“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Seara de rugăciune

Rugăciune pentru copilașii ai căror părinți sunt plecați în străinătate

Detalii aici >

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorieCasatoreste-te de tanarEuharistia continuaDin comorile Sfintei Scripturi  Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Noiembrie 2011

24 Noiembrie 2011

Profesori buni şi profesori fascinanţi

Profesorii buni folosesc memoria ca depozit de informaţie, profesorii fascinanţi folosesc memoria ca suport al creativităţii. Profesorii buni parcurg programa şcolară, profesorii fascinanţi parcurg şi programa, dar obiectivul lor fundamental este acela de a-i învăţa pe elevi să gândească şi nu să repete informaţia.

Educaţia clasică a transformat memoria umană într-o bancă de date. Memoria nu are acest rol. Aşa cum am spus, mare parte din informaţia pe care o primim nu va fi depozitată niciodată. Ocupăm un spaţiu preţios al memoriei cu informaţie puţin utilă – şi chiar inutilă.

Profesorii şi psihologii jură că există amintire, dar, aşa cum am spus, acesta este unul dintre marii piloni falşi pe care se sprijină psihologia şi ştiinţele educaţiei. Nu există amintire pură a trecutului, ci o reconstrucţie a trecutului, cu micro sau macro diferenţe.

Câte gânduri am produs noi ieri? Mii. De câte reuşim să ne amintim cu înlănţuirea exactă a verbelor, substrantivelor şi adjectivelor? Poate de nici unul. Însă, dacă încercăm să ne amintim oamenii, mediul ambiant şi împrejurările cu care am venit în contact, vom reconstrui mii de alte gânduri – dar nu exact cele pe care le-am gândit ieri.

Concluzia este că obiectivul memoriei nu este acela de a fi suport al amintirii, ci de reconstrucţie creativă a trecutului. Există amintire pură numai a informaţiilor lipsite de experienţe sociale şi emoţionale – adică a informaţiilor logice, cum ar fi numerele. Chiar şi aşa, reabilitarea acestor amintiri presupune emoţii subtile subiacente. De aceea, în diferite momente, avem o abilitate mai mare sau mai mică de a rezolva calcule matematice. Memoria cere ca fiinţa umană să fie creativă, dar educaţia clasică cere să fie repetitivă. Memoria nu este o bancă de date, nici capacitatea noasrtă de a gândi nu este o maşină de repetat informaţii, aşa cum sunt componentele calculatoarelor.

Memoria calculatoarelor este sclava stimulilor programaţi. Memoria umană este o bogăţie de informaţii şi experienţe, din care fiecare dintre noi să culeagă o lume fantastică de idei. Un membru al unui trib african are acelaşi potenţial intelectual ca al unui om de ştiinţă de la Harvard. Mulţi cosideră că Einstein a fost cea mai mare minte a secolului al XX-lea. Am convingerea că un membru al triburilor indigene din zona Amazonului are acelaşi potenţial intelectual ca şi Einstein.

Toţi posedăm un ansamblu de fenomene care, în miimi de secundă, citesc câmpurile memoriei şi produc spectacolul gândurilor. Singurul motiv pentru care nu producem idei mari, gânduri ieşite din comun sau creaţii surprinzătoare este acela că blocăm arta de a gândi.

În timpul primilor doi ani ai învăţământului gimnazial, aveam doar două caiete şi nu era aproape nimic scris în ele. Îmi era greu să mă adaptez la o educaţie care nu-mi stimula inteligenţa. În vremea aceea, văzând dezinteresul meu aparent, unii credeau că eu nu voi deveni nimic în viaţă. Dar, în mine, exista o explozie de idei.

A gândi era o aventură care mă încânta. Astăzi am mai mult de cinci mii de pagini scrise – şi cele mai multe sunt publicate. Cărţile mele sunt studiate de specialişti şi citite de sute de mii de oameni din toată lumea. Cu toate acestea, sunt convins că nu am o inteligenţă privilegiată.

Toţi avem o minte specială. Unde ajungem, depinde de cât de mult ne dezvoltăm arta de a gândi. (...)

Nu ne vom aminti niciodată cea mai mare parte din informaţia – poate peste 90% - pe care o înregistrăm în memoria conştientă. Ea merge la periferia memoriei, către memoria existenţială (inconştientă) şi va fi reeditată (înlocuită) sau transferată către arhivele puţin utilizate din pivniţele subconştientului. Informaţiile cele mai utile sunt acelea care se transformă în cunoaştere şi care, la rândul lor, sunt trasformate în experienţe în memoria conştientă. Când voi vorbi despre şcoala visurilor noastre, voi indica modalităţi de a stimula arta de a gândi. În trecut, cunoaşterea (cantitatea de informaţie ştiinţifică) se dubla în două sau trei secole.

Actualmente, cunoaşterea se dublează la fiecare cinci ani. Şi totuşi, unde sunt cei care gândesc? Ne aflăm în faţa sfârşitului acestei categorii în şcoli, în universităţi şi chiar şi la cursurile post-universitare. Mărim cantitatea de cunoaştere, dar nu şi numărul oamenilor care gândesc.

Elevii care astăzi au rezultate slabe la examene, pot deveni, în viitor, excelenţi oameni de ştiinţă, magistraţi, manageri şi profesionişti. Este suficient să-i stimulăm.

Stimulaţi-vă elevii să-şi deschidă ferestrele minţii, să aibă îndrăzneala de a gândi, de a pune întrebări, de a dezbate, de a se detaşa de paradigme (exemple date, modele stricte). Aceasta este o deprindere excelentă. Profesorii fascinanţi formează persoane care gândesc şi care sunt autori ai propiei lor vieţi.

(Augusto Cury – Părinţi străluciţi. Profesori fascinanţi., Editura For You, 2005, pag.65-66)

Read more

23 Noiembrie 2011

Pe-un picior de iad... se află săracii de lângă noi

”Aici e Valea Plânjerii doamnă...”

”Plângem noi de semenii noștri, oamenii noștri cu care trăim. Acolo am ajuns!”

”Ar trebui să ne uite Dumnezeu și atunci eu cred că ar fi dezastru!”

”Eu am ”biroul” meu pe strada Olteni, la container. Nu-mi este rușine că de acolo trăiesc și îmi întrețin copiii.”

”Aici pe pământ singurul lucru care ne leagă pe noi și pe ei sunt gunoaiele.”

”Mulțumesc la Dumnezeu că este rampa asta [de gunoi] și avem de unde câștiga. Doamne ferește dacă s-ar închide rampa... suntem mai rău ca boschetarii de pe drumuri. Că nu avem unde merge.”

”Cât mai e timp ar trebui să privim și lumea de dincolo de blocurile moderne, frumos colorate. Și acolo e România!”

Oamenii străzii așteaptă, în tăcere, un dram de omenie.

Read more

Generalizarea Crăciunului

Nașterea Domnului"Pe pământ pace! Între oameni binevoire!" este o urare comună care se poate găsi pe felicitările din timpul Crăciunului. Acestea sunt, desigur, cuvintele ce au fost cântate de îngeri la Naşterea Domnului în Betleem (Luca, 2,14). Deasemenea, este o frază care permite diverse interpretări.

Posibilitatea interpretării diferitelor sensuri ale frazei este probabil motivul popularităţii ei pe felicitările de Crăciun. Cine ar putea fi împotriva păcii pe pământ şi a bunei-voiri între oameni (mai ales dacă bunăvoirea între oameni este înţeleasă prin relaţiile dintre sexe)? Problema Crăciunului, pentru mulţi, este că aduce în discuţie ceea ce este caracteristic cunoscut ca ruşinea individualităţii.

Afirmaţia facută de creştini cum că Pruncul născut în Betleem este Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Singurul prin care lumea se poate mântui, este un impediment. Tuturor ne place pacea. Majoritatea oamenilor îl plac pe Iisus. Însă nu toată lumea îl iubeşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu întrupat.

Astfel, postul Crăciunului devine marea tentaţie gnostică pentru cultura modernă. Modernitatea recunoaşte că Iisus a fost o importantă figură în istorie, însă nu doreşte să admită că El este Stăpânul istoriei. Modernitatea vrea să promoveze cauza păcii, însă nu recunoaşte că Hristos, singur, este Prinţul păcii.

Credinţa creştină în mod just respinge erezia gnosticismului. Creştinismul nu mărturiseşte pacea, nici bunăvoirea, nici măcar dragostea. Aceste cuvinte, scoase dintr-un context, nu au nici un sens. Ele devin simple simboluri ale banalităţii şi deşertăciunii vieţii moderne. Pacea definită ca absenţă a războiului nu are vreun sens pozitiv. Bunătatea fără fapte bune, fără legatura concretă între oameni, nu devine mai mult decât un zâmbet. Dragostea fără sacrificiul golirii de sine nu rămâne nimic mai mult decat un sentiment.

Sentimentalismul ieftin este esenţa idolatriei moderne. Venerăm sau chiar idolatrizăm senzaţiile şi sentimentele împreună cu acele lucruri care le produc. Din acest motiv, spectacolul şi furnizorii săi sunt icoanele lumii moderne. Aceia pe care lumea îi respectă şi îi apreciază sunt doar nişte poze fără conţinut - sentimente fără temei. Şi astfel, faptele necugetate ale vedetelor (fie că sunt legende ale golfului sau idoli ale serialelor) înfruntă aprecierile nemiloase, crude ale mass-mediei de fiecare dată când se abat de la imaginea predefinită. Sentimentele noastre nu trebuie jignite.

Sentimentalismul necesită o generalizare. Acele lucruri pe care noi le percepem într-o manieră generală sunt lipsite de conţinut. Lucrurile generalizate nu au unicitate, nici invidualitate, nimic specific. Caracterul lor general ne lasă să ne proiectăm propriile dorinţe şi vise asupra lor fără să fim contrazişi. Modernitatea prefară un dumnezeu general din acelaşi motiv. Un dumnezeu general, comun, universal, suferă de lipsă de conţinut, de esenţă (are puţin sau chiar deloc conţinut) – acest conținut poate genera contradicţii sau chiar ofense culturii dumnezeului sentimentalismului.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este plină de contradicţii şi ofense. Faptul de a fi adevărată întruparea singurului Dumnezeu devine o piedică în calea nevoilor sentimentalismului. Întruparea lui Hristos oferă o însemnătate unică păcii pe pământ şi buneivoiri între oameni. Nu oferă interpretări. Îngerii cântă pentru că Hristos s-a născut. Fără naşterea Lui, nu există pace şi nici bunăvoire. Naşterea Sa anunţă începutul păcii lui Dumnezeu pe pământ, deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Naşterea Lui anunţă bunăvoirea – bunăvoirea lui Dumnzeu între oameni (singura care contează cu adevărat).

Contradicţiile inerente legate de Hristos, Dumnezeu-Omul şi sentimentele goale de pace şi bunăvoire între oameni formează războiul culturii moderne între „Crăciun fericit” şi „Sărbători fericite”. Un crăciun care nu aduce ofense sau contradicţii este un Crăciun care nu poate salva. Păcatul meu este jignit de imensa dragoste a lui Dumnzeu. Fără această ofensă n-ar exista pocăinţa. Păcatul meu este o jignire de asemenea, împotriva Crăciunului cu toate acestea, Crăciunul adevărat a luat această jignire asupra lui şi mi-a iertat totul: o iertare care poate avea sens numai dacă Pruncul născut în Betleem nu este nimeni altul decât Dumnezeu.

Mai potrivită decât „Crăciun fericit” este urarea tradiţionala ortodoxă: Hristos s-a născut! Slăviti-L!

(Pr. Stephen Freeman)

Read more

22 Noiembrie 2011

Asociaţia Ortodoxia Tinerilor

Am început demersurile pentru deschiderea Asociaţiei "Ortodoxia Tinerilor", ca organizatie non-guvernamentală.

Ortodoxia Tinerilor este un site creștin-ortodox îndrăgit, în special de către tineri, și a apărut în spaţiul virtual în vara anului 2008. La început a fost doar un blog dar apoi s-a dezvoltat într-un site care abordează trăirea credinţei ortodoxe și probleme spinoase ale tinerilor, în contextul lumii de astăzi.

Popularitatea acestui site printre tineri s-a datorat în primul rând faptului că articolele pe care le publicăm sunt scrise de tinerii care ne citesc, din experienţa lor de zi cu zi, cu mult suflet şi cu dorinţa de a-L face cunoscut pe Dumnezeu tuturor.

De la zi la zi, de la articol la articol și comentariu cu comentariu, ”Ortodoxia Tinerilor” a devenit o comunitate, un loc unde toţi revenim cu drag în fiecare zi. Ne-am apropiat unii de alţii conversând mult, rugându-ne, pomenindu-ne unii pe alţii la Sfânta Liturghie, vorbind pe messenger, vorbind la telefon, şi împrietenindu-ne, ca într-o familie.

Drept urmare a acestui lucru, în anul 2009 am deschis şi Clubul de Prieteni, o platformă prin intermediul căreia cititorii noştri pot vorbi unii cu alţii live pe chat, sau să schimbe date de contact între ei. Ideea era ca tineri de aceeaşi credinţă, cu acelaşi fel de a vedea viaţa şi lumea, să se întâlnească şi să bucure unii de alţii.

Mai presus de toate ”Ortodoxia Tinerilor” este un „proiect” izvorât din inima curată şi însetată de Dumnezeu a tinerilor, impulsionată mereu de dorinţa a trăi o viaţă sfântă, fără pată, care-L au mereu ca model pe Hristos, Mântuitorul lumii.

Toate s-au întâmplat cu voia lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea duhovnicilor noştri, care ne-au încurajat să vorbim tuturor de frumuseţea Ortodoxiei şi să arătăm că nu e lucru mai frumos pe lumea această decât să ne iubim unii pe alţii, şi toţi împreună pe Dumnezeu.

Totuşi comunicarea virtuală are multe limitări şi din acest motiv deschiderea Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor este o urmare firească a tot ce s-a întâmplat până acum. Vrem să ajutăm mult mai mult, nu doar virtual, ci şi prin implicarea noastră directă în societate şi în Biserică.

Avem multe idei, multe planuri, mult entuziasm şi ne rugăm bunului Dumnezeu să ne direcţioneze râvna spre bine, şi să ne binecuvinteze munca şi ajutorul pe care vrem să-l oferim celor în nevoi.

În aceşti trei ani am cunoscut mulţi tineri talentaţi şi dornici să se implice şi cred că împreună putem face foarte mult. Biserica Ortodoxă Română trece prin momente grele, şi nu mă refer aici la partea financiară, ci la criza morală şi criza de exemple, care ne slăbeşte în credinţă pe toţi. Asociaţia Ortodoxia Tinerilor este o iniţiativă a tinerilor din sânul Bisericii Ortodoxe, şi nu din afara ei, care-şi propune să implice în activităţile ei pe toţi tinerii cu inimă mare şi cu mulţi talanţi primiţi de la Dumnezeu.

Astăzi, în ziua când scriu aceste rânduri, am înaintat actele de deschidere a acestei asociaţiei non-guvernamentale, şi în 30-40 de zile sperăm să capete personalitate juridică şi să fie recunoscută de statul român.

Iată câteva din obiectivele acţiunilor noastre:

  • Să-i ajutăm pe oamenii fără casă, care dorm în străzi şi n-au nimic. Să le oferim, pe măsura posibilităţilor noastre: mâncare, haine, apă, adăpost și sprijin moral. Să-i cunoaştem mai bine şi să ne împrietenim cu ei. Să le facem cunoscută viaţa pentru a implica şi alţi oameni ca în final să-i integrăm în societate.
  • Să fim aproape de copiii din orfelinate şi din centrele de plasament, care deşi au un acoperiş deasupra capului şi mâncare, totuşi duc multă lipsă de afecţiune şi atenţie. Să-i ajutăm după cum putem: cu daruri, mai ales de sărbători, cu obiecte de igienă, cu haine, bani şi cu mâncare.
  • Să ne apropiem de persoanele cu handicap,pe care de multe ori, prin indiferența noastră, le împingem la marginea societăţii ca pe nişte reziduri nefolositoare.
  • Să vestim tuturor bunătatea lui Dumnezeu, propovăduind Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin site-urile: ortodoxiatinerilor.ro, fericiticeiprigoniti.net, catehism.ortodoxiatinerilor.ro, myorthodoxy.wordpress.com, parintelestephen.wordpress.com, tallita.wordpress.com, ioandekronstadt.wordpress.com, teologiasahului.wordpress.com.
  • Să promovăm tinerii cu viaţă curată, ca exemple demne de urmat pentru întreaga societate.
  • Să promovăm familia creștină şi unirea tinerilor prin Taina Cununiei.
  • Să promovăm Adevărul, cinstea şi corectitudinea.

(Claudiu Balan - administrator ortodoxiatinerilor.ro)

Read more

Contact

Acest site este un proiect al Asociației Ortodoxia Tinerilor.

Date de contact:

Adresa:

Strada Frunzei, nr.5, bl. F3, sc.2, ap.63, Galați
Cod fiscal: 30116644

Pentru orice sfaturi, sugestii, colaborări, sau alte probleme puteţi să ne contactaţi astfel:

Email: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Președintele asociației: Claudiu Balan

Telefon: (004) 0740.004.215

Read more

21 Noiembrie 2011

Pastorala Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul anului omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI 
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, 
iar de la noi părinteşti binecuvântări!


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Izvorul Vieţii –, Care doreşte ca toţi oamenii să participe la fericirea Sa veşnică în Împărăţia Cerurilor. În familie, copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau cetăţeni ai patriei cereşti, ai raiului. 

Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi
, întrucât în ea omul trăieşte taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii, respectiv bucuria de a fi copil(fiu sau fiică), frate (sau soră) şi părinte (tată sau mamă). De la familia conjugală sfinţită (creştină) copilul învaţă ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos Domnul.

Sfinţirea vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu şi rodul iubirii soţilor, al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte cu dragoste. Însă, nu numai naşterea de prunci afirmă vocaţia femeii ca mamă şi a bărbatului ca tată, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că implică iubire şi răbdare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilie la Sfinţii Macabei). Copiii sunt dăruiţi familiei de Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea,părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, au datoria să se îngrijească de copii de la vârstă fragedă, să-i crească în credinţă şi să îi ajute să caute iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune acelaşi Sfânt Părinte. 

Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Familia creştină, binecuvântată cu naşterea de prunci, pregăteşte în sânul ei viitorul întregii lumi, prin sădirea în inimile curate ale copiilor a credinţei în Dumnezeu, a luminii vieţii curate şi a faptelor bune. Creşterea sănătoasă a copiilor trebuie să se întemeieze pe iubire, dialog şi ajutor. De la părinţii lor copiii trebuie să înveţe să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. De aceea, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Din păcate, astăzi traversăm o criză a familiei, consecinţă a educaţiei ateiste din timpul regimului comunist, dar şi a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, care se manifestă adesea în violenţă domestică, divorţ, avort, abandonul copiilor de către părinţi şi al părinţilor vârstnici şi bolnavi de către copii, delincvenţă juvenilă, indiferenţă faţă de suferinţa altora, suicid, dorinţă de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolism şi droguri, concubinaj etc. Dar, de fapt, egoismul sau individualismul este o luptă a omului împotriva propriei sale fiinţe, care a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu, sensul sacru al vieţii şi iubirea smerită faţă de semeni

Din cauza crizei morale şi materiale de astăzi, modelul familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără binecuvântare sau unire sfântă în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii prin Taina Cununiei, fără a-şi asuma toate responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta sfinţirea vieţii prin rugăciune şi prin fapte bune. 

De mai multă vreme, România se confruntă şi cu fenomenul emigraţiei, motivat de căutarea în alte ţări a unui trai mai bun. În aceste condiţii, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, pe o perioadă mai lungă, a condus adesea la destrămarea multor familii sau la infidelitate conjugală. Între părintele plecat peste graniţe şi copiii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copiii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi, comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc.

Constatăm astăzi, cu tristeţe, că numărul divorţurilor este în creştere, iar soţii care slăbesc comuniunea lor conjugală adeseori sărăcesc sufleteşte, în timp ce copiii din familiile dezbinate trăiesc drama singurătăţii şi lipsa afecţiunii ambilor părinţi. 

Văzând toate aceste probleme, în cursul anului acestuia, dedicat omagieriiTainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, Biserica noastră s-a implicat mai mult în lucrarea educativ-misionară a copiilor şi familiei, fiind convinsă că toţi copiii şi tinerii crescuţi în credinţă reprezintă prezentul şi viitorul Bisericii noastre şi al neamului nostru. Prin principalul său program misionar naţional, numit „Hristos împărtăşit copiilor”, Patriarhia Română revigorează cateheza parohială pentru creşterea spirituală a copiilor în iubirea lui Hristos şi a aproapelui.

În cadrul acestui program, peste 100.000 de elevi din întreaga ţară au participat la Concursul Naţional de Creaţie Creştină „Copilul în familie”, cei mai talentaţi dintre aceştia fiind premiaţi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la hramul din acest an al Catedralei Patriarhale. De asemenea, 4.800 de elevi au participat gratuit la tabere de creaţie în cadrul Proiectului „Alege şcoala!”, derulat cu fonduri europene.

Prin aceste proiecte Biserica noastră cultivă în viaţa copiilor şi a tinerilor duhul prieteniei şi al comuniunii şi trezeşte interesul şi preocuparea pentru educaţia în şcoală. Prin intermediul birourilor de cateheză parohială şi al taberelor de copii pe care le-a organizat, Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală.

Acest an omagial al Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii a fost un prilej pentru eparhiile, parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, de a-şi intensifica misiunea şi activităţile social-filantropice şi educativ-culturale în rândul copiilor, tinerilor şi familiilor.

Astfel, s-a continuat acordarea de sprijin financiar şi material celor aflaţi în dificultate, s-a intensificat activitatea în cele peste 450 de centre sociale ale Bisericii, dintre care 83 aşezăminte pentru copii, 58 aşezăminte pentru vârstnici, 116 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 7 centre pentru găzduirea victimelor violenţei în familie, 2 centre pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane şi 10 centre educaţionale, s-au iniţiat noi programe sociale, s-au identificat noi posibilităţi de colaborare cu diferite instituţii publice sau private.

Prin televiziunea, radioul şi publicaţiile sale, Biserica noastră a evidenţiat valorile familiei creştin-tradiţionale şi le-a promovat în rândul credincioşilor
. În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au fost organizate peste 500 de evenimente cultural-educaţionale (simpozioane, congrese, conferinţe etc.) şi au fost publicate peste 100 de volume şi broşuri, precum şi numere speciale în revistele bisericeşti şi teologice, centrale şi eparhiale, dedicate acestei teme. 


Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,


Cu dragoste şi responsabilitate pentru mântuirea sufletelor voastre, vă îndemnăm părinteşte să nu vă lăsaţi copleşiţi de criza morală şi materială pe care o traversăm ca urmare a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu şi a lăcomiei nemăsurate după cele materiale.

Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de familia noastră şi faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii.

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii.

Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.

Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice.

Situaţiile dureroase ale abandonării părinţilor bătrâni şi bolnavi de către copii pot fi prevenite printr-o creştere şi educaţie creştină adecvată a copiilor şi tinerilor în familie, în şcoală şi în biserică
. Pe cei abandonaţi de familiile lor să-i primim în propriile noastre familii şi să îi înconjurăm cu dragoste şi respect în mijlocul comunităţii parohiale. Greutăţile multiple cu care se confruntă societatea românească de azi, în general, şi familia, în special, nu pot fi depăşite decât prin ajutorare frăţească spirituală şi materială.

În acest sens, vă îndemnăm părinteşte să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, mai ales familiilor sărace şi care au copii mulţi sau bolnavi, copiilor şi tinerilor ai căror părinţi au murit sau au emigrat, precum şi familiilor recent întemeiate care au nevoie de sprijin spiritual şi material

Astfel, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, se vor organiza la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente şi haine pentru a fi distribuite familiilor sărace, copiilor orfani, bătrânilor bolnavi şi altor persoane care au nevoie de ajutor. Totodată, se vor organiza în fiecare parohie întâlniri privind problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi, mijloacele şi metodele de ajutorare a familiilor aflate în dificultate. 

De asemenea, îndemnăm pe toţi copiii şi tinerii din Biserica noastră să viziteze şi să ajute oamenii singuri, bolnavi şi săraci, atât acasă, cât şi în aşezămintele sociale, exprimând respectul lor faţă de cei vârstnici, prin cântări duhovniceşti şi acţiuni caritabile.

Părinţii protopopi vor raporta centrului eparhial, iar centrele eparhiale vor raporta Patriarhiei Române modul în care au fost organizate la nivel local activităţile în favoarea familiei creştine, precum şi modul de colaborare între comunităţile parohiale, mai ales ajutorarea frăţească între parohiile care au o situaţie materială mai bună şi cele din zone sărace, îmbătrânite sau cu mulţi copii.

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul familiei
, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să trăiţi vremea Postului Crăciunului în rugăciune şi în fapte de milostenie, spre a vă pregăti duhovniceşte pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13)

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,



† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, 
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei 
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române




† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor 
şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 

† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului 
şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului 
şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, 
Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei 
şi Mitropolitul Olteniei

† Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei 
şi Mitropolitul Banatului 

† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului,
Mitropolitul Basarabiei 
şi Exarh al Plaiurilor

† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român 
al Europei Occidentale 
şi Mitropolitul Ortodox Român al 
Europei Occidentale şi Meridionale 

† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român 
al Germaniei, Austriei 
şi Luxemburgului şi
Mitropolitul Ortodox Român 
al Germaniei, Europei Centrale 
şi de Nord

† Nifon
Mitropolit onorific, 
Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu
Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim
Arhiepiscopul Râmnicului

† Eftimie
Arhiepiscopul Romanului 
şi Bacăului

† Epifanie
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei 

† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului 
şi Muscelului

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei
Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român
al celor două Americi

† Justinian
Arhiepiscop onorific,
Episcopul Ortodox Român 
al Maramureşului şi Sătmarului 

† Ioan
Arhiepiscop onorific, 
Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu
Episcopul Huşilor 

† Lucian
Episcopul Caransebeşului

† Sofronie
Episcopul Ortodox Român 
al Oradiei 

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor 

† Galaction
Episcopul Alexandriei 
şi Teleormanului

† Ambrozie
Episcopul Giurgiului

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion
Episcopul Tulcii

† Petroniu
Episcopul Sălajului

† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil
Episcop-locţiitor (administrator) 
al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan
Episcopul Ortodox Român 
al Ungariei

† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei
Episcopul Ortodox Român 
al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie
Episcopul Ortodox Român 
al Europei de Nord

† Mihail
Episcopul Ortodox Român
al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române 
a Europei Occidentale 

† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe Române a Germaniei, 
Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul
Episcop-vicar 
al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului 

† Ioan Casian de Vicina
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe Române 
a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul
Arhiereu-vicar al 
Episcopiei Ortodoxe Române 
a Maramureşului şi Sătmarului

Read more

20 Noiembrie 2011

Preotul Gheorghe Calciu Mărturisitorul

Gheorghe Calciu MărturisitorulÎn cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarul Piteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic.

„Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit şi tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la faţa locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările. Datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vede lumea, datorită forţei lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forţe ale răului s-au întruchipat în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.

În prima parte a detenţiei sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului istoric. [...]

Tânărul Calciu a suportat - alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. - dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată.

Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde - căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul era dominat de triumful revoluţiei proletariatului internaţional. [...]

Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să Îl slujească.

Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El - şi alţii - au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el - şi alţii - şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.

Deşi opţiunea sa preoţească pare paroxistică, aproape imposibil de înţeles de cei ce nu au trecut prin experienţa lui, totuşi preotul Calciu este un om echilibrat şi mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin şi de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul şi nu poate fi ştirbit cu nici o iotă. În el clocoteşte, arde, străluceşte Hristos, cu intensităţile ţâşnite din cele mai cumplite prigoniri.

Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obişnuit – şi care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului - îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forţa sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deşi ştia că îl aşteaptă caznele, şi-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă şi profunzime abisală.

Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut şi pe Hristos prin credinţă. Tot chinul cauzat de comuniştii atei a generat martiriu şi sfinţenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii şi apoi îndumnezeirii. Prin el vorbeşte Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăinţă şi smerenie dar e viu prin Har şi prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligaţia să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât şi splendoarea hristică a credinţei. Calciu nu teoretizează, ci trăieşte. El a trăit până la scrum ateismul şi până la incandescenţă credinţa. A fost robit prin teroare şi eliberat prin credinţă. Ura a fost învinsă de iubire. În viaţa lui materia s-a subţiat până la transparenţă şi a văzut prin ea şi pe satana şi pe Dumnezeu. Pentru el viaţa este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experienţa lui este deopotrivă mistică, raţională, umană, istorică şi materială. Prin Calciu nu se naşte numai spiritualitatea creştină, ci însăşi viaţa şi lumea şi istoria.

Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica comunistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog dar credinţa lui a anulat ideologia comunistă. Şi asta nu i s-a putut ierta.

Chiar fraţii lui preoţi l-au trădat, ca Ana şi Caiafa, şi l-au dat spre judecare Pilatului acestui veac. Acum se exercită din nou asupra sa metodele reeducării.

Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer” că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie - şi aceasta nu o poate face preotul Calciu.

Liber nu o va face, dar silit? De mai multe ori l-au împins până în pragul morţii şi iarăşi l-au adus la viaţă cu aceeaşi condiţie: să se recunoască vinovat. Este o minune că rezistă de trei ani în a doua tură a reeducării. Omul are puteri limitate de rezistenţă iar forţele care îl tiranizează sunt considerabile. Toate torturile din acest veac pălesc în faţa torturilor preotului Gheorghe Calciu.

Dar în celula în care zace, el stă cuprins în rugul Duhului Sfânt. Este în el atâta dragoste încât topeşte toate vrăjmăşiile dar tocmai pentru a se vedea câtă bunătate are vrăjmaşii îl lovesc când el îi iubeşte şi astfel singuri se condamnă la mânie necruţătoare. Preotul Calciu se roagă pentru duşmanii săi şi rugăciunea lui îi arde. Credinţa lui nimiceşte orice duh rău, căci pentru el binele este o necesitate chinuitoare. Calciu iartă tot chinul suferit personal dar înfierează duşmanii oamenilor, duşmanii Adevărului, duşmanii lui Hristos. El dă bătălia la înălţimile şi adâncimile puterilor, începătoriilor şi stăpâniilor întunericului. Considerăm că este unul dintre acele vârfuri duhovniceşti de mare intensitate, puţine la număr, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi lumea se mântuieşte.

Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este cea mai gravă problemă a comunismului internaţional şi cel mai strălucit exemplu al credinţei creştine. Calciu apără omul, viaţa şi lumea, aşa cum însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Toţi comuniştii din lume sunt răspunzători pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari harului şi martiriului lui. Comuniştii nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce” din nou ori să-l elibereze - de eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un exemplar simbolic al omenirii.

Preotul Calciu este şi un exemplu cutremurător al ruperii între două lumi. El a lăsat acasă o soţie şi copiii care sunt şi ei martirizaţi. A mai lăsat în urmă un gol în clerul creştin şi un alt gol în rândul oamenilor de omenie - dar toate acestea sunt minore pe lângă suferinţa lui personală. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a apărut în istorie şi fără de care nu ar fi posibilă reînvierea creştinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, deşi nu toţi au forţa credinţei sale, şi toţi aşteaptă mântuirea. E vremea ca oamenii să redescopere cultul şi practica martiriului.

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu.

Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reeducare” ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu şi l-ar elibera. Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă. Când oamenii vor rezolva toate problemele lor prin sfinţenie, atunci va începe o eră de fericire în lume.

Dacă oamenii ar fi înţeles măcar parţial sfinţenia şi importanţa unui om ca preotul Calciu, s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a-i salva viaţa. Dar creştinătatea s-a mulţumit să-l apere platonic şi oamenii nu cred cele ce se întâmplă. Însă el este cu atât mai mare cu cât este mai părăsit.

Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului şi a cuvântului, cu o adâncă conştiinţă misionară, simbol al sfinţeniei, dovadă a omeniei, biruinţă a libertăţii obţinută prin jertfă este victima nu numai a comuniştilor, ci şi a servitorilor lor din înaltul cler român. Aceştia din urmă au o răspundere care nu se poate ierta. Preotul Calciu este necesar lumii şi Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai conştienţi de sacrilegiul pe care-l săvârşesc decât alţi prigonitori. Dacă lumea creştină îl va lăsa să moară în Aiud, ea se va asemăna poporului care a tolerat Golgota. Să nu uitaţi că este om!

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Preluare de pe fericiticeiprigoniti.net)

Read more

19 Noiembrie 2011

Diferenţa dintre icoana naşterii Domnului şi tabloul religios al naşterii

Pe întinderea golaşă a unui munte stâncos, presărat ici-colo cu smocuri de iarbă, un furnicar de persoane, deopotrivă cereşti şi terestre, se agită în jurul unei peşteri scobită în piatră. Înăuntrul acesteia, două dobitoace - un măgar şi un bou – îl „asistă” pe Cel de neîncăput, circumscris miraculos în făptura gingaşă a unui prunc înfăşăţel. În dreapta, totdeauna în dreapta pruncului, prispa peşterii este în întregime ocupată de o pernă uriaşă de culoare purpurie pe care zace Fecioara lehuză, lungită pe o parte şi cu spatele la Prunc. Deasupra peşterii, o droiae de îngeri veghează spotul ferm al stelei de la Răsărit, aţintit asupra Pruncului din iesle. În stânga lehuzei, premoniţia ştiinţifică, simbolizată de cortegiul regilor magi călări, urmează vectorul luminos al astrului; în dreapta, revelaţi angelică, simbolizată de taifasul duhovnicesc dintre îngeri şi păstori. La poalele peşterii, Satana, în chip de păstor, se străduieşte să întreţină dilema şi perplexitatea dreptului Iosif; în vecinătatea acestuia, două femei înconjurate de vase, scaldă expert Pruncul divino-uman.

Aceasta este recuzita de componente teologice „impuse”, care nu trebuie să lipsească din nicio icoană a Naşterii Domnului. Sunt sateliţi iconici ai temei centrale – Pruncul din grotă -. dispuşi rotitor sub formă de sistem solar.

Temele au fost culese cu grijă şi rost din evangheliile lui Matei şi Luca, singurele care descriu evenimentul. Doar două motive fac excepţie: muntele şi peştera. Niciunul dintre textele Vechiului Testament şi niciunul dintre evanghelişti nu le semnalizează ca loc al Naşterii Domnului. Matei, bunăoară, declară că regii „au intrat în casă” să se închine Pruncului, iar Luca informează că Maria a fost nevoită să aşeze Pruncul într-o iesle, afară, din pricină „că nu mai era loc în casa de oaspeţi.” E limpede că această scorbură transcendentă scobită în munte, bine şi ingenios ascunsă în densitatea semantică a textului evanghelic, n-a putut fi reperată (intuită, gândită, propusă) decât de perspicacitatea teologică a Bisericii, deprinsă să redacteze versiunea iconografică finală a icoanelor dincolo de semnificaţia literală a faptelor. În acest caz, cum este motivată teologic, substituirea staulului prin muntele cu peşteră? Ce i-a determinat pe iconari să centreze geometric şi tematic icoana prin acest motiv inexistent în evanghelii? De ce tabloul religios al Bisericii Catolice a păstrat „cu sfinţenie” literalitatea staulului din eevanghelii, în vreme ce Biserica Ortodoxă, fidelă Tradiţiei Bisericii Una, de dinainte de Marea Schismă din 1054, nu numai că a continuat figurarea neabătută a peşterii din munte, dar a făcut ca în jurul ei să pivoteze inefabil întreaga rumoare cosmică ce însoţeşte Întruparea Fiului Omului?

Una înseamnă să prăznuieşti Naşterea Domnului ca simplă naştere, ca simplă intrare în viaţă a lui Hristos, şi alta să prăznuieşti aceeaşi Naştere a Fiului Omului ca Întrupare a Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, ca împlinire a Întrupării voite înainte de Facerea Lumii, Întrupare anunţată la Buna Vestire. Cele două perspective – una aproape unilateral naturală şi cealaltă divino-umană – desemnează în mod vădit două naşteri radical deosebite calitativ. Lexicul limbii franceze le distinge prin naissance şi Nativite, distincţie absentă în lexicul limbii române.

Prima. Dacă evenimentul Întrupării Domnului este preluat prin conotaţiile naşterii Domnului, praznicul va exprima în primul rând jubilaţia umanităţii noastre faţă de aleasa circumstanţă a Întrupării Fiului lui Dumnezeu în istorie. Uriaşul eveniment va exprima bucuria cu care este întâmpinată de oameni naşterea Hristosului istoric, a Celui care, înscris la recensământul de la Betleem în vremea Împăratului Octavianus Augustus, va izbăvi lumea, luând trup omenesc şi, odată cu acesta, luând asupra-Şi păcatul nostru. Se poate observa ca liniile de fugă ale sărbătorii Naşterii Domnului izvorăsc din profunzimile adoraţiei umane şi focalizează în Persoana lui Hristos Întrupat, plasat sărbătoreşte în orizontul istoric al evenimentului. Aceasta este perspectiva lineară albertiană a teologiei Naşterii Domnului, iar Adoraţia magilor reprezintă concentrat imaginea festivă a sărbătorii, forma predilectă a Apusului creştin (a Bisericii Catolice) „de a-l prăznui” iconografic. Pe de o parte, este sărbătorit modul în care proslăvesc oamenii Naşterea, iar pe de alta, modul în care este sărbătorită înalta competenţă premonitivă a regilor magi - „savanţii cerului” în acea vreme.

A doua. În contrast, potrivit tradiţiei Bisericii Nedespărţite moştenite de Răsăritul creştin (Biserica Ortodoxă), icoana Marelui Praznic al Întrupării – cum s-ar cuveni sî fie numită teologic Naşterea Domnului – nu pe sărbătorire pune accentul, ci, în mod autoritar, pe mărturisire, pe modul dumnezeiesc de a mărturisi, altul decât corespondentul lui uman. Aici, ca, de altfel, în oricare icoană adevărată, liniile fug de această dată dinspre divin spre uman, adică dinspre Tatăl spre noi. Pe scurt, icoana Răsăritului creştin arată cum Îl mărturiseşte Tatăl pe Fiul. La rândul lor, creştinii tot iconic se cuvine să mărturisească Întruparea, urmând astfel modului divin în care Tatăl Îl mărturiseşte pe Fiul. Acesta este modul ortodox de a mărturisi Întruparea: Tatăl Însuşi, nu adoraţia sau cunoaşterea ştiinţifică a oamenilor, este Cel care confirmă indexal Întruparea Fiului Său, şi aceasta prin raza luminii necreate a stelei de la Răsărit care, întocmai unui picamer divin, penetrează puternic roca muntelui până în apropierea peşterii. Spectaculoasa mărturisire a Tatălui va fi consolidată ulteorior şi o de mărturie verbală, săvârşită la marele Praznic al Botezului Domnului: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit.” (Matei 3, 17).

Această propoziţie divină poate fi socotită „sonorul” icoanei Naşterii Domnului. Este motivul pentru care mai demult aceste două sărbători se prăznuiau împreună.

Prin urmare, Adoraţia magilor occidentală se rezumă să probeze Întruparea doar prin actul cunoaşterii, prin ştiinţa cerului / regilor magi, în vreme ce icoana Întrupării, proprie Răsăritului creştin, îi arată evidenţa prin Tatăl. Tot în icoana marelui Praznic al Întrupării mărturisirii Tatălui, din locul cel mai de sus, se adaugă jos, la poalele ieslei, mărturia animalelor domestice aflate în imediata vecinătate a Pruncului. Departe de a-L adulmeca sau încălzi cu respiraţia animală, cum comentează înduioşat pietismul şi cum reprezintă dulceag staulele tablourilor religioase apusene, prezenţa boului şi a asinului în icoană are o triplă motivaţie: profetică, mărturisitoare şi eshatologică. Această mărturisire necuvântătoare a celor două dobitoace lângâ iesle, fusese proorocită cu glas mare şi înfricoşat de Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.” (Is. 1, 3)

Mărturisirea Întrupării, faptul că, într-adevăr, Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut Care din Tatăl S-a năascut mai înainte de toţi vecii”, rămâne până la urmă, potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, condiţia suficientă mântuirii neamului omenesc. Mai mult, această condiţie constituie criteriul eshatologic (final) al cernerii mărturisitorilor adevăratului, şi unicului Dumnezeu. Cu alte cuvinte, mărturisirea Întrupării îi vădeşte simultan şi pe hristoşii mincinoşi, şi pe suporterii sincretismului (amestecului) religios ori confesional. Cernerea a început încă de acum, continuă şi nu va înceta până la sfârşitul timpurilor, când va avea loc marea şi înfricoşata cernere de la Judecata din Urmă. Iată de ce, aparenta pace a peşterii, vegheată blând şi fidel de cele două animale domestice, este absolut iluzorie. În ea vuiesc groaznicele blesteme ale Domnului, relatate de Isaia în continuarea versetului citat.

Ele sunt îndreptate nu numai împotriva celor care nu-l mai recunosc pe Hristos ca unic şi adevărat Fiu al lui Dumnezeu, ci, mai cumplit, împotriva celor care nu-L mai pricep! Prin această ultimă precizare profetică, proorocia lui Isaia sancţionează direct şi dur credinţa agnostică şi creştinismul amnezic de astăzi: chiar dacă oamenii Îl recunosc oarecum pe Domnul ca Fiul al lui Dumnezeu, ei au încetat să-L priceapă. Isaia ajunge astfel să pună semnul egal între a nu-L recunoaşte şi a nu-L pricepe pe Dumnezeu.

Este cazul să se observe că prin Adoraţia magilor, Occidentul creştin sărbătoreşte doar semnificaţia unuia dintre versanţii teologici ai praznicului, doar o parte din dumnezeieasca arhitectură teologică globală a evenimentului Întrupării, aşa cum este catehizată de icoana cu acelaşi nume.

(Sorin Dumitrescu - Noi şi icoana, Fundaţia Anastasia, 2010)

Read more

18 Noiembrie 2011

Și totuși există iubire!

Acum ceva timp am participat la o lansare de carte a unui autor, în liceul în care învăț. În sala respectivă, unde se ţinea lansarea, veneau tot mai mulţi elevi captivaţi de ceea ce povestea autorul. După ce şi-a terminat discursul, elevii au pus diferite întrebări la care scriitorul a răspuns, fiind impresionat de curiozitatea tinerilor. La un moment dat a venit vorba de căsătorie şi de iubirea în căsătorie iar scriitorul a spus aşa:

"După ani de căsătorie iubirea se pierde, rămâne doar respectul, nu o să mai vedeţi în soţia voastră femeia iubită ci veţi avea doar un respect pentru femeia care v-a născut copiii".

Acest lucru m-a dezamăgit profund, iar dacă acest răspuns venea din partea unei persoane obişnuite poate că nu m-ar fi supărat aşa tare. Dar a venit din partea unui artist, din partea unui om care în operele sale descrie personaje ce se îndrăgostesc cu atâta ardoare.

Am răsfoit puţin cărţile sale, în special cele care aveau ca subiect dragostea dintre două persoane. Mi-am dat seama că autorul respectiv credea în sentimentul de iubire, dar nu credea în dăinuirea acelui sentiment. El concepea personaje care se îndrăgostesc, care iubesc, dar lipsea profunzimea acelei iubiri. Bineînţeles cineva mi-ar putea spune: "cum să nu fie iubire adevărată? personajele doar sufereau din iubire!".

Da, poţi să suferi din iubire, dar după câtva timp să-ţi treacă şi dragostea și suferința pentru dragostea pierdută. Personajele sufereau pentru că în loc să-şi împlinească iubirea, ele o distrugeau prin răzbunări și egoism. Acestea de fapt le provocau suferinţa, nu iubirea în sine.

În contraexemplu, dacă luăm poeziile lui Eminescu, observăm că în ele este prezentă suferinţa, doar că aici suferinţa este cauzată de faptul că îndrăgostiţii nu-şi pot împlini iubirea din diferite motive care nu țin doar de ei, în timp ce în cărţile acestui autor nu stătea nimeni în calea împlinirii iubirii dintre acele personaje, decât ele însele.

Prin acest lucru autorul trăda aceea idee cum că "dragostea moare după un timp". De aceea încurca atât de mult destinele personajelor, încercând să nu ajungă în acel punct în care personajele sunt împreună, se căsătoresc și urmează cursul firesc al lucrurilor.

Această concepţie a ”iubirii de paie” am regăsit-o deseori în cărţile scrise de autori postmodernişti iar mie personal mi se pare trist să scrii despre iubire, despre puterea ei, dar în realitate să nu crezi că acea putere poate fi nemuritoare.

Mai trist mi se pare să fii artist şi să fii atât de cinic în privinţa sentimentului de iubire, în condiţiile în care arta adevărată are rolul de a deschide sufletul omenesc şi de a-l lăsa fără "apărare" în fața frumosului şi a iubirii.

La câteva zile după această lansare am avut o discuţie cu o prietenă în legătură cu căsătoria. Prietena aceasta a mea este o fată credincioasă, doar că nu crede în căsătorie. A spus tare şi răspicat: "De ce să mă mărit? Ca să divorţez apoi? Toate persoanele pe care le ştiu, şi sunt căsătorite, îmi spun că dacă ar putea da timpul înapoi n-ar mai face pasul acesta". Eu nu am ştiut ce să-i răspund, am rămas fără argumente pentru că deseori când mă plimb prin oraş, văd multe perechi de tineri, unii chiar căsătoriţi, dar merg la jumătate de metru distanţă unul de celălalt, nevorbindu-şi, fiecare gândindu-se la altceva... Singurătate în doi.

Mi-am pus şi eu întrebarea aceasta: "De ce?" M-am întrebat cum se poate ca într-o lume liberă, unde ai libertatea de a-ţi exprima sentimentele, unde societatea este permisivă, uneori prea permisivă, unde Valentine's Day a ajuns să fie o sărbătoare cunoscută de mii de oameni şi sărbătorită cu mare fast, unde băieţii nu mai trebuie să se "chinuie" să convingă o fată ca să iasă la plimbare, unde sărutul în public a devenit deja ceva banal, cum se poate ca în această lume care permite iubirii să se desfăşoare cu dezinvoltură, cum e posibil să lipsească tocmai sentimentul iubirii netrecătoare?

Răspunsul mi l-am dat tot singură. Lipseşte iubirea deoarece ne grăbim, ne grăbim să oferim totul şi să primim totul fără să avem răbdare ca toate să vină la rândul lor, iar din cauza faptului că ne grăbim, după ce am trecut prin toate etapele în mod superficial, ajungem să ne plictisim unii de alții. Ne plictisim de iubire, pentru că nu avem răbdare să o descoperim în profunzimea ei, ne plictisim de persoana iubită pentru că ne grăbim să o cunoaştem sub toate aspectele, însă uităm de suflet. Nu aşteptăm ca persoana aceea să-şi dezvăluie sufletul, ci vrem doar să intrăm cu forţa în intimitatea gândurilor, a fiinţei acelei persoane.

Dacă nu ne-am plictisi de iubire n-am avea nevoie să inventăm sărbători superficiale şi reci precum Valentine's Day, care nu transmit nimic, dar din cauza faptului că după ce am descoperit "totul" în mod simplist, ne săturăm şi ne dorim ceva inovator, ceva original în relaţia de dragoste, dar defapt ascundem gunoiul sub preș.

Acum este la modă să ai cât mai mulţi iubiţi/iubite, dar după ce te desparţi de ei/ele nu mai ştii să spui două vorbe despre acea persoană, nu mai "ţii minte" ce-i plăcea acelei persoane, devine un străin acel om, îţi dai seama că nu ştii nimic despre fiinţa pe care nu demult o sărutai în văzul tuturor, pentru că de fapt niciodată n-ai încercat, n-ai avut răbdarea să o cunoşti cu adevărat.

În prezent, multe căsătorii se fac din orice motiv mai puţin iubirea adevărată. Se fac din interes, din dorinţa de a părea familist(ă), din teama de a nu rămâne singur(ă), din pripă, confundând atracția fizică cu iubirea, fără să te gândeşti dacă vei putea fi alături de persoana respectivă atunci când îi va fi greu, dacă te vei putea sacrifica pentru ea, dacă eşti dispus(ă) să suferi pentru acea persoană.

Într-o dimineaţă mă grăbeam pe stradă iar la un semafor am văzut doi bătrânei. El îi oferise braţul iar ea l-a luat şi-l ţinea delicat, mergeau încet, se vedea că ea este mai contenită ca el, iar bătrânelul mergea în acelaşi ritm cu soţia lui.

Într-o lume care se grăbeşte, într-o lume care își exprimă iubirea prin săruturi pasionale şi relaţii intime iar apoi rămâne scrum totul şi o iei de la capăt, acei bătrânei sunt exemplul că iubirea se află în gesturi simple.

Într-o lume care crede că iubirea are nevoie de cuvinte mari, de declaraţii lungi și ”superbe” dar în care nimeni nu se angajează prin fapte, aceşti bătrânei au arătat că iubirea nu are nevoie de cuvinte, că acel gest spunea atât de multe, spunea "sunt aici, te poţi baza oricând pe mine".

Într-o lume care crede că este nevoie de cadouri scumpe şi deosebite pentru a întreține iubirea, aceşti bătrânei au arătat că iubirea vie are nevoie doar ca sufletele să se dăruiască în simplitatea vieți de zi cu zi.

Oamenii cred că iubirea costă dar nu, iubirea nu e de vânzare şi nici nu poate fi cumpărată. De ce să fie nevoie de zece buchete de trandafiri pentru a-ţi arăta iubirea când ea poate sta şi într-o floare de câmp?

De ce să fie nevoie de o cină scumpă pentru a demonstra cât de mult iubeşti, când iubirea poate sta într-o simplă mâncare pregătită cu foarte mult drag.

De ce încercăm să trăim iubirea după nişte tipare văzute în filme, când fiecare suflet e diferit, fiecare suflet simte şi trăieşte iubirea în modul propriu.

De ce ne chinuim să creăm atmosfere romantice prin tot felul de metode artificiale, care nu ne reprezintă, doar ca să părem romantici?

Pe mine m-a impresionat mult perechea aceea de bătrânei care au dovedit prin gesturi simple că în secolul XXI mai există iubire. Poate păreau bătrâni, dar sufletele lor erau tinere. Îmbătrânim doar atunci când nu mai credem în statornicia iubirii.

(Lili)

Read more

”M-am săturat să tot dau de pomană”

Sărman care cerșeșteÎn sinea ta zici că te îndeletnicești cu milostenia după puteri. Dar te-ai săturat să tot dai de pomană acelorași cerșetori din pragul biserici, din parcarea supermarketului sau de la colțul străzii. Le-ai dat odată, de două, de nouă, de nenumărate ori, dar acum îi ocolești sau dacă le dai, o faci mai rar și fără tragere de inimă. Te gândești că le-ai dat destul sau zici că ai vrea să dai și altora, nu numai acestora. Inima ți s-a închis față de ei dar asta nu este decât dintr-o singură pricină: ți-ai adormit conștiința cu satisfacția faptelor tale bune de până acum: ”Le-am dat deja destul. De câte ori să le mai dau?”

Tot din această satifacție de sine, deși ai miluit un sărac sau doi într-o zi, totuși te-ai poticnit la al patrulea și al cincilea, gândind că ai făcut destul bine pe ziua aceea, cu toate că îți stătea în putere să-i fi ajutat și pe aceștia din urmă. Deci nu faci binele după cât îți stă în putere să-l faci, ci te amăgești cu mulțumirea de sine.

Dar ce spune Scriptura despre măsura dărniciei cu care suntem datori față de năpăstuiții de lângă noi: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este. Și cât de milostiv este Dumnezeu cu noi? O dată, de două, de nouă ori sau de prea multe ori? Nu este Domnul îndelung milostiv, răsplătindu-ne cu toate binefacerile pe care nici nu le merităm? Se plânge Dumnezeu că suntem sărmani la suflet și pisălogi în rugămințile noastere? Dimpotrivă,  nu întârzie în a se milostivi de fiecare dată cu prisosință. Ba mai mult, Domnul se milostivește mai înainte să-i fi cerut noi ceva, căci ne rabdă, ne iartă, ne rânduiește spre îndreptare, deși adesea nu i-am cerut asta cu toate că aveam trebuință.

Pentru ce dar să ne scârbim de cererile acelorași sărmani și de ce să ne mulțumim că am dat destul necăjiților dacă Dumnezeu nu se scârbește de cererile noastre și nu se mulțumește să se milostivească de noi cu măsură mică? Deci care este măsura milosteniei desăvârșite la care este chemată creștinătatea? Să-i miluim pe săraci așa cum ne miluiește și Dumnezeu pe noi; pe îndelete, fără întârziere, ba și în preîntâmpinarea rușinii de a cere, așa încât cel lovit de necaz să nu fie nevoit să se umilească pe străzi ca să iasă din strâmtorare.

La sărmani se cade a lua aminte și când ne rugăm în timpul Sfintei Liturghii ”Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim”. Și cum altfel să ne iubim decât așa cum însuși Hristos Domnul ne-a arătat: ”Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13: 34)

Și nu e greu lucrul acesta, căci dacă Mântuitorul Hristos i-a spus lui Petru să ierte pe același frate care i-a greșit, până la de şaptezeci de ori câte şapte, oare cu cât mai ușor nu se cuvine să facem noi milă cu aceiași sărmani care ne cer, bine știind că milostenia este cu mult mai ușor de înfăptuit decât iertarea celui care ne-a greșit. Deci nu te lăsa amăgit de satisfacția faptelor tale bune ca să nu-ți pui piedică în calea desăvârșirii.

Cine nu se îndeletnicește cu milostenia și dăruiește doar ca să închidă gura conștiinței, va avea întotdeauna impresia că a ajutat destul, căzând în micimea de suflet, însă cine s-a deprins cu milostenia știe că niciodată nu este destul ca să oferi sprijin semenilor, iar nemulțumirea aceasta îi va fi pricină spre a dobândi mărinimia de suflet, asemănâdu-se cu Dumnezeu.

(Dan)

Read more

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."