“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Seara de rugăciune

Rugăciune pentru copilașii ai căror părinți sunt plecați în străinătate

Detalii aici >

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorieCasatoreste-te de tanarEuharistia continuaDin comorile Sfintei Scripturi  Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ianuarie 2012

28 Ianuarie 2012

Existenţa lui Dumnezeu şi “Dumnezeul care nu există”

Există un curent de „senzaţie–pop” în scrierile unui număr de „atei” ale căror declaraţii sunt întotdeauna sigure că atrag atenţia mass–mediei. Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi alţii, sunt surse actuale „du–te la” de căutare pentru mass–media de citate folosite de atei. În multe privinţe, popularitatea actuală a cifrelor este alimentată de Creştinismul „pop”. Una o oglindeşte pe cealaltă. În materie de gândire Creştină serioasă – nu este de interes special – niciunul nu are nimic de spus care ar trebui să fie remarcat.

Scriind în secolele şapte – opt, Sfântul Ioan Damaschinul a oferit următorul text:

"Dar nici nu ştim, nici nu putem spune, care este esenţa lui Dumnezeu, sau cum este El în toate, sau modul în care Fiul său Unul Născut, golindu–se pe Sine, făcându-Se om din sângele Fecioarei, născut de o lege contra naturii, sau cum El a umblat pe ape. Prin urmare, este peste capacitatea noastră, să spunem ceva despre Dumnezeu sau chiar să ne gândim la El, dincolo de lucrurile care ne–au fost descoperite de Dumnezeu, fie prin cuvânt sau prin manifestare, prin scrierile dumnezeieşti atât din Vechiului Testament cât şi din cel Nou." (Expunerea exactă a credinţei Ortodoxe, 1.2)

Într–adevăr, s–a remarcat în mod constant de către Părinţii Bisericii că existenţa lui Dumnezeu a fost cu totul peste tot ceea ce înţelegem prin existenţă când ne referim la ceva din creaţie. Astfel, dacă spunem că existăm, nu ne referim că şi Dumnezeu există în acelaşi mod.  Existenţa lui Dumnezeu nu este ca existenţa noastră – dar dincolo de – nu ne referim la nimic din existenţă - Această distincţie importantă este pierdută, bineînţeles, în conversaţiile moderne despre existenţa lui Dumnezeu. În locul declaraţiilor omagiale şi atente ale Părinţilor sunt declaraţiile grosiere ale ateilor moderni şi ale culturii lor pop omologate.

Bineînţeles, Sfântul Ioan Damaschinul şi toţi Părinţii au afirmat existenţa lui Dumnezeu. Dar ei au acoperit cu atenţie cuvântul “existenţă” cu alte calificative, ca să poată fi clar că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi comparată cu existenţa a nimic altceva din universul creat. Noi îl cunoaştem pe Dumnezeu doar pentru că El s–a făcut cunoscut.

Şi deşi această cunoaştere, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Pavel (Romani 1:19 – 20), este recunoscută că a fost “scrisă” în inima tuturor lucrurilor create, nu este acelaşi lucru cu a spune că existenţa lui Dumnezeu este “evidentă” sau că ar trebui comparată cu ceva din ordinea creată în sine.

În schimb, este recunoscut de către Părinţi că perversitatea din inimile noastre face existenţa lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. “Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”.

Creştinii, prin urmare, fac bine că acordă atenţie acestei învăţături clasice de credinţă. Argumentele cu privire la existenţa lui Dumnezeu, adesea ne atrag la un nivel de vorbire care ne obligă să spunem lucruri pe care credinţa nu le spune. De asemenea, tentează inimile noastre să gândească într–un mod care este mai puţin adevărat decât ceea ce ni s–a dat.

Existenţa lui Dumnezeu este o chestiune profundă, şi niciodată ceva ce ar trebui tratat formal. Acest “Eu cred că Dumnezeu există” şi că “Îl cunosc” sunt printre lucrurile cele mai profunde pe care un creştin le poate spune, şi sunt o mărturisire a harului lui Dumnezeu. Ni s–a dat ceva care este în consonanţă cu puritatea inimii, şi ar trebui să fie mărturisită astfel, cu o umilinţă extremă.

Mai important, ar trebui să abordăm aceste taine profunde cu devotament atent şi cu uimire.

Faptul că există unii care în lumea nostră modernă împing existenţa lui Dumnezeu către absurd este tragic. Dar nu ar trebui să fie un motiv pentru ca noi să–i tratăm ca şi cum ar fi nişte idioţi. Mai nebuni sunt aceia care prea uşor afirmă existenţa lui Dumnezeu fără veneraţie corespunzătoare şi smerenie, aşa cum o astfel de declaraţie o necesită în mod corespunzător.

Trăim într–o perioadă a istoriei în care sfinţii sunt necesari. Am trecut de mult de timpul în care argumentele raţionale sunt de nezdruncinat într-o discuţie. Este de ajuns să existe oameni care arată existenţa lui Dumnezeu prin faptele lor. Lumea a auzit secole de argumente – a fost supusă unor persecuţii crase şi atrocităţi în numele lui Dumnezeu (chiar dacă acestea nu sunt rezultatul unor acţiuni ortodoxe). Am supravieţuit unui secol de extreme (bolşevism, nazism, etc.). Că lumea este înfometată, nu mai este nicio îndoială. Dar lumea nu este înfometată de un nou argument, fie el şi câştigător. Lumea este înfometată după Dumnezeu (chiar dacă ştie asta sau nu).

Răspunsul creştin adecvat la foamea din lume este că trebuie să fie găsită numai în manifestarea lui Dumnezeu. Astfel, provocarea ateistului modern nu ar trebui să fie îndeplinită cu o duplicitate anxioasă din panopilia noastră de argumente - dar cu urgenţa rugăciunii prin care am putea deveni noi înşine un răspuns prin realitatea prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre.

În cursul celor 56 de ani ai vieţii mele am întâlnit ocazional asemenea răspunsuri trăite. Într–o mare măsură, cred că trăiesc şi continui să trăiesc ca un creştin ca urmare a rugăciunilor unor astfel de persoane.

Ca martor al lui Dumnezeu care există – ar trebui să luptăm în modul nostru mărunt- să devenim persoane ale căror vieţi sunt ele însele un argument pentru existenţa lui Dumnezeu – un Dumnezeu a cărui existenţă este într–adevăr deasupra oricărei existenţe.

E un lucru extraordinar. Nimic nu valorează mai mult decât viaţa în chipul învierii lui Hristos. Nu ne–a fost promis nimic mai puţin decât ceea ce este în Hristos.

(Părintele Stephen Freeman - Existenţa lui Dumnezeu şi “Dumnezeul care nu există”)

Read more

27 Ianuarie 2012

Întrebarea numărul 5

Dacă ați putea trăi până la nouăzeci de ani, păstrându-vă până la sfârșit fie corpul, fie mintea de la treizeci, ce ați alege?

Read more

26 Ianuarie 2012

Povestea de ”marketing” din jurul Universului

Una din învăţăturile principale ale Credinţei Ortodoxe este faptul că universul a fost creat de Dumnezeu special pentru om. Sfinţii Părinți spun că omul a fost creat în a şasea zi a Facerii, după ce totul era deja bine întocmit. Pământul, apele, flora, fauna, animalele, peştii şi păsările, toate erau deja create aşteptându-l pe om așa cum un regat își așteaptă regele. Dumnezeu l-a aşezat pe om în creaţie ca pe acel ce urma să se bucure de tot ceea ce era creat, beneficiarul întregii frumuseţi, cel ce era chemat să ajungă asemenea lui Dumnezeu, iar Universul era terenul de a demonstra acest lucru în deplină libertate.

Concluzia Sfinţilor Părinți e următoarea: omul a primit creaţia în dar de la Dumnezeu. Ce dar frumos! Ce splendoare...! Ce Dumnezeu darnic!

Totuși teoria evoluționistă sprijinită într-o majoritate covârşitoare de învățământul universitar din întreaga lume spune că universul s-a creat de la sine, singur-singurel, şi toată frumuseţea creaţiei este o pură întâmplare.

Omul, ca fiinţă gânditoare şi conştientă de sine e același azi, ca şi acum 7000 şi ceva de ani, la începutul lumii. Contextul în care trăiește este diferit, dar năzuinţele lui sunt aceleași şi vor rămâne mereu aceleași: setea de a iubi și a fi iubit.

Având acest lucru în minte vreau să observăm puţin cum gândim noi oamenii azi, în societatea aceasta ultra-tehnologizată, pentru ca apoi să tragem o concluzie despre fiinţa omului în general şi felul în care el a fost creat.

V-aţi gândit vreodată de ce este nevoie de reclamă pentru a vinde un produs? Păi în primul rând ca să afle lumea că acel produs există. În al doilea rând ca să se diferenţieze de produsele concurente printr-o prezentare mai atractivă.

Totuși mai exista un motiv pe care nu-l conştientizăm. Într-un film românesc se spunea odată: "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană." Același lucru este valabil şi în marketing: produsele de pe rafturile hipermarketurilor care nu spun o poveste nu vor fi cumpărate, pentru că nu inspira încredere şi pentru că frica de necunoscut este parte din fiinţa omului, acel sentiment care-l impulsionează tot timpul să descopere tot ce-l înconjoară.

M-am trezit odată în fata galantarelor cu pateu de porc şi am observat că există o varietate de firme care-l produc. Având în minte teama de a nu cumpăra un produs plin de E-uri am încercat să aleg un pate după brand şi după ingrediente. Normal că în puţin timp am ajuns să cumpăr acel pate pe care aseară îl văzusem întins frumos pe o pâine de vatră la un picnic în familie, într-un frumos peisaj de munte, din reclama de la televizor. De ce am făcut asta? Pentru că reclamele îți dau impresia că produsul e de încredere, îl știe toată lumea, îl cumpăra toată lumea. Reclama îți dă impresia că de fapt cineva îți recomandă produsul, ca şi cum un prieten ți-ar spune: "ce pateu bun am mâncat aseară... ți-l recomand cu mare drag."

Produsele recomandate se vând mult mai bine decât cele care se prezintă fără nicio poveste, pentru că achiziția oricărui produs o facem în primul rând pe baza încrederii pe care o avem în cel care ni l-a recomandat. Recomândând e ca și cum ai face un dar... asigurându-l pe cel pe care-l primește de toată buna ta voință și de dorința de a se bucura și el de ceea ce și tu te-ai bucurat.

De aceea oricât de bun ar fi un produs, oricâte caracteristici ar avea, și indiferent cât de inovator ar fi, totuși nu se poate vinde singur, așezându-l în raft, ci trebuie învăluit într-o poveste. Noi oamenii suntem persoane care tânjim după comuniune, după dorința de a sta mereu împreună cu alți oameni. Această dorință de comuniune se manifestă în toate aspectele economice de la cel mai simplu aspect până la cel mai complex.

Gândiți-vă! De ce oare Vodafone, una dintre cele mai mari companii din țară și din lume își asociază în România imaginea cu Cerebel? De ce Cosmote își asociază imaginea cu Smiley? Cum se face că ditamai corporațiile, cu ani de experiență în spate, cu miliarde de euro investiți în acest business riscă să-și asocieze imaginea cu o singură persoană?

Pentru că noi oamenii percepem altfel un telefon cu un abonament dacă e oferit de o persoană. Pentru că Smiley învăluie cu carisma lui produsele și serviciile pe care le vinde Cosmote. Te lași convins mai ușor să cumperi când o persoană publică vine și îți recomandă ceva, pentru că în prealabil ți-a câștigat încrederea iar acum știe că-i vei urma sfaturile.

Acest lucru arată că la nivelul întregii economii globale există o strategie de marketing care nu dă niciodată greș: asocierea unui serviciu sau produs cu o persoană. Baza psihologică a acestei strategii este simplă: omul percepe tot ce-l înconjoară ca fiind creat de cineva pentru altcineva. Omul percepe totul la nivel personal și știe că telefonul Nokia din buzunarul lui este creat de muncitorii din Finlanda, apoi trimis în România și vândut de angajații de la Vodafone. La fel știe că pâinea pe care o cumpără de la magazinul din colțul blocului e făcută în fabrica de la ieșirea din oraș, unde lucrează vecinul lui. La fel, știe că benzina pe care o pune în rezervor este cumpărată de la Rompetrol, care provine din rafinăria de la Petrobrazi de la Ploiești. Și exemplele pot continua.

Concluzionând, comportamentul consumatorilor în economia de piață arată ceea ce Dumnezeu a sădit în ființa noastră, a tuturor: sentimentul că totul e creat, și totul vine din partea unei persoane către alta. Nimic nu e întâmplător, nimic creat de la sine, totul e bine gândit și orientat către om.

Strategiile de marketing care ne invadează viața constant arată că nu putem înghite gălușca unui univers creat de la sine singur-singurel, așa cum nu putem accepta cu ușurință un produs fără nicio poveste, fără nicio recomandare, fără a ști din partea cui vine și ce face.

Frumusețea înspăimântătoare a creației, care adesea te reduce la tăcere, este o dovadă că universul nu e un produs aruncat pe un raft ci e un dar al lui Dumnezeu pentru om, cu o adresare clară, cu o strategie de prezentare excepțională, care câștigă inima oricui.

Părintele Cleopa spunea că popoarele lumii care se închină la idoli vor fi judecate la sfârșitul lumii după legea zidirii: „Cine a făcut cerul, pământul și toate câte sunt? Luna, ierburile, florile, peștii, mările, râurile, pietrele, copacii, munți, toate viețuitoarele de pe uscat, din apă și din aer. Cine le-a facut, fraților? Cine a făcut ceasul universului care merge cu atâta precizie și uimire, încât nimeni nu-l poate imita? Nimeni altul decât Bunul Dumnezeu! Centrul de îndrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus rânduiala în toate.”

(Claudiu)

Read more

De ce apar liceencele în bannere publicitare?

Aflându-mă într-o zi în care nu aveam foarte mult de învăţat, m-am hotărât să dau o tură pe la mall-ul din oraşul meu ca să văd ce cărţi noi au mai apărut la librăria din el. În general, la orice oră din zi, în mall şi în parcarea mall-ului, este o agitaţie continuă. Obişnuită de câţiva ani cu această agitaţie, în ultima vreme am început să ignor murmurul din jurul meu, oamenii grăbiţi, oamenii care ori râd prea tare, ori înjură la fel de tare, muzica, reclamele care împânzesc faţada mall-ului şi altele asemenea.

Totuşi, ajunsă în faţa uşii mall-ului rămân câteva secunde privind afişul din faţa mea: Era un afiş destul de mare,  cu o fată care zâmbea provocator, tânără, şi semi-nudă. Până aici mulţi ar zice: şi ce? Sunt mii de afişe de genul acesta. Da, aşa este. Doar o mică diferenţă. Tânăra era liceeană. Tânăra era din oraşul în care locuiesc. Pentru o clipă am zâmbit amar şi m-am gândit: "oare fetele acestea chiar nu au altceva de făcut? Înţeleg că nu toate sunt "pasionate"  de învăţat, însă totuşi, nu pot găsi o altă activitate?",  apoi după câteva minute nu m-am mai gândit, iar când am plecat din mall am revăzut afişul însă nu i-am mai dat atât de mare importanţă ca la început.

Însă, în seara aceea mi-am amintit din nou de fata respectivă, de parcă aveam afişul în faţa ochilor mei. Vedeam buzele acelea făcute cu foarte mult roşu, pentru a lua atenţia de la zâmbetul fals, ochii aceia făcuţi cu mult fard negru, pentru a nu se vedea privirea goală ce o avea. Sunt convinsă că toţi băieţii care au intrat pe uşa din mall din acea zi s-au gândit "  Wow, ce bine arată!"  Da, arată bine, era atrăgătoare, însă nu era frumoasă. Adică sunt convinsă că dacă ar fi văzut-o cineva pe strada i-ar fi părut o fată cu putere de atracţie, însă imaginea chipului ei nu i-ar fi rămas în minte, poate doar cea a trupului. Îi lipsea zâmbetul din suflet, sclipirea din priviri, inocența, şi multe altele.

Mi-am dat seama că în momentul acela, când am fost la mall şi am văzut afişul eram puţin şocată şi poate fără să îmi dau seama, inconştient am fost dispreţuitoare zicându-mi: "Fetele astea n-au altceva de făcut?" însă în seara aceea nu mi-am mai pus întrebarea aceea, mi-am pus altele.

M-am întrebat: oare fata aceea chiar atât de mult suferă de lipsa de iubire, de lipsa de atenţie încât a fost dispusă să pozeze în postura aceea doar pentru a atrage atenţia trecătorilor? Oare fetei aceleia nimeni nu i-a spus că are un suflet? Oare nimeni nu i-a zis că iubirea nu e de cumpărat? Că dacă ea își vinde imaginea, asta nu înseamnă că îşi va cumpăra pentru sine iubire? Oare părinţilor ei le pasă? Căci ei clar nu-i pasă de ea însăși, pentru că dacă i-ar fi păsat nu ar fi făcut acest lucru. Mi-am pus aceste întrebări şi nu am găsit răspunsul potrivit. Dar mă tot gândeam la ea şi pentru o clipă m-am văzut pe mine în ea. Nu în sensul că aş fi făcut vreodată ceea ce a făcut ea, ci în sensul că la fel ca ea, am fost şi sunt într-o căutare de iubire, de atenţie din partea celor din jur, şi uneori nici măcar nu sunt conştientă de acest lucru.

Deseori fac acest lucru involuntar, iar dacă cineva mi-ar zice atunci pe moment: "Tu ai făcut acest lucru cu un scop, tu cauţi ceva..."   nu aş crede şi i-aş spune acelei persoane că greşeşte. De aceea ştiu că dacă acelei fete i-ar spune cineva:”Tu ai pozat în felul acela pentru că vrei să atragi atenţia lumii asupra ta, pentru că aşa crezi tu că vei fi iubită, că oamenii te vor iubi"  fata nu ar recunoaşte, ar spune-o că a făcut-o doar pentru distracţie, că ea nu duce lipsă de iubire.

Gândindu-mă la fata aceasta am încercat să îmi rememorez toate momentele în care eu am căutat atenţia şi iubirea celor din jur. Mi-am dat seama că din momentul în care am auzit involuntar, într-o seară motivele reale pentru care tatăl meu a plecat înainte să împlinesc eu un an, din acel moment eu am încercat să caut acea parte care îmi lipsea, în oamenii din jurul meu.

În momentul în care am auzit că tatăl meu plecase pentru simplu fapt că "lui nu-i trebuie familie, lui nu i-a trebuit copil, lui îi trebuie să-şi trăiască viaţa", mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept ca vreodată tatăl meu să mă întrebe: ”cum te simţi?”  ori să o sune pe mama şi să o întrebe de mine, dacă am nevoie de ceva, dacă sunt bine. Mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să aştept acel “te iubesc", care până atunci nu venise, şi nici după aceea nu a venit.

Cred că au trecut în jur de 11 ani de când am tras aceste "concluzii" şi totuşi în aceşti ani am aşteptat, am sperat la un cuvânt, la un gest, la ceva care să arate că totuşi îi pasă, să îmi arate că a ajuns la vârsta de 60 de ani şi că îşi dă seama că a greşit în trecut, că a greşit, că timp de 18 ani nu a putut fi găsit niciodată la telefon şi să aibă "un minut liber", că timp de 18 ani eu am fost moartă pentru el.

Dar aceste cuvinte nu au venit, aceste gesturi nu au fost făcute. Nu ştiu exact momentul în care am început să caut toate lucrurile care îmi lipseau, toată afecţiunea care nu mi-a dat-o el, în ceilalţi. În toţi oamenii adulţi, fie că erau persoane de la serviciul mamei, fie că erau profesori, indiferent de statutul social ce intrau în viaţa mea, eu căutam aceste lucruri, acea parte care lipsea din mine şi care lăsase locul unui gol. Mi-am dat seama că încercam şi încerc încă să fiu cât se poate de bună în toate lucrurile pe care le fac, să învăţ cât se poate de bine,  să greşesc cât mai puţin şi de multe ori lucrurile acestea nu le fac pentru mine,  ci deseori le fac din dorinţa că astfel voi fi apreciată, din speranţa că din acea apreciere se va naşte o fărâmă de dragoste. Iar când "câştigam"  acea apreciere,  mi-era şi îmi este o frică teribilă ca aş putea dezamăgi persoana respectivă, că acea persoană s-ar simţi dezamăgită de mine, sau că în scurt timp m-ar uita. Cred că acesta este unul dintre lucrurile de care îmi este cel mai frică.

În seara aceea când am fost sinceră cu mine, când mi-am amintit toate momentele acelea, mi-am dat seama că am judecat-o pe fata respectivă. Nu trebuia. Nu trebuia să fac asta pentru că într-un fel, poate că sunt în aceeaşi situaţie ca şi ea. Caut acelaşi lucru ca şi ea, numai că fiecare căutam pe drumuri diferite. Ea crede că va găsi dragostea, aprecierea dacă se va expune, dacă se va vinde, confundând atracţia instinctuală cu dragostea. La fel cum eu cred că voi găsi o brumă de afecţiune în aprecierea persoanelor din jurul meu. Nu cred că drumul ei o va duce la dragostea pe care o caută, dacă nu va înţelege că oamenii trebuie să o iubească pentru interiorul ei, nu să se "îndrăgostească" de ceea ce are ea de oferit. Iar eu?  Poate că şi eu ar trebui să încerc să nu mai caut în spatele aprecierilor, acea dragoste, pentru că deşi uneori "o nimeresc", alteori este doar o iluzie de-a mea.

Cred că acest lucru m-a ajutat să înţeleg că judecăm foarte uşor oamenii dar nu ne întrebam niciodată care e motivul pentru care acea persoană se comportă astfel? M-a ajutat să înţeleg că de foarte multe ori răsuflam uşuraţi când ne gândim cât de sus suntem noi şi cât de jos sunt alţii şi că "noi nu suntem ca ei". Însă, nu ne dăm seama că tot oameni sunt şi acele persoane, şi acele persoane poate îşi doresc aceleaşi lucruri ca şi noi, însă nu ştiu să le caute unde trebuie, şi acele persoane au suferit ca şi noi, pentru că dacă n-ar fi suferit nu ar fi ajuns atât de jos. Și pe acele persoane le-a rănit cineva, aşa cum şi noi la rândul nostru am fost cândva răniţi.

Poate că în loc să afişăm pentru o persoană o milă ipocrită gen "săraca, nu va ajunge bine aşa", mai bine am încerca să ajutăm acea persoană ca să ajungă bine. Oamenii au tendinţa ca în persoanele care o iau pe un drum greşit,  să nu vadă fiinţe umane, pentru că poate dacă ar vedea în ele fiinţe umane numărul sinuciderilor ar scădea, numărul persoanelor care se droghează ar scădea, chiar şi numărul fetelor care acceptă să facă orice, doar pentru a atrage atenţia. De fapt, în spatele tuturor acestor lucruri e un strigăt, un strigăt destul de stins,  şi persoanele respective tocmai asta vor,  să fie privite ca nişte fiinţe umane şi în momentul în care îşi dau seama că oamenii nu le privesc aşa, atunci merg mai departe pentru că au în minte: "oricum nu am nimic de pierdut"  dar de fapt au. Au de pierdut o viaţă, care ar putea să şi-o clădească astfel încât la un moment dat să fie frumoasă, chiar dacă acum, la momentul respectiv nu este aşa cum şi-ar dori-o ele.

(Lili)

P.S. În fotograrie sunt tinere adolescente din Coreea, avand sub 18 ani.

Read more

Întrebarea numărul 4

Reprezentanții cărui sex credeți că au o viață mai ușoară în cultura noastră? V-ați dorit vreodată să aparțineți sexului opus?

Read more

25 Ianuarie 2012

Corina: ”Fecioria este unul dintre cele mai de preț daruri pe care le are o fată de la Dumnezeu”

tineri îndăgostițiDragostea e cel mai frumos lucru și cel mai important care se poate întâmpla între noi, și mă întreb cum putem noi oare să murdărim acest sentiment prin pierderea fecioriei? Recunosc că fecioria mi se pare un lucru deosebit de greu, dar nu imposibil. Sunt convisă că dacă există dragoste și nadejde către Dumnezeu se poate trece acestă încercare de a cădea în păcat.

Fecioria mi se pare unul dintre cele mai de preț daruri pe care le are o fată de la Dumnezeu, și tocmai de aceea am încercat să îmi păstrez acest dar primit până acum, și îmi doresc nespus de mult să îl păstrez până la căsătorie.

În momentul de față simt o oarecare dezamăgire privind ce se întâmplă in jurul meu, deoarece majoritatea tinerilor pe care i-am cunoscut nu și-au păstrat fecioria, dar încerc să am NĂDEJDE că poate acest lucru se va schimba în bine.

Ce explicații să mai dăm noi că ”de ce e bine” sau ”de ce nu e bine” să ne păstrăm fecioria, când foarte frumos ni se spune ”Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătoreasca decât să ardă.” (Corinteni I, 7:8-9). Concluzia este să încercam să ne înfrânăm, iar dacă nu mai putem, atunci să ne căsătorim.

Recunosc că uneori îmi este foarte greu să îmi păstrez acest minunat dar, în sensul că am avut încercări destule: nu am avut foarte mulți prieteni, dar pot să vă pot spune că prima relație de prietenie pa care am avut-o sa terminat tocmai din acest motiv. Am încercat, cu credință, să nu renunț la această minunată idee de a-mi păstra fecioria, așa am și făcut, dar s-a sfârșit acea relație.

După un timp am avut un prieten cu care am locuit împreună ceva timp, dar nu s-a întâmplat nimic între noi și asta pentru că nu am vrut să renunț la această idee a mea de a rămâne în continuare în feciorie.

Poate că multe persoane nu mă cred când spun că nu s-a întâmplat nimic, dar sincer chiar așa este și tocmai de aceea vă spun că am avut încercări, însă eu mă rugam în gândul meu cum știam, spuneam “Doamne ajuta-mă” sau orice altă rugaciune, iar după asta mă linișteam și aveam în continuare nădejde în Dumnezeu.

Chiar dacă nu am rămas cu acel băiat, acum mă simt împăcată și linistită pentru că nu am renunțat la aceast dar minunat și acum am un prieten care mă înțelege și este de aceeași părere ca și mine, suntem fericiți și ne susținem unul pe celălalt.

Cred că în acest mare drum numit “viață”, pe care noi toți îl parcurgem, vom avea parte de multe încercări și ispite, dar sunt sigură că Dumnezeu care este Dragoste, există, însă totul depinde foarte mult de noi și trebuie doar să CREDEM și să avem NĂDEJDE, iar mai presus de toate DRAGOSTE față de Dumnezeu și față de aproapele nostru!

(Corina)

Read more

Despre păcatul neîncrederii în tânăra generație (editorial O.G.)

Astăzi nu vă scriu un editorial propriu-zis, astăzi doar mă spovedesc vouă, tineri cititori ai revistei [OrthoGraffiti n.n.]! M-am lăsat furat de mass media aceasta delirantă, cu știrile ei despre sinucideri juvenile și mame minore, despre accidente săvârșite de tineri beți și inconștienți, de talk-show-urile despre incultura adolescenților cu notele slabe la bac și emisiunile de can-can despre celebre anonime din „Jean Monnet” sau de aiurea.

Începusem să cred că toate aceste deraieri vă caracterizează, că de acum nimic nu se mai poate face, că orice luptă este din start pierdută.

Am fost dezamăgit, furios și întristat, dar m-am ridicat din ispita asta. V-am vorbit de rău și am zis: „Deh, aceștia sunt tinerii din zilele noastre”. Mi-am pierdut pentru o clipă credința în voi. Am zis-o, dar de acum nu o voi mai zice!

Pregătind revista Orthograffiti pentru tipar am citit mai multe comentarii la filmul The Sunset Limited. M-am văzut cumva în postura negrului care încearcă să salveze pe alb de la sinucidere, deși e foarte posibil ca rolurile să fie tocmai inversate, căci multă bucurie sufletească mi-a adus activitatea editorială ce o fac pentru voi, încredințat că Domnul m-a vrut aici, în lucrarea aceasta. Filmul de care pomenesc are în interpretarea unor prieteni ai revistei un tâlc foarte adânc.

Nu e întotdeauna nevoie de predici moralizatoare, de explicații complicate sau de editoriale lămuritoare. E nevoie doar să ne încredințăm Domnului unii pe alții, să ne pomenim în rugăciunile noastre mărunte, așa cum sunt ele. Nu știu dacă cu acest prilej mai mulți tineri vor achiziționa revista, dar știu că atunci, abia atunci, ajung să nu mai cred în lucrarea mea, în sensul că aș putea eu să îndrept pe cineva, ci mă încredințez și vă încredințez Domnului, care singur poate schimba inima oricui Îl caută cu sinceritate.

Iată una dintre marile şi minunatele frumuseţi ale venirii lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Asta înseamnă că Domnul se face pe Sine o şansă pentru toţi. Și pentru mine, și pentru voi, adică pentru fiecare în parte.

Revista aceasta există pentru că un mănunchi de oameni crede cu tărie în voi! Nu mai aplecați urechea la mizeriile ce le toarnă peste noi media pe toate canalele zi de zi. În tihna serii, după ce ați închis jocul, mess-ul sau facebook-ul, deschideți un fișier word și scrieți de ce credeți că etichetele acestea ne fac rău tuturor. Vom publica cele mai bune texte. Și, poate, veți ajuta astfel mai mulți maturi să se spovedească de păcatul de a nu mai crede în voi!

(Laurenţiu Dumitru)

Read more

Întrebarea numărul 3

Dacă ați putea petrece un an de fericire deplină, dar apoi nu v-ați mai aminti nimic din această experiență, ați face-o? Dacă nu, de ce nu?

Read more

Singurătatea omului modern

Conform tradiţiei benedictine, un călugăr depune patru voturi: sărăcia, castitatea, ascultarea şi stabilitatea. Majoritatea oamenilor sunt familiari cu primele trei voturi monahale, dar nu şi cu al patrulea. În practica benedictină clasică, acesta însemnă că un calugăr să stea într-un loc: să nu se mute de la o mănăstire la alta. Aceasta nu a fost o idee inovativă a benedictinilor. Dinainte ca Benedict să scrie regulile sale, exista dejala Părinții din pustie această vorbă: “Stai în chilia ta şi ea te va învăţa toate”.

Statul într-ul singur loc sau stabilitatea nu par a fi un lucru dificil, precum sărăcia, castitatea sau ascultarea. Totusi, în realitate poate fi într-adevăr cel mai greu vot dintre toate. “Diavolul de la amiază” care încercă să îi întristeze pe calugarii de la început, era cunoscut în special ca o tentaţie ce apărea la un anumit moment de a-şi părăsi chilia şi a merge în vizită, acolo unde bârfa şi alte ispite mult mai mari puteau apărea. În acea clipă, a sta în locul tău era cea mai grea lupta dintre toate. În forma sa extremă, vedem în partea de Est că au existat Stâlpnici, adică călugări care au trăit în vârful unor stâlpi (cel al Sfântului Simeon avea o înălţime de aproape 300 de metri !).

În lumea noastră modernă stabilitatea este un lucru extrem de rar. Americanul mediu se mişcă o dată la ficare cinci ani. Atunci când am venit prima dată în Oak Ridge (Tennessee), mi s-a spus adesea de către oamenii bătrâni că “oamenii din Oak Ridge sunt de pretutindeni !”. Când s-a fondat acest oraş  ca parte a Proiectului Manhattan, în anul 1943, această remarcă era cu adevărat neobişnuită. Americanii se mutau cu locuinţa arareori. Dar a trebuit să dau ultimele veşti noilor mei concetăţeni: “Oriunde mergi, oamenii sunt de pretutindenea !”.

Era o vreme în oraşul meu natal din Carolina de Sud, o plimbare la magazin sau la piaţă ar fi adus o duzină de întâlniri ocazionale cu prieteni şi cunoştinţe. Acum când vizitez, sunt cu toţii străini- sau eu sunt cel străin. Eu nu mai locuiesc acolo.

Toate acestea ar fi interesante din punct de vedere sociologic, dacă nu ar avea un efect asupra vieţilor noastre. Însă au un efect profund.

În 1935 (de exemplu), cel mai obişnuit model pentru ţara noastră era ca un băiat dintr-un anumit loc să întâlnească o fată din acelaşi loc, să se aşeze la casa lor şi să-şi crească copiii în comunitatea în care ei însişi se născuseră, având rude şi prieteni formând o reţea de relaţii care îi înconjura şi după care nutreau. Rata divorţurilor şi a crimelor era scazută în majoritatea locurilor. Comunităţile stabile tind să aibă familii stabile. Reţeaua de relaţii promovează acest lucru. Fiinţele umane au trăit în aceste forme relativ stabile în cea mai mare parte din istoria omenirii.

În 2007 (ca un alt exemplu), cel mai obişnuit model este ca un băiat să întâlnească o fată în liceu sau mai târziu – să zicem că el e din Virginia şi ea din Ohio. Se căsătoresc şi se mută în Oregon unde îşi încep cariera, sau s-au întâlnit acolo şi se căsătoresc. Familia este lucrul pe care îl negociez de genul: “Ai cui părinţi îi vizităm de Thanksgiving anul ăsta? etc.”. Reţeaua de prieteni este adeseori formată din prietenii de la lucru ai lui, respectiv ai ei, şi adeseori nimic mai mult.

În anul 1980, pe când trăiam în Columbia, am participat la o conferinţă în care lectorul a cerut unui auditoriu de aproximativ 400 de persoane să ridice mâna dacă cunoşteau cinci persoane din blocul în care locuiau. S-au ridicat câteva mâini. Am fost în grupul din urmă. Nu cunoşteam pe nimeni din complexul de apartamente unde locuiam. Cei mai mulţi dintre noi nu cunoşteau nici măcar un singur vecin. Şi acesta nu e un tipar modern neobişnuit.

Asta ne aduce la singurătatea omului modern. Internetul ne-a facut să fim mai conectaţi între noi, într-un mod virtual, decât cei din generaţiile de dinainte. Desigur, este un grad înalt de voluntariat în acestă comunitate virtuala. Dacă eu astăzi nu vreau să postez nimic, tu nu poţi face nimic în privinţa asta. Nu suntem o comunitate naturală.

Nu te pot atinge sau auzi cum râzi. Împărtăşesc o poză ca tu să ştii ceva despre cum arăt. Dar care e glasul meu? Cât din dialectul meu Apalas se agaţă încă de limba mea (nu mult, dar o parte).

Şi ştim doar ceea ce alegem să împărţim (să arătăm). Aceasta reprezintă echivalentul unui sat foarte mic, într-adevăr.

Odată ce omul modern şi-a pierdut stabilitatea (şi consider că sunt de vină structurile noastre economice pentru acest fenomen- de exemplu, taxele pentru deplasare sunt deductibile) am pierdut şi roadele acesteia. Crimă, divorţ, consensurile simple care fac ca o cultură să dispară. Televiziunea cu trei canale din anul 1950 şi familiile “white-bread” au reprezentat probabil ultima manifestare a unui consens anterior care nu va mai reveni. Şi nu poate reveni fără stabilitate.

Am trăit în Oak Ridge timp șase ani din 1989,  cea mai lungă perioadă în care am trăit vreodată într-un loc. Cunosc mulţi oameni în acest oraş de 25.000 de locuitori şi cunosc destul de bine parohia mea de mai mult de o sută de suflete. Stabilitate pentru mine înseamnă că voi fi îngropat în acest oraş. Acesta este un obiectiv pe care îl am, însă este unul dintre obiectivele pe termen lung.

Pentru noi toţi, o anumită formă de stabilitate este necesară, chiar dacă acesta este una pe care  trebuie să ne-o creăm noi înşine în mare măsură.

Aş arăta spre Biserica Ortodoxă ca exemplu de stabilitate. Pot să citesc cărţi de acum câteva secole şi să recunosc şi să înţeleg ceea ce se spune. Sf. Atanasie este la fel de interesant pentru mine pe o bază de zi cu zi aşa cum ar spune, de exemplu, pr. John Behr. Ultimele noutăţi din Ortodoxie pur şi simplu nu sunt foarte vechi. Există o stabilitate care vine din această parte a vieţii - o stabilitate pe care nu o pot crea, dar la care pot adera. Sunt ortodox şi pot căuta zi de zi să înţeleg mai bine ce înseamnă asta. Mă pot crea pe mine (care este, probabil, mult mai de preferat).

Eu nu pot părăsi lumea modernă (sau post-modernă, dacă preferaţi). M-am născut în 1953 şi nu este nimic de făcut cu privire la aceasta. Dar există angajamente pe care le pot face – pe care oricare dintre noi le poate face. Sunt căsătorit. Eu nu am un vot de sărăcie, dar tot ce am este deţinut si de soţia mea (nu există proprietate privată). Dacă aveţi copii, veţi învăţa orice ar fi, o anumită formă de sărăcie. Eu nu am un jurământ de castitate. Dar am o singură femeie, mai mult decât un călugăr. În ceea ce le priveşte pe toate celelalte 3 miliarde de femei din lume – eu sunt un călugăr. Pentru cei căsătoriţi, fidelitatea este forma naturală de castitate. Eu nu am un jurământ de ascultare (şi nici soţia mea), dar am o viaţă de supunere reciprocă - voinţa mea nu este a mea. Noi nu suntem aici pentru că eu singur am vrut să fiu aici. Suntem aici pentru că am vrut să fim aici (în cele din urmă, să presupunem că există ascultare – faţă de episcopul meu, şi faţă de Dumnezeul meu - dar pe o bază de zi cu zi Eminenţa Sa nu interferează. Dumnezeu poate fi, de asemenea, ciudat de tăcut).

Dar stabilitatea este mult mai efemeră. Cred că numai prin faptul de a deveni parte a unei comunităţi mai mari, chiar mai mari decât în prezent şi de a ajunge în trecut, vom începe să găsim stabilitatea. În mod ciudat, Oak Ridge este mult mai stabil acum decât majoritatea oraşelor. Dar nici una nu se potriveşte cu stabilitatea de 2.000 de ani a tradiţiei vii. Pentru a trăi viaţa mea în vecinătatea Împărăției lui Dumnezeu, în care sfinţii ştiu numele meu şi mă încurajează sau mă hărţuiesc dacă este necesar.

Dumnezeu să ne dea harul de a veni la locul de stabilitate din voi. Pune-mi un loc unde pot să stau liniştit (să nu mă mai mişc).

(Pr. Stephen Freeman - Singurătatea omului modern)

Read more

Emilian: "Suntem tineri şi eu şi voi, e un lucru grozav să luptăm cu nebunia lumii"

Întru veselie ne adunăm, Hristos în mijlocul nostru!

Deşi "ne adunăm" virtual, suntem uniţi în cuget să mărturisim şi pe 'ceastă cale, a internetului. Căci nu cuţitul este o unealtă rea, ci cum este întrebuinţat face cuţitul rău sau bun.

Mă numesc Emilian, de 4 zile a am împlinit 25 de ani, și cu mila Domnului şi spre slava lui Dumnezeu sunt încă în feciorie, dorind să mă căsătoresc cu fata cu care vorbesc de aproape un an.

Cititori creştini! Iubitori de Hristos! Nu putem să realizăm ce virtute puternică, sau ce talant grozav avem, fiind curaţi cu trupul, să nu fi cunoscut bărbat sau femeie până la vârsta pe care o avem, oricare ar fi ea. Nu, nu fiindcă suntem urâţi sau frumoşi, capabili sau timizi, cum ne încearcă ispitele să gândim. Nimic din toate astea. Ci pentru că "iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor" ne spune Hristos Domnul.

Cei ce au acum vârste înaintate, se gândesc ce frumos era dacă îşi păstrau fecioria până la căsătorie, regretând că puteau să facă altfel. Dacă ei se gândesc cu jind la asta, să ne fie spre întărire.

Da! Ne pasă. Cu ajutorul lui Hristos reuşim şi nu cu de la noi putere. Pentru că ne pasă. Pentru că nu întoarcem spatele luminii şi Iubirii. Pentru că vrem şi pentru că se poate. "Îndrăzniţi" ne spune Hristos. Suntem învăţaţi de Sfinţii Părinţi să ne asemănăm cât de mult putem cu Domnul Hristos. E greu să ne păstrăm fecioria? Ia spuneţi cu cuget curat, când sunteţi ispitiţi: înapoia mea satana, ceartă-te pe tine Domnul!

Îmi amintesc că spuneau Sfinţii Părinţi că atunci când suntem ispitiţi, să spunem diavolului: du-te vrăjmaşule la Hristos şi cereţi iertare şi te va ierta Domnul, că te iubeşte. Du-te şi dez-pietreșteți inima, smereşte-te şi hai să ne mântuim. Biruinţă binecredinciosului creştin, asupra celui potrivnic dăruieşte, Doamne!

Iubiţilor, suntem tineri şi eu şi voi, e un lucru grozav să luptăm cu nebunia lumii, să sfidăm obiceiurile lumii. Ce grozăvie! Şi nu degeaba am primit atât de mare putere de la Dumnezeu să nu cădem când ceilalţi cad. Prin mila Lui cea nemăsurată! Pentru că am vrut să primim mila Lui în viaţa noastră. Pentru că mila Lui înseamnă viaţă! Şi respingerea milei Lui, înseamnă moarte pentru noi. Doamne miluieşte!

Sigur, că se poate reveni şi din calea desfrânării, precum Sfânta Maria Egipteanca, sau se poate cădea şi păstrând fecioria, precum pilda fecioarelor celor neînţelepte. De aceea, pe lângă această virtute atât de mare a fecioriei să nu uităm şi de smerenie, de răbdare, de milostenie şi discernământ. Toate de la rădăcina Iubire. Dumnezeu Savaot, Treime Iubire.

Iertaţi, iubitori de Hristos. Pomeniţi pe Emilian, cel mai rău decât o beşica de puroi.

Read more

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."