“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Seara de rugăciune

Rugăciune pentru copilașii ai căror părinți sunt plecați în străinătate

Detalii aici >

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorieCasatoreste-te de tanarEuharistia continuaDin comorile Sfintei Scripturi  Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Noiembrie 2011

05 Noiembrie 2011

Jurnalul durerii ("Dear friend" de Maia Magistro)

Următorul fragment de jurnal nu aparţine vreunei persoane reale, ci este fictiv. L-am scris după ce am ascultat o melodie deosebit de profundă (Dear friend.. de Maia Magistro) şi chiar vă recomand s-o ascultaţi înainte de a citi). Cântecul metaforizează un monolog ţinut de o patimă sau o dependenţa şi adresat persoanei aflate în lanţurile acestei dependente. Am înserat între fragmentele de jurnal versurile melodiei; profunzimea lor însă m-a determinat să le las în limba engleză, considerând că dacă le-aş fi tradus în romana s-ar fi pierdut multe din înţelesuri.

Jurnalul, chiar dacă fictiv, ilustrează realitatea sufletească dureroasă şi dură a multor suflete, mai ales tinere, care duc în tăcere povara depresiei, a disperării, deznădejdii, nonsensului, alături de mecanismele cu care reuşesc să supravieţuiască: tulburările alimentare, refugiul în muzică agresivă,rebela sau deprimantă, alcoolul şi chiar unele mai grave. De altfel, cuvântul “friend” este folosit cu sens conotativ, arătând cât de strânsă poate deveni legătura dintre om şi dependentele care îl stăpânesc. Melodia de care am pomenit arată de fapt cum aceste dependenţe/mecanisme ajung să ne controleze viaţa, iar şoaptele lor să ne dicteze cum să gândim şi cum să acţionăm.

Principalul motiv pentru care am scris acest articol este acela de a trage un semnal de alarmă tuturor: IUBIM OARE PE APROAPELE AŞA CUM AR TREBUI? Este foarte posibil să avem la un moment dat, în apropierea noastră, o persoană să sufere de astfel de simptome şi să aibă nevoie de cineva de încredere care să o asculte, să nu o judece şi să o ajute. Mai mult, este un semnal de alarma pentru părinţii care nu-şi dau seama de faptul că fiul sau fiica lor are cu adevărat o problemă, considerând că însingurarea şi toanele acestuia/acesteia sunt trecătoare. Părinţi, nu vă amăgiţi! Căutaţi să discutaţi cu copiii voştri, nu ignoraţi nicio suferinţă de-a lor, luaţi în considerare orice lucru nelalocul lui pe care îl vedeţi fiindcă s-ar putea mai târziu să regretaţi că n-aţi făcut-o! Depresiile, tulburările bipolare şi alte afecţiuni din această sferă sunt extrem de răspândire la ora actuală şi, netratate, pot duce în timp la deznodăminte tragice.

Cei ce sunteţi angajaţi în luptă duhovnicească pentru mântuire: nu uitaţi niciodată de aceşti fraţi care se zbat în ghearele morţii şi riscă oricând să fie înghiţi de ea! Rugaţi-vă pentru aceşti oameni, nu-i ocoliţi, nu-i judecaţi, încercaţi să înţelegeţi de ce se comportă într-un anume fel, câştigaţi-le încrederea pentru că mai apoi să-i puteţi ajuta cel puţin ascultându-le durerea şi mângâindu-i, şi să-şi deschidă înaintea voastră inima plină de deznădejde, nonsens şi amărăciune. Nu vă uitaţi la modul în care sunt îmbrăcaţi, la muzică pe care o ascultă, la machiajul extravagant pe care îl poartă sau la euforia (aparentă) pe care o afişează! Căutaţi mai ADÂNC, pentru că dincolo de aceste lucruri se ascund în general povesti dramatice şi suferinţe cumplite!

Fragmentul pe care l-am scris nu reuşeşte să exprime decât foarte puţin şi foarte slab trăirile şi durerile unei astfel de persoane. Nădăjduiesc însă că vă va înduioşa inima şi vă va oferi o altă perspectivă asupra oamenilor care nu ştiu cum altfel să-şi exprima durerea sufletească…

NOTĂ: poate unora le va părea mult prea dură partea cu tăiatul cu lama sau cu loviturile. Tocmai de aceea aş dori să fac o precizare. Dacă veţi da un simple search pe google cu “self-harm” sau “self-injury” veţi vedea că acest fenomen este incredibil de răspândit la ora actuală, mai ales în rândul tinerilor. Oamenii care “practică” aşa ceva nu o fac din teribilism – dovada că încearcă să ascundă acest lucru cât mai bine de cei din jur.(brăţări groase, mâneci lungi etc). Pur şi simplu durerea fizică este un medicament surogat la trăirile lor interioare care-i copleşesc. O durere fizică de intensitate medie poate inclusiv declanşa în corp secreţia de endorfine (aşa numitul hormon al fericirii) care îi linişteşte şi îi face pe moment să se simtă mai bine. Însă din nefericire se crează un cerc vicios, iar persoană în cauză ajunge să aibă nevoie de o durere fizică din ce în ce mai mare pentru a se calma.

Să nu rămânem indiferenţi la suferinţă aproapelui nostru. De aproapele depinde şi mântuirea noastră…

Dear friend,

I’ve come for you again

And you know that with me this won’t end

Când am deschis ochii dimineaţa, m-am simţit străină. Un blocaj interior m-a înţepenit încă din prima secundă şi nu am fost în stare să mai privesc nimic clar în jurul meu, ci numai să las privirea în gol să se afunde în semiîntunericul din cameră. M-am întrebat unde eram şi ce căutăm acolo. Brusc, gândurile au început să mă învăluie, am început să înţeleg ce se întâmplă; am vrut să închid ochii la loc pentru a-mi continua somnul, acea dulce moarte care mă ţinea în letargie, în inconştienţă şi într-o continuă fugă faţă de mine însămi. Vreau să dorm, să uit de toate…moartea îmi este mai apropiată ca viaţa, la fel cum lacrimile îmi sunt mai cunoscute ca zâmbetele. De ce să mă mint…? Nu vreau să mai trăiesc… ori de câte ori mă trezesc, acelaşi sentiment de teamă mă cuprinde: o altă zi în care mă voi târî ca să supravieţuiesc, o altă zi în care va trebui să mimez nişte zâmbete minime, false, ipocrite, fără sens, doar pentru că celor din jur nu le plac oamenii “posomorâţi” ca mine şi pentru că nu pot accepta că eu aş putea suferi. Tocmai eu…care chipurile am tot ce-mi doresc.

I love to see you hate yourself and everybody else

The more that you’ve got.

I want you to feel guilt

Never let it go

To see you lie your way through life

I want you to feel low.

Îmi mişc mâna stângă şi îmi dau seama că ceva mă doare, mă ustura. O ridic şi în momentul în care privesc urmele ascunse sub mâneca bluzei îmi muşc limba numai ca să nu plâng. M-am săturat să le tot ascund…tăieturile…rănile inimii pe care nimeni nu le vede, nimeni nu le poate crede. Aseară am încercat să vorbesc cu părinţii mei, să le spun că nu mai pot învăţa, că nu pot dormi, că noapte de noapte am coşmaruri ce par să nu se mai termine. A fost o convorbire îngrozitoare (sau monolog?). Când am văzut că nu am nicio şansă să fiu înţeleasă (“Ce tot suferi? Zi-mi şi mie un motiv pentru care ai putea suferi? Ce-ţi lipseşte, dragă?! Suferi…ce să spun!)” am simţit că o iau razna, că toată durerea din corpul meu e direcţionată spre inima, că mă sufoc şi lacrimile vor ţâşni ca să mă înece. M-am abţinut doar pentru a spune câteva cuvinte (“Nu mai contează…nu înţelegeţi nimic…”) după care am fugit şi m-am închis în baie. Mă rugam să nu vină după mine, să nu mă găsească acolo. Am dat drumul la lacrimi, lacrimi de URĂ faţă de MINE ÎNSĂMI pentru că iar m-am lăsat păcălită de iluzii, de iluzia că aş putea fi vreodată înţeleasă sau ajutată. Călăul din mine se trezeşte şi îmi porunceşte: “Acum!”

Doamne…iar să fac asta?! De ce?! De ceeeeee?! Nu mai vreau, dar nu am cum să rezist…înnebunesc. Nimic nu mai are sens, nu găsesc niciun strop de dragoste şi nimeni nu e alături de mine…

…şi călăul ia lama din sertar şi o atinge de piele. Degetele  tremură, dinţii se încleştează pentru a opri orice scâncet de durere, sângele începe să se prelingă pe mână. Mă aşez pe gresia rece, în colţul încăperii şi privesc cum lichidul curge împreună cu durerea şi tensiunea din mine…rămân iar blocată undeva într-o lume cunoscută, tristă şi tăcută. Las ochii să-mi alunece în gol. Picăturile de sânge sunt de fapt picături de lacrimi spintecate şi stoarse din inimă. Mă simt vinovată pentru că iar am făcut asta.

“Nenorocito! E numai VINA TA!”

Aceeaşi voce care nu-mi dă pace şi care mă înnebuneşte. Îi accept cuvintele şi încep să mă urăsc şi mai mult. Acum 2 zile am fost singură acasă şi nu am făcut decât să mănânc şi să zac fără nicio putere. Aş prefera să fiu anorexică decât să mă lupt cu bulimia asta. Mama mă tot apostrofează că m-am îngrăşat,iar la şcoală observ cum nenumăraţi ochi mă urmăresc şi mă analizează cu satisfacţie. După amiază mi-am făcut unghiile cu lac negru şi mi-am machiat ochii cu mult tuş negru. Ştiu foarte bine că e păcat, dar nu mai are niciun rost acum; oricum sunt pierdută. Simt nevoia de negru…machiaj dark, îmbrăcăminte neagră, unghii negre, părul să-mi acopere jumătate din faţă. O cunoştinţă de la biserică mi-a dat de înţeles când am vorbit săptămâna trecută că sunt pierdută, că am luat-o rău de tot pe arătură, că am devenit lumească. A început să se depărteze de mine din cauza asta şi nu mă mai priveşte cu aceeaşi ochi – o înţeleg într-un fel, dar nu de asta am nevoie acum. Nu înţelege că nu mă mai pot respecta regulile astea atâta timp cât eu mă lupt cu nişte ispite de mii de ori mai mari…încerc să trăiesc, să supravieţuiesc, să nu-mi iau singură viaţă…

Mi-e teamă că am să pic examenul de admitere. Nu pot învăţa, e imposibil să mă concentrez…şi n-am cui să-i mărturisesc asta. La spovedit n-am mai ajuns de anul trecut. Dacă pic…numai bine, am un motiv în plus să renunţ la a mai trăi. Sunt o cârpă murdară şi inutilă, mă simt ca un gunoi…cred că nici măcar Dumnezeu nu ar putea iubi aşa ceva.

And when you try to leave I’ll make  you insecure

And I will make sure everybody knows how messed you are!

În fiecare zi mă întreb dacă există vreo şansă de scăpare.

De ce toţi au început să mă evite??? Prietenii de la biserica se uită la mine cu suspiciune doar pentru că m-au văzut machiată şi cu multe brăţări la mâini. Doamne, ce să fac?! Nu ştiu cum să mai ascund tăieturile…mai bine voi încerca să fac asta în alte părţi ale corpului ca să nu mai fie nevoie să mă ascund şi să stârnesc atâtea controverse. M-am săturat de atâtea atacuri de panică în care simt literalmente că MOR – e oribilă senzaţia şi partea proastă e că durează cam jumătate de oră. Mă zvârcolesc pur şi simplu pe podea,încercând doar să RESPIR. Oamenii ăştia din jurul meu habar n-au ce mare dar este să poţi respira liniştit, să nu începi să tremuri fără să vrei atunci când cineva ţipă la tine şi să nu fii în stare să-ţi controlezi corpul.

I wanna be the first thing you wake to every day

And be the last to tuck you in and watch you insane

Fiecare zi e la fel. Azi a fost duminică, dar nu am fost la biserică. Azi noapte iar m-am trezit şi m-am dus direct la frigider, iar dimineaţa mi-era atât de rău încât nici din pat nu m-am putut ridica. Iar părinţii nu s-au gândit decât să-mi reproşeze că iar pierd timpul şi nu învăţ, că sunt inconştientă, că alţi copii învăţa de dimineaţă până seara şi că eu “frec menta” toată ziua. Mai bine m-aş fi târât până la biserică. Măcar stăteam pe banca afară şi plângeam în voie. Aici acasă nici măcar asta nu pot face. Doamne, de ce mă mai ţii?!? Nu înţeleg…eu n-am cum să mai ajung la Tine, înţeleg că sunt o idioată, că sunt întinata şi că nu Te merit. Nici nu mai am pretenţia la ceva…aş vrea doar să mă iei. Distruge-mă!!! Distruge-mi sufletul! Tu l-ai creat, Tu poţi să-l şi ucizi!

I’ll never let you be,  I’ll watch you when you sleep

I’ll be there when you’re screaming for me help you to forget

Trăiesc cu acest călau în mine zi şi noapte. Aş face orice să uit că exist. E o altă fiinţă în mine care se hrăneşte cu puterea mea psihică, fizică şi sufletească şi cu această forţă mă distruge. Îmi vine să-mi fac rău mereu şi nu ştiu ce să mai inventez. La alcool nu pot să mai recurg. M-a durut rău de tot ficatul data trecută. În plus, am făcut-o de ochii alor mei, am făcut-o special ca să mă vadă, să-şi dea seama că ceva nu e în regulă cu mine, că mă simt rău…dar a fost în zadar. Nu pot accepta deloc că am o problemă, se poartă de parcă numai eu aş fi vinovată. Măcar de-aş avea pe altcineva la care să mă duc…dar cu atâtea interdicţii nu pot decât să stau închisă şi să încerc să supravieţuiesc.

You may, you may be confused

Or even manically depressed

And when you think you’ve lost it all

I’ll take a little more (all I can get)

M-am lovit cu diverse obiecte până când mi-am învineţit picioarele; şi cu cât mă lovesc, cu atât ura faţă de mine însămi îmi creşte. Am început să iubesc durerea asta. Când îmi fac rău, mă scindez într-un mod atât de clar şi de perceptibil. Nu ştiu cum s-o tratez pe ea…cea de-a două "eu”. Azi noapte am luat o curea şi am început să mă lovesc întruna, cu toată puterea, pentru a că şuieratul loviturilor să mă ajute să nu mai aud şoaptele acelea cumplite ce nu mă lăsau să dorm. Simt noaptea o prezenţă demonică ce mă împinge parcă să deschid uşa de la balcon şi să mă arunc de acolo. Pentru prima dată după mult timp am fost nevoită să mă rog lui Dumnezeu; m-am prins bine cu mâinile de pat şi de atâta epuizare şi panica şopteam : Doamne, nu lăsa să fiu luată, ţine-mă Tu că eu nu mai pot…Doamne, nu lăsa pe nimeni să mă ia, nu vreau să ajung în iad…Te rog,ai milă,ajută-mă…

I want you to be mad

And hate this very world

And blame it for the way you are and all you could have been

Simt că urăsc. Urăsc oamenii din jurul meu. Îmi vine să zic că-mi urăsc şi familia, deşi nu ştiu dacă e posibil. Să fie ceva de moment? Îmi doresc o persoană căreia să-i pot spune durerea mea. Depresia asta îmi dă măcar inspiraţie să scriu poezii şi aşa parcă mă mai calmez. Muzica violenta şi rebelă pe care o ascult continuu mă face să mă regăsesc în ceva, dar când încetează simt ca o iau razna, nu mai pot rezista în linişte. Mă duc şi mănânc (mi s-a luat şi de bulimia asta,dar nu o pot controla…). Deja stomacul meu şi ficatul sunt date peste cap şi am permanent o stare de rău, de somnolenţă. Nimeni nu vede??

I cannot say enough about you or your tears

And all your friends and family you’ve traded all for me

 

M-am certat cu Alice. Probabil a vrut să mă ajute, dar încăpăţânarea şi închiderea mea în temniţă asta de piatră  au făcut totul să fie zadarnic. Cred că şi ea simte că ceva nu e în regulă, dar nu ştie cum să procedeze cu mine pentru că mă enervez din orice. Am îndepărtat pe toată lumea şi am început să mă port extrem de urât cu părinţii: le răspund obraznic, sunt irascibilă. Mai apoi îmi pare rău, mi-e milă de ei şi mă urăsc pentru ceea ce am făcut. Poate că totuşi ar trebui să încerc să mă rog; poate Dumnezeu mă va ierta…

Everybody knows you will never ever beat me

Come and take my hand, you can depend,

Depend on me…

Plâng. Măcar lacrimile astea să-mi mai calmeze toată tensiunea care o port în mine şi care mă stoarce efectiv în fiecare zi, mă secătuieşte de nu mai sunt în stare de nimic. Am intrat azi pe un forum al celor care se declară emo şi am descoperit că mulţi dintre ei sunt chiar persoane deosebite…însă din păcate au motive serioase să fie tot timpul trişti. Am ascultat şi ceva din muzica lor; exprima doar deznădejde, regret, nonsensul vieţii – practic, exact ceea ce simt şi eu. M-a deranjat totuşi şi nu mi-au plăcut concepţiile pe care le au ei despre religie, Biserică, Dumnezeu. E adevărat că nu mai sunt de mult un creştin adevărat (dacă oi fi fost vreodată), dar parcă atunci când mă gândesc la Dumnezeu, când vine vorba de Ortodoxie, de Biserica…e ceva în inima mea care nu se va putea clinti vreodată. Tot ceea ce am fost cândva, tot ce mi-a dat Dumnezeu să simt s-au întipărit adânc în mine…şi deşi acum mă chinuie şi mă ard, undeva în adâncul sufletului tânjesc şi aş vrea să pot lua totul de la capăt.

I wanna be the first thing you wake to every day

And be the last to tuck you in and watch you insane

I’ll never let you be,  I’ll watch you when you sleep

I’ll be there when you’re screaming for me help you to forget

“Tu nu te uiţi la tine?! Crezi că după ce te-ai aruncat în atâtea păcate murdare şi te-ai întinat în ultimul hal, după ce L-ai trădat pe Hristos, după ce ai vrut de atâtea ori să iei cutia aceea de somnifere sau să-ţi tai venele adânc, după ce ţi-ai călcat făgăduinţele faţă de El, după ce ţi-ai bătut joc de curăţia ta, de toate darurile Sale, mai ai şanse…?! Fii serioasă! Eşti o cârpă şi aşa vei fi pentru totdeauna…te-ai condamnat singură la iad. E NUMAI VINA TA!”

Lasă-mă în pace! Lasă-mă să trăiesc…mi-ajunge atâta suferinţă. Nu mai suport atâta deznădejde!

Dar cealaltă eu, cea devenită călău, nu se lăsă niciodată. Întotdeauna mă înfrânge. Ea e prietena şi duşmanul meu, cea care mă răneşte şi îmi spune apoi că asta e singurul remediu de a face faţă tensiunii pe care nu o mai pot controla.

Dear friend, I’ve come for you again…

Întotdeauna e lângă mine, dar nu-şi face apariţia decât atunci când vrea ea. E imprevizibilă. De asta am şi început să mă tem de ea. De fiecare dată când mă loveşte prin propriile mele mâini, de fiecare dată când corpul meu se prăbuşeşte sub greutatea loviturilor ei, o aud râzând batjocoritor şi arătându-mi că de fapt eu sunt cea care mă rănesc. Mă umileşte şi mă adânceşte în această lume a durerii încât mi-e greu să mă mai conectez la realitate; iar deconectarea asta îmi provoacă o panică îngrozitoare şi teribilă. Aud oamenii că vorbesc cu mine,dar nu le pot înţelege şi distinge cuvintele. Sunt ca şi ieşită din minţi. Oare am nevoie de psihiatru…? Dar cum să le spun asta alor mei? Iar voi fi strivită sub ploaia de ţipete…mai bine încerc să rezist singură.

Ea întotdeauna va fi aici lângă mine.

Ea…călăul din mine. Prieten şi duşman…

(LC)

Read more

Cuvinte de încurajare pentru prieteni

Cu toţii avem nevoie de prieteni, de oameni care să intervină în viaţa noastră atunci când avem nevoie de un sfat. Am avut prieteni la şcoală, avem la serviciu, e un lucru bun să avem prieteni. Nu îi uitam pe cei care au fost, îi avem în minte pe cei care sunt şi trebuie să fim deschişi către persoanele care vor deveni prietenii noştri. Prietenii adevăraţi sunt puţini, însă ei reprezintă unelte ale lui Dumnezeu, întrucât Cineva le pune în minte gândul bun şi  ştiu când să vină să te îmbrăţişeze şi când să te certe.

E minunat să vezi cum prietenul/prietena ta işi dezvăluie cele mai intime gânduri şi sentimente, că are încredere în tine să îţi spună ce are pe suflet şi simti cum aşteaptă aprobare sau dezaprobare, o vorbă bună sau un sfat. Este exact ceea ce îţi este necesar mântuirii, să oferi şi să primeşti iubire, compasiune, speranţă, celor ce au nevoie, atunci când au nevoie sau atunci când ai nevoie. Eu, personal, am prieteni în ţări îndepărtate, vorbim rar, dar relaţia noastră e atât de bine consolidată încât am senzaţia că ultima oară ne-am văzut ieri sau aseară am vorbit la telefon, deşi sunt mulţi ani de când nu ne-am mai întâlnit faţă în faţă. Când ai câştigat o astfel de legătură, o legătură prietenească, eşti conştient că această legătură nu ţi-o poate nimici nimeni şi nimic.

Se întâmplă deseori sa fii nevoit să spui o vorbă bună unui prieten care trece printr-un moment greu. Cel din faţa ta nu are nevoie de un psiholog, îi lipseşte curajul să meargă la un duhovnic, de aceea are nevoie de un prieten. Problemele fiecăruia sunt diverse... de la problemele în dragoste, până la cele de sănătate sau lipsa banilor, însă toate acestea caracterizează starea pe care creştinismul îl numeşte cădere sau ispitire. Dumnezeu îţi transmite exact ce trebuie sa îi spui,  cuvinte spre zidire nu spre pieire, să încerci să îl îndrepţi pe drumul cel bun pe cel care îţi solicită ajutorul. Fără să vrei, le vorbeşti de Dumnezeu, de Pronia Sa, fără să îţi dai seama îi încurajezi amintindu-le de nădejde.

Poate nu toţi sunt „duşi la Biserică”, dar e de datoria noastră să îi facem să înţeleagă că necazurile, tristeţile nu au o cauză materială, accidentală, ci ţin de starea noastră sufletească, de relaţie în care ne aflăm cu Dumnezeu. Am veşnic în minte cuvintele Mântuitorului "Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16,33) şi îmi vin tot timpul pe buze atunci când un prieten trece prin momente grele şi observ cât de multă putere au aceste cuvinte, pentru că Dumnezeu e mare, Atotputernic şi dă o parte din puterea Sa şi celui căzut, ca să se ridice, dându-i fiecărui om câte o şansă. Avem exemplu sfinţilor care au avut relaţii puternice de prietenie. Un foarte bun exemplu rămâne povestea de prietenie a Sfântului Ioan Gură de Aur cu diaconiţa Olimpiada (vezi Scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către diaconiţa Olimpiada).

Desigur că putem fi dezamăgiţi de prietenii... însă prietenii noştrii sunt oameni ca şi noi, adică predispuşi să greşească, întrucât suntem fiinţe mărunte, păcătoase. Îmi amintesc şi acum ceea ce ne-a îndrumat d-na profesoară de religie, fiind elevă în clasa a 8-a: “Să vă faceţi prieteni din Biserică”. I-am ascultat sfatul şi astăzi am astfel de prieteni, cu care împărtaşesc puncte în comun, care cred în acelaşi Dumnezeu, cu care merg împreună la Sfânta Liturghie, dar şi în parc cu copiii. Însă avem datoria să fim prieteni şi cu cei care nu s-au mai spovedit demult şi e necesar sa îl (re)direcţionezi spre Sfintele Taine pentru ca să se restabilească liniştea în sufletul şi viaţa lui. Am o prietenă care îmi spune un singur lucru atunci când vorbim (adică rar): Gabi, roagă-te pentru mine!  În felul acesta sunt alături de ea şi o ajut mai mult decât atunci când eram împreună.

Se spune că niciodată nu suntem singuri şi că ceilalţi sunt tot timpul în sufletul nostru. Este o relaţie dăruire-primire (fără să calculezi ceea ce primeşti), o relaţie plăcută lui Dumnezeu, Cel care ne dăruieşte Iubire şi aşteaptă ceva în schimbul iubirii: să răspundem la Iubire prin Iubire. Deci.. să avem bucuria atunci când întâlnim un prieten să “contribuim” cu ceva la îmbunătăţirea situaţiei lui sufleteşti, sau, invers, să ne descărcăm sufletul în faţa lui. Este foarte important să ne rugăm pentru prieteni, pentru ca Dumnezeu să îi ocrotească. În timp...efectul se va vedea.

(Gabriela Tudor)

Read more

04 Noiembrie 2011

Rugăciunea noastră în puşcărie, curgea limpede ca apa unui izvor

Slujbă la închisoarePărintele Dimitrie Bejan de vorbă cu un grup de părinți:

Iubite Părinte Dumitru, în numele lui Iisus Hristos şi spre lauda lui Dumnezeu, un grup de părinţi din împrejurimi, vă rugăm să ne daţi câteva cuvinte de folos şi sfaturi duhovniceşti, să ne fie tuturor un îndemn pe calea mântuirii. - Spuneţi-ne ce aţi învăţat mai mult în viaţă din marea şcoală a suferinţei, din care aţi gustat atât demult?

- Problema este, că, dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă şi-ţi aduce bucurie.

- Ce rol hotărâtor are rugăciunea în viaţă şi mai ales în suferinţă, în închisoare?

- Rugăciunea reprezintă legătura noastră permanentă cu Dumnezeu. Plecăm de la "Doamne, ajutăne!", până la Psalmul 50. La toate rugăciunile, mai grele sau mai uşoare, să fie apartenenţa inimii în totalitate la ceea ce spune graiul.

- Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie, dacă acceptaţi să ne spuneţi această mare taină ainimii?

- Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

- Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă PoduI loaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

(Pr. Dimitrie Bejan - Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Vol I, pag. 6, Fericiticeiprigoniti.net)

Read more

03 Noiembrie 2011

Fumatul distruge sufletul

Şi eu am fumat, şi nu sunt mândră de asta. Prima oară când mi-am văzut colegii fumând a fost în clasa a 8-a. Am fost şocată. Credeam că numai oamenii mari fumează. Mă înşelasem. Mă întrebam atunci ce i-o fi determinat oare să se apuce? Aveam să aflu mai târziu. Pe atunci mi se părea un lucru scârbos, de prost-gust şi...inutil! Nu puteam înţelege de ce cineva azi trăieşte bine-mersi iar de mâine alege să se autodistrugă puţin câte puţin.

Apoi am intrat la liceu. Majoritatea noilor mei colegi de clasa fumau. În pauze se strângeau în curtea şcolii toţi şi parcă acolo se discutau cele mai interesante subiecte, era miezul distracţiei. La început alegeam să rămân în clasa dar mi-am dat seama la scurt timp că numai “fraierii” şi cei neinteresanţi stau în pauze în clasă. Aşa că am început să ies din ce în ce mai des afară, cu cei care fumau. Cât fum nociv putea fi acolo! Degeaba mă dădeam mai la stânga sau mai la dreapta, era peste tot! A trebuit să mă obişnuiesc cu acest lucru. A fost primul pas. Au urmat insistenţele din ce în ce mai multe ale colegilor să “încerc şi eu un fum”. La început am refuzat. Însă deveneam din ce în ce mai curioasă cum e să tragi fumul de ţigară în piept, ce simţi în acel moment, ce-i face să pară aşa de “fericiţi” când fumează.

Această întrebare îmi stăruia din ce în ce mai mult în minte, până într-o zi când mi-am zis că trebuie neapărat să-I aflu răspunsul. A urmat calvarul. Când una din cele mai ”tari” fete mi-a oferit o ţigară am acceptat-o. Colegii mă priveau zâmbind, râzând şi încurajându-mă bucuroşi că au mai ”convertit” pe cineva. Am luat ţigara fără să ştiu în ce mă arunc şi cât tremuram de tare. În cele trei secunde în care am dus-o la gura am vrut să mă răzgândesc. Totuşi, nu puteam. Ce vor zice ceilalţi? Când am tras fumul am simţit că ceva m-a lovit în moalele capului, privirea mi s-a întunecat câteva secunde şi am început să tuşesc. Fusese cea mai groaznică senzaţie pe care o simţisem vreodată. Bineînţeles, colegii nu mai puteau de încântare. După ce mi-am mai revenit mi-au zis că aşa a fost şi la ei prima oară, dar că acea senzaţie trece şi în curând o să simt numai plăcere. Sau mai degrabă amăgire. Dar atunci i-am crezut pe cuvânt.

În pauzele, zilele şi lunile următoare am continuat să fumez din ce în ce mai mult. Nu era pauză în care să nu ies afară. Începea să se instaleze dependentă.  Banii de la părinţi nu-I mai foloseam ca să-mi iau mâncare ci ţigări; uneori chiar răbdam de foame la şcoală.

De prietenii cu care înainte stăteam în clasă ca să vorbim despre diverse lucruri am început să mă îndepărtez. Nu mai corespundeau cerinţelor mele sufleteşti. Vroiam să stau şi stăteam cu cei care “ştiu cel mai bine ce e aia distracţie”. Mă simţeam importantă şi ”şmecheră” să fiu lângă ei. În sfârşit mă integrasem într-un grup şi eram fericită. Sau cel puţin…credeam că sunt. Pentru că oricât de multe ţigări aş fi luat, ceva parcă lipsea din toată această ecuaţie. După ceva vreme am început să simt că cu fiecare fir de fum pe care îl inhalez, sufletul meu devine mai pustiu. Deja mă obişnuisem atât de mult să fumez, încât într-o zi mi-a trecut prin minte gândul: “Asta-i tot?”. Asta e tot ce simţi după ce fumezi? Unde e împlinirea spirituală, unde e plăcerea aceea nespusă? Plăcere? Hainele mele miroseau groaznic, gură la fel. Am început să mă ascund de părinţi, am devenit mai retrasă faţă de ei. Mi-era frică să nu mă prindă sau măcar să bănuiască ceva. Numai acest lucru mă îngrozea.

Şi deşi ceva din sufletul meu îmi spunea că sunt pe o cale greşită, nu vroiam să ascult. Gândeam că poate vor veni şi momentele fericite. Dar timpul trecea…încă o ţigară…şi trecea…încă o ţigară…şi tot trecea…. Prietenii pe care mi-i făcusem, am realizat că sunt foarte diferiţi de mine; îi auzeam vorbind despre lucruri pe care credeam că le fac numai cei care sunt daţi la ştiri. Dar tot nu vroiam să renunţ; nici la ţigări şi nici la ei. Părerea lor era atât de importantă pentru mine, aveam senzaţia că ei ştiu tot ce e bine.

Of, dar eram aşa de nefericită! Ce lupta se dădea atunci în sufletul meu! Argumentele pro şi contra mi se învârteau în cap, nu mai ştiam ce e bine şi ce e rău. Dar persistam în rău. Mult timp am zăcut în această stare. Mama şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu mine şi mă tot întreba ce am şi dacă mă poate ajuta cu ceva. Răspunsurile mele erau dispreţuitoare şi uneori chiar violente.

Până într-o zi în care m-am prăbuşit, sau…mai bine zis…am înviat. În disperarea mea, mi-am adus aminte de nişte cuvinte pe care le auzisem că prin ceaţă la ora de religie: “Să vă puneţi toată nădejdea în Domnul”. M-am agăţat de aceste cuvinte şi am început să plâng cu cele mai amare şi dulci lacrimi. Dacă nici El nu mă mai putea salva, atunci nimeni nu putea. Atunci mi-am pus toată nădejdea mea în Dumnezeu, plângeam şi mă rugam şi Îl implorăm să rezolve lucrurile, să mă ajute să mă las de fumat. Am făcut atunci zeci de promisiuni despre ce o să fac cu viaţa mea dacă Dumnezeu mă ajută. Pe unele le-am împlinit deja, altele mai aşteaptă. Noaptea aceea, plină de regrete, dacă stau să mă gândesc acum, a fost cea mai frumoasă din viaţa mea.

A doua zi la şcoală n-am mai ieşit afară. Foştii mei prieteni s-au mirat dar sincer nu cred că i-a interesat totuşi foarte tare. Mi-am dat seama atunci că toată iubirea, prietenia şi respectul ce veneau de la ei erau o iluzie. Prietenia cu ei era una falsă, ei nu-mi oferiseră niciodată nimic folositor pentru sufletul meu. Toată pararea mea bună se prăbuşise. Dar am început să mă rog pentru ei. Deci, din acea zi am ales să stau cu “vechii” mei prieteni, adevăraţi prieteni, care m-au primit cu braţele deschise, fără reproşuri sau cuvinte de genul: “Ţi-am spus noi”. Am început să le povestesc toată experienţa mea cu fumatul şi cum Dumnezeu a făcut o minune cu mine şi m-a scos din acel calvar. Una dintre prietenele mele, foarte cuminte şi credincioasă, mi-a dăruit a doua zi o carte “Dumnezeu şi tinerii” pe care am citit-o pe nerăsuflate. Mi-am dat seama cât de mult greşisem şi mă îndepărtasem de Dumnezeu. Dar asta nu m-a împiedicat să mă întorc la El. În sfârşit găsisem Acel Ceva care lipsea din viaţa mea. Iar după ce L-am găsit am fost fericită, cu adevărat fericită.

Am început să merg la Biserică, să mă împărtăşesc şi să mă spovedesc, să dau milostenie cu banii cu care înainte îmi otrăveam sufletul. Viaţa mea se schimbase, cu adevărat înviasem! Relaţia cu părinţii a revenit la normal, mama m-a iertat cu bucurie şi m-a primit cu ochii în lacrimi

Acum, mă lupt cu celelalte patimi din mine, zi de zi, dar nu disper căci mi-am pus toată nădejdea mea în Domnul  şi dacă o dată m-a ajutat, mă va ajuta mereu.

Acum, nu pot decât să Îi mulţumesc Domnului că în mijlocul negurii păcatelor mi-a întins mâna Lui pentru a mă ridica, a suflat o scânteie de la Duhul Sfânt pentru a mă lumina şi mi-a umbrit sufletul cu pacea şi fericirea.

Iar pe voi, dragii mei tineri, vă îndemn să vă feriţi de acest mare păcat, fumatul, ca să nu-L supăraţi pe Domnul Dumnezeu care v-a dat viaţă şi atâtea alte bucurii. Iar atunci când simţiţi că alunecaţi, strigaţi-L şi El va veni şi vă va ridica. Nu este bucurie mai mare în viaţă decât să faci totul după voia lui Dumnezeu şi să simţi că te sprijină la orice pas, aşa că “Fericiţi cei ce îşi pun toată nădejdea în Domnul”.

P.S. Eu nu am fumat niciodată însă cunosc foarte multe persoane care o fac şi mă doare sufletul când îi văd. Aş vrea tare mult să-i opresc…

(Patricia)

Read more

Sfinţii din luna noiembrie

Luna noiembrie începe cu o zi frumoasă de soare şi cu o sărbătoare pe măsură, Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian.

Pe data de 8 vom sărbători Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, şi vom felicita pe toţi prietenii şi apropiaţii noştri care poartă numele de Mihai sau Gabriel

Pe 9 Noiembrie vom sărbători pe sfântul nostru drag, Sfântul Nectarie ale cărui moaşte se afla la Mănăstirea Radu Voda. Sfântul Nectarie este ocrotitorul tinerilor, al bolnavilor de cancer, al pruncilor şi al tuturor celor ce îl iubesc.

Pe 11 Noiembrie, Sfântul Mina va aşteaptă să vă dea binecuvântare la bisericuţa sa din Bucureşti, pe lângă Piaţa Unirii. Sfântul Mână este ocrotitorul celor care sunt păgubiţi şi al tuturor celor ce cred în el.

În continuare, dată de 13 noiembrie vom sărbători pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care prin milostivirea lui Dumnezeu ne-a lăsat o comoară a sufletelor de nepreţuit, Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Să-l cinstim cum se cuvine pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Vom intra în sfântul post al Naşterii Domnului începând cu 15 noiembrie şi vom mulţumi Lui Dumnezeu că ne dă timp de rugăciune şi spovedanie.

Fiind o lună binecuvântată, vom cinsti pe 21 noiembrie Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Ce poate fi mai minunat s-o rugăm pe Maica Domnului, să ne acopere cu rugăciunile Sale şi să-i înţelepţească pe toţi tinerii să vină la Biserică şi să creadă în Sfintele Taine ale Lui Hristos.

Vom continua să dăm slavă Domnului pentru Sfinţii săi, mai ales şi pentru Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcea, sfânt roman care se roagă pentru toţi creştinii romani şi ne binecuvântează cu rugăciunile sale.

Sfânta Ecaterina, model al tuturor tinerilor şi Sfântul Mercurie model al vitejiei şi credinţei în Hristos ne binecuvântează pe data de 25 noiembrie cu sfintele lor rugăciuni.

Încheiem această lună binecuvântată cu o sărbătoare mare a Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul României şi al Sfântului Andrei Şaguna.

Cu ale lor sfinte rugăciuni Doamne miluieşte şi ne păzeşte pe noi. Amin!

(Oana)

Read more

02 Noiembrie 2011

Comunicarea în secolul vitezei (IPS Bartolomeu Anania)

”Știți care este paradoxul secolului vitezei pe care îl moștenește cel în care am intrat? Pe de o parte informațiile, mijloacele de informare sunt mai rapide și mai sofisticate, cu atât noi oamenii ne cunoaștem mai puțin între noi.”

Read more

01 Noiembrie 2011

Cuvinte cu multă putere, de la Stareţul Varsanufie de la Optina

Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.

Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători. Să le aştepţi pe toate. Să fii pregătit pentru toate… Domnul este îndurător. Sărbătorile pricinuiesc daruri. Şi voi veţi lua ceva şi vă veţi încredinţa de asta după mulţi ani, poate chiar după 40 de ani… Atunci veţi înţelege ce dar v-a trimis Domnul în sărbătoarea cutare.

Gândurile îndoielii, precum şi cele ruşinoase şi de hulă, trebuie să le dispreţuiţi. Să nu le daţi nici o importanţă! Dispreţuiţi-le! Şi atunci vrăjmaşul diavol nu va mai rezistă, ci va fugi. Diavolul nu rezistă dispreţului, deoarece a fost călcat. Dar dacă începeţi totuşi acest dialog cu gândurile (nu uitaţi că gândurile aceste nu sunt ale voastre, ci ale vrăjmaşului, venite din afară), diavolul vă va aduce atâtea gânduri, încât vă vor încovoia şi aşa vă vor “întuneca”.

Să nu daţi importanta faptului că după Sfânta Împărtăşanie vă vin multe gânduri urâte şi dorinţe rele. Satana va lupta mai tare în această zi, ca să vă pierdeţi folosul ce l-aţi primit. (…) Şi să nu spuneţi niciodată: “Mâine mă voi împărtăşi“, ci: “Dacă Domnul se va milostivi şi mă va învrednici, mă voi împărtăşi“.

Când te tulbura gânduri de frică pentru mâhnirile ce vor urma, să nu începi să vorbeşti cu ele, ci să spui simplu: Facă-se voia Domnului! Şi asta te va umple de linişte.

Toate faptele noastre cele bune trebuie să fie încercate, adică probate dacă sunt cu adevărat după Dumnezeu. Toate, chiar şi credinţa noastră. Încercarea se face prin amărăciuni şi suferinţe

Mândria este urmată la fiecare pas de desfrânare. Aşadar este bine să ne osândim pe noi înşine şi să ne smerim. Mulţi urca spre cer, ducând cu ei multe osteneli şi izbânzi, dar nu vor să se smerească.

Mintea se luminează atunci când se îndeletniceşte cu cercetarea Scripturilor şi cu rugăciunea. În timp ce, afundându-se în cele pământeşti se face grea şi neputincioasă să înţeleagă cele duhovniceşti. De asemenea este absolut necesar să cercetăm cărţile duhovniceşti ca să ne ajute să ne luptăm şi să biruim patimile. Iar patimile le biruim uşor atunci când sunt numai în gând. Când trec în cuvinte şi în fapte, se înrădăcinează. Atunci dezrădăcinarea lor este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă. Toată viaţa monahului este o luptă cu gândurile sale şi de aceea este nevoie de Rugăciunea lui Iisus. Cine nu s-a unit cu Domnul Iisus aici, nu se va uni cu El niciodată, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Cuvinte înfricoşătoare!

Să păziţi TĂCEREA cât puteţi de mult. Dar când sunteţi întrebaţi, chiar şi în biserică, să răspundeţi fără să vă întărâtaţi sau să vă posomorâţi.

Celui care flecăreşte nu-i este cu putinţă să trăiască în trezvie. Acesta va avea în permanenţă împrăştierea minţii. Din tăcere se naşte liniştea, iar din linişte rugăciunea. Este cu putinţă să se roage omul care are mintea împrăştiată? Ia aminte! Viaţa cu trezvie şi atenţie înlesneşte rugăciunea şi ne duce aproape de Dumnezeu. Ia aminte la tine însuţi! Tăcerea este o nevoinţă! Cel ce se dă pe sine acestei nevoinţe să se pregătească de mâhniri, pentru că tăcerea nu se dobândeşte nici repede, nici uşor.

În fiecare seară să vă cercetaţi pe voi înşivă şi să vă pocăiţi de păcatele voastre. Cercetarea vieţii noastre ne povăţuieşte la cunoaşterea neputinţei noastre şi la pocăinţă. Iar pocăinţa ne povăţuieşte la neîncetată pomenire a lui Dumnezeu şi a morţii. De noi depinde începerea unei vieţi de atenţie şi trezvie.

Frică de lume şi de viaţa lumească este o frică mântuitoare. Fugiţi de acest monstru înfricoşător, adică de lume! Dumnezeu să vă ajute să fugiţi de ea cu totul. Să vă temeţi numai de păcat.

Domnul ne-a făgăduit că ne va ierta păcatele dacă ne pocăim, iar nu că vom trăi şi mâine. De aceea, este absolut necesar ca în oricare din situaţii, bune sau rele, să păzim poruncile şi datoriile noastre, fără să uităm vreodată cuvintele: “Iată, ACUM este  vremea potrivită, iată, ACUM este vremea mântuirii”.

(Stareţul Varsanufie din Optina)

Read more

Viața pusă pentru aproapele (studiu de caz)

Șoferul rămâne blocat cu mașina, ca în filme, pe liniile de tren. Totuși întâmplarea este cât se poate de reală. Trenul vine, șoferul accelerează dar mașina nu se clintește de pe ultima linie ferată. Faptul că el își riscă viața pentru a salva mașina de la  impactul cu trenul, trădează materalismul de care suferă acut. Consideră că e mai de preț mașina decât propria sa viață pe care i-a dăruit-o Dumnezeu ca să creeze lucruri și fapte frumoase, nicidem tragedii. Dar inimosul pasager al motocicletei din spatele mașinii blocate, își pune viața sa pentru șoferul inconștient și materialist.

Primul și-a pus viața pentru un morman de tablă pe care îl mănâncă rugina și nu mai valorează nici două parale iar cel de-al doilea și-a pus viața pentru un suflet veșnic.

"Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi."

Din dragoste pentru aproapele, și din pronia lui Dumnezeu, șoferul scapă cu bine, primind șansa de a-și reevalua crezurile de viață în vederea mântuirii. Celălalt și-a plătit arvună pentru împărăția cerurilor.

No comment!

Read more

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."