriva nevoie de mila noastra si asa se uita spre mainile noastre, ca si noi spre cele ale lui Dumnezeu, pentru cele de care am avea nevoie. Si dintre acestia, mai vrednici de mila sunt cei care sufera dureri venite peste ei fara vina lor, decat cei obisnuiti cu nenorocirile...

Acestea, si altele si mai de plans decat cele ce am spus, le sufera deci acesti oameni, care sunt frati ai nostri dupa Dumnezeu, chiar de nu ati vrea voi, care sunt partasi cu noi ai aceleiasi firi, care sunt lucrati din acelasi lut din care am fost creati intai, care sunt alcatuiti la fel cu noi din nervi si din oase, care sunt imbracati cu piele si carne la fel cu toti, cum zice undeva dumnezeiescul Iov, filosofand in suferinte si dispretuind partea noastra cea vazuta si care, mai ales, daca trebuie sa zic o vorba si mai mare, au si primit deopotriva cu noi chipul lui Dumnezeu si poate il si pazesc mai bine decat noi, macar ca au trupurile distruse; care s-au imbracat cu acelas Hristos, dupa omul cel launtric si care au crezut impreuna cu noi aceeasi arvuna a Duhului....

Iar noi care am mostenit numele mare si nou, pe care ni-l tragem de la Hristos, noi neamul cel sfant, preotia imparateasca, poporul cel ales de Dumnezeu si deosebit, ravnitor de fapte bune si mantuitoare, ucenicii blandului si de oameni iubitorului Hristos, si care a luat asupra sa neputintele noastre, care s-a smerit pe sine pana la amestecarea cu firea noastra pamanteasca, care din pricina noastra s-a saracit cu trupul acesta si cu cortul nostru pamantesc si care din pricina noastra a suferit dureri si neputinte, ca sa ne imbogatim noi cu Dumnezeierea, noi care am primit un asa de mare exemplu de indurare si de compatimire, ce vom cugeta deci despre acestea si ce vom face la randul nostru?

Vor indura deci ei, fara de adapost, iar noi vom locui in case prea stralucitoare, impodobite cu tot felul de pietre si sclipind orbitor de aur si de argint si de oranduirea mozaicurilor fine si de multele feluri ale picturii de pe ele, de aceste amagiri inselatoare de ochi? Si in unele vom locui, iar pe altele le vom cladi, pentru cine? Poate ca nici pentru mostenitori dintr-ai nostri, ci pentru altii din afara si straini de doi si dintre acestia poate ca nici pentru cei care ne iubesc, ci pentru cei mai vrajmasi si mai invidiosi, lucrul cel mai din urma dintre ele!

Si ei vor tremura in haine aspre din par de camila si zdrentuite, ba chiar nu vor avea poate indeajuns nici din acestea, iar noi ne vom lafai in imbracaminte moale si care cade jur imprejurul corpului si in tesaturi de in si de matase, stravezii ca aerul si in unele vom arata mai mult nerusinarea, decat buna noastra cuviinta, (caci asa numesc eu tot ce este de prisos si zadarnic) iar altele ne vor sta la pastrare in cufere, grija nefolositoare si zadarnica, mancare viermilor si vremii care pe toate le destrama?

Si ei nu vor avea din destul nici hrana necesara, (o, desfatare a mea si o, grea suferinta a acelora!) ci vor zacea in fata usilor noastre secatuiti de puteri si istoviti de foame, neavand vlaga trupului nici macar ca sa cerseasca, lipsiti cum sunt de glasuri spre a se tangui, de maini pentru ca sa le intinda spre cersire de indurare, de respiratie pentru sustinerea tanguirii, pe cel mai impovarator dintre rele socotindu-l cel mai usor, multumind ochilor numai ca nu vad ruina lor.

Si asa sunt ei. Iar noi vom sta, straluciti cu stralucire, culcati pe pat inalt si sus asezat si pe asternuturi de prisos si neatinse si suparandu-ne daca auzim glasul cererilor. Si trebuie ca pardoseala sa ne fie imbalsamata cu miros de flori, iar masa sa ne fie stropita cu miruri, si anume cu cele mai placut mirositoare si mai scumpe dintre miruri, ca si mai mult sa ne molesim; si trebuie sa ne ingreuem cu dresurile bucatelor si ale puitorilor de mese si ca intrecerea sa fie pentru toti care cat mai mult sa ne dezmierde nesatiosul si nemultumitorul nostru pantece, aceasta povara grea si incepatoare a rautatii, fiara cea mai nesatioasa si necredincioasa, care se nimiceste odata cu mancarurile care se nimicesc.

Si pentru saraci este multa si saturarea de apa, iar pentru noi paharele de vin si pana la betie merg, ba chiar dincolo de betie, la cei care sunt mai neinfranati...

De ce ne desfatam in nenorocirile fratilor? Sa nu dea Dumnezeu sa ma imbogatesc, cate vreme acestia traiesc in lipsuri; nici sa fiu sanatos, daca nu voi veni in ajutorul ranilor lor; nici sa am hrana indeajuns, nici imbracaminte, nici sa ma odihnesc sub acoperis, daca nu le voi intinde si paine si daca nu le voi da haina dupa puterea mea si daca nu ii voi odihni sub acoperisul meu.

Trebuie dar, sa sa depunem totul in mana lui Hristos, ca sa-i urmam sincer, luandu-ne crucea, si sa zburam usori spre lumea de sus si usurati de povara, fara sa fim trasi in jos de nimic si in locul tuturor sa dobandim pe Hristos, pentru smerenie inaltandu-ne si pentru saracie imbogatindu-ne; sau sa impartim cu Hristos agoniseala noastra, pentru ca intr-un chip oarecare, prin faptul ca este chvernisita asa cum trebuie si este impartita cu cei care nu au, sa se sfinteasca si agoniseala noastra.

Nu ne vom intelepti candva in sfarsit? Nu vom arunca cu totul nesimtirea in fata durerii, ca sa nu zic micimea de suflet? Nu ne vom gandi serior asupra lucrurilor lumesti? Si vazand nenorocirile altora nu vom chibzui cum trebuie sa fie lucrurile noastre?

(Sf. Grigorie Teologul - Despre iubirea de saraci)

Read more

24 Ianuarie 2011

Pe pârtie în Predeal

În weekend, la invitaţie unui prieten, am fost câteva zile la munte. A fost frumos şi a nins mult. Am urcat pe jos pârtia din Predeal până la Clăbucet. De acolo am mers spre Cabana Gârbova, unde ne-am oprit să luam masa. De la Gârbova am luat-o spre alt traseu care ducea în Azuga, o oră de urcat şi 30 de minute de coborăt. Am făcut şi poze. Mai jos puteţi vedea câteva din ele:

(Claudiu)

Read more

Tabără

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro