“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Euharistia continuaDin comorile Sfintei ScripturiCasatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Martie 2012

31 Martie 2012

În Vinerea Mare îmi întocmesc un bilanț al conștiinței

Lumina învieriiVinerea Mare pentru mine are o semnificație cu totul aparte, o percep ca fiind o zi neagră! De ce asociez această culoare cu această zi? Pentru simplul fapt că mă regăsesc în fiecare an mai tristă… Dacă până acum câțiva ani, nu prea conștientizam importanța Postului Mare și semnificația pe care o are Sărbătoarea Sfânta a Învierii Domnului, în Vinerea Mare, îmi întocmesc un bilanț al conștiinței, cât mai real și mai aproape de adevăr.

Îmi găsesc cămăruțe ale sufletului neaeriste, pline de praf și cenușă, gânduri ascunse și lacrimi strânse ce nu curg. Adevărata luptă deabia acum începe… Mă interiorizez în mine! Ușa se închide! Se simte nevoia acută de lumină, această dorință de a birui, mă ajută să merg și mai departe. Înaintez cu greu spre nucleul sufletului. Se aud voci: mândria, lenea, egoismul, mânia... multe voci, prea multe. Mă simt înconjurată și încolțită. Închid ochii și văd dealul Golgotei, te văd Doamne, între doi tâlhari! E icoana Răstignirii, prăfuită și uitată într-o cameră a sufletului. Dar Te-am găsit!

Acum nu mă mai tem de voci, nu mă mai tem de nimic! Dorința de a face curățenie e mai arzătoare ca niciodată. E greu să recunoști unde și cât ai greșit, să te vezi pământ și să te simți parte din Iuda. Dacă până acum mi-am îngrijit trupul, acum vine un timp dedicat numai sufletului. În Vinerea Mare merg la duhovnic și încerc să caut calea spre pocăință: ”Eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorul meu, şi mă mântuieşte.“ Îmi curăț sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei și astept cu frică de Dumnezeu, Trupul și Sângele Mântuitorului în noaptea Sfântă a Învierii.

Mă regăsesc din nou acasă, analizând! Ce păcat: avem ochi și totuși nu putem vedea. Nu sunt doi, suntem noi: o mulțime de oameni, și eu si tu... Iartă-mă, Doamne, de multe ori nu știu ce fac, unde și pe ce căi rătăcesc. Îți mulțumesc pentru mâna salvatoare care mă ridică mereu atunci când sunt gata să cad și nu mă lasă pradă dușmanilor care mă caută-n miez de noapte.

Te-aștept astăzi mai mult ca și oricând, te-astept cu sufletu-mi plângând și ușa descuiată!

Consider că perioada Postului Mare ne îndeamnă la o schimbare, iar Vinerea Mare e un bun prilej în care putem să ne îngropăm haina de păcate și fărădelegi, să lăsăm lumina să ne pătrundă-n suflet, să fim mai buni și mai iertători, mai răbdători și mai temători de Dumnezeu, să fim mai generoși și mai modești.

Cu speranță-n suflet, nădăjduiesc să cred că poporul român va depăși criza aceasta spirituală. Personal, mi-e atât de dor de simplitate și de tradiție. Ma înclin în fața țăranului român care prin credință a reușit să dăinuiască-n veci.

Să nu lăsăm realitatea sumbră să ne macine și să ne pietrifice sufletele. Să biruim și noi odată cu El: moartea noastră lăuntrică! Să lăsăm lumina Sfântă a Învierii să ne inunde-n suflet: dragoste, pace și liniște sufletească!

(Gabriela-Mihaela Mureșan)

Read more

30 Martie 2012

Scurtă incursiune în gândirea creştină a Părintelui Nicolae Steinhardt…

Părintele Nicolae SteinhardtMonahul Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia - Maramureş s-a născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti, primind numele de Nicu - Aurelian Steinhardt. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu “Virtutea militară”. Între anii 1919 - 1929 urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului “Spiru Haret” unde îl are ca şi coleg mai mare pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. În anul 1934 îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti şi publică primul volum intitulat “Îngerul ... tinerilor”.

În anul 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional. Între anii 1937-1938 călătoreşte în Elveţia, la Viena, la Paris şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe. În anul 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la “Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940 în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu - Sima, urmând o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din anul 1944 până în anul 1948 revine la “Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică.

Între anii 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice şi este în cele din urmă anchetat în procesul intentat lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. La 15 martie 1960 este botezat în închisoarea de la Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu. Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în luna august anul 1964 când este eliberat. După anul 1964 începe o intensă activitate de traducător şi odată cu volumul “Între viaţă şi cărţi” publicat în anul 1976, şi volumul “Incertitudini literare” (1980) începe “deceniul operelor de autor”.

În acelaşi an, 1980, este primit în Mănăstirea Rohia din judeţul Maramureş şi Ţara Lăpuşului, de către ÎPS Părinte Arhiepioscop Iustinian Chira, care îl ia sub aripa sa ocrotitoare şi de Părintele Serafim Man - Stareţul Mănăstirii Rohia, care îl integrează în obştea mănăstirii, şi este călugărit la data de 16 august 1980 de către ÎPS Părinte Arhiepiscop Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. La mănăstire îndeplineşte funcţia de bibliotecar, punând în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară dar şi preocupările legate de viaţa mănăstirească (participarea la slujbă, povăţuirea pelerinilor şi elaborarea predicilor). Volume publicate antum: “Geo Bogza - Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), “Critică la persoana întâi” (1983), “Escale în timp şi spaţiu” (1987) şi “Prin alţii spre sine” (1988). A trecut la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul judeţean din municipiul Baia Mare, la înmormântarea sa, riguros supravegheată de securitate, strângându-se totuşi cei mai buni prieteni alături de care a suferit nedreptăţile regimului (N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 417-423).

Cea mai importantă parte a operei sale nu a putut fi publicată în timpul vieţii sale şi a apărut postum datorită conjuncturii politice favorabile creată de revoluţia din decembrie 1989 şi din această parte necenzurată am extras majoritatea textelor din lucrarea de faţă. Apariţii postume: “Jurnalul fericirii” (1991), “Monologul polifonic” (1991), “Dăruind vei dobândi” (1992), “Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan” (1992 şi 1998), “Primejdia mărturisirii” (1993) şi “Drumul către iubire” (1999). Iar în perioada anilor 2008 – 2012, Editura “Polirom” din Iaşi, dimpreună cu Fundaţia “Nicolae Steinhardt” din cadrul Mănăstirii Rohia – Maramureş, au publicat, în condiţii grafice extraordinare, în ediţie integrală, toată opera Părintelui Nicolae Steinhardt.

În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia – Maramureş, acum, în acest an centenar şi jubiliar, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea sa (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu – şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.

(scris de Pr. Ioan Velcherean)

 

Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:

Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - este păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.

Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Iisus Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)

Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)

Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila. (3)

În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)

Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)

Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.

Nu tot astfel în noul legământ. Aici Iisus Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Iisus Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia este alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului - unde totul este durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai este un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)

Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. Este o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă este deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)

Iisus Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Iisus Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă bună de care Iisus Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. Este şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)

Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină ... adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Iisus Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, este o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, este un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că este Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă este mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine este. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitaţional - mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)

Asupra apropierii de Iisus Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu este prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. Este virtuos dar nu este creştin. Creştinul este liber, aşadar este fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea”.

Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.

Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)

Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)

Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Iisus Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin, sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, este cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)

Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)

Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)

Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Iisus Hristos - Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică!

Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Iisus Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)

Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.

Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Iisus Hristos este vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)

Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)

Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. Este şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Iisus Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Iisus Hristos (că vrea să-l ierte). (18)

La diavolul - contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Iisus Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Iisus Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Iisus Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine este şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)

Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)

Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)

Nicolae Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)

Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie este tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)

Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Iisus Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)

Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

 

Stelian Gomboş 

Read more

Cea mai așteptată perioadă din întregul an

Aș vrea să vorbesc puțin despre modul cum am trăit prima Săptămână a Patimilor din viața mea. Nefiind de mic dus la biserică, apropierea de Dumnezeu făcându-se undeva spre sfârștiul liceului, nu prea știam la ce să mă aștept de la fiecare sărbătoare sau perioadă mai specială din cadrul Bisericii. Astfel, la început, cu fiecare slujbă la care participam tot învățam lucruri noi și/sau experimentam trăiri noi. Deniile din Săptămâna Patimilor au fost primele slujbe mai diferite față de ce știam până la momentul acela. Până atunci mersesem doar la slujbele de dimineață (Utrenie, Acatist și Sf. Liturghie) ce se săvârșeau duminica sau în celelalte zile de sărbătoare.

Țin minte și acum ziua aceea; ziua în care am participat la prima slujbă a Deniei din viața mea. Nu țin minte ce am mâncat acum 2 zile, nu țin minte ce subiecte mi-au picat la nu știu ce examen, cu 2 luni în urmă. Nu țin minte nici în ce bancă am stat în gimnaziu. Însă, țin minte că era luni, era undeva până în orele 17, era o vreme frumoasă și eu eram în fața bisericii. Mai erau câțiva bătrânei ce așteptau în fața bisericii, pe bănci, mai povestind câte una – alta. Eu am intrat în biserică, m-am închinat la Sfintele icoane și așteptam să înceapă slujba.

Cât timp așteptam, am observat că erau puțini oameni, chiar foarte puțini în comparație cu câți eram eu obișnuit în duminici. Mă gândeam că poate am ajuns prea devreme sau cine știe...în fine, în cele din urmă, a început și slujba. Încercam să fiu cât mai atent și să înțeleg ce se citea la strană. Uneori mai reușeam, alteori gândurile îmi mai zburau. Alternam între aceste două stări. Era, un fel de luptă în mintea mea. Când, deodată, toate gândurile îmi îngheață, un frig începe să mi se plimbe pe șira spinării, iar pielea să mi se facă de găină. Aud Aaa-liii-luuu-iaaa. Dintr-odată, m-am trezit. Parcă a sunat un fel de trâmbiță duhovnicească în sufletul meu. Am rămas blocat. Parcă nici inima nu-mi mai bătea. Iată Mirele, vine în miezul nopții... Și așa am rămas până la sfârșitul slujbei. Blocat. Stană de piatră.

Abia așteptam a doua zi, să vin iar la biserică să pot asculta cântările acestea. Acum, eram atent la tot ce se citea la strană pentru a nu pierde niciun moment din cântările acelea îngerești. Astfel, am avut cu totul și cu totul o altă trăire, pe parcursul întregii slujbe, față de ziua precedentă. Acum, cântam și eu în șoaptă, deodată cu strana. Oboseala acumulată pe parcursul zilei nu mai era împovărătoare. Era chiar eliberatoare. Eram doar eu, cu inima cât un pui de purice, Dumnezeu și încă o mână de oameni. Și era liniște. Și pace. Chiar și faptul că erau puțini oameni în biserică îl percepeam altfel. Era o atmosferă mai intimă, față de aglomerația din duminici. Desigur, Sfânta Liturghie reprezintă punctul central al vieții creștinului; reprezintă frumusețea, biruința și cununa Bisericii, dar pentru începătorul, nepriceputul și necunoscătorul de mine, de acum 4 ani, acelea au fost primele momente speciale din timpul slujbelor. A fost o mângâiere care m-a făcut să merg mai departe.

Astfel, am participat cu mare bucurie la toate Deniile din acea săptămână și eram tare amărât că slujbele durau atât de puțin. Vineri, la slujba Prohodului Domnului, a venit mai multă lume, biserica era plină. Să auzi toată biserica răsunând, să fii în cuget, în cântare și rugăciune cu toți din biserică e ceva minunat. Tot atunci, a fost și prima slujbă de Înviere la care am stat până la capăt.

Aveam să aud pentru prima dată Canonul Învierii și să fiu din nou complet cucerit de emoție și bucurie. Sfânta Liturghie ce a urmat, mi s-a părut cu adevărat sfântă. Slujba s-a terminat în jurul orei 4 dimineața. Nu simțeam nici oboseala și nici somnul. Când am ieșit afară, mirosul florilor de cireși din curtea bisericii m-a ademenit. Copacii erau plini de flori; mirosea grozav de frumos. Dumnezeu, parcă a lovit bolta cerului, iar întunericul începea să crape precum coaja unui ou. Iar sufletul meu era plin de harul Lui. Atât. Mulțumesc, Doamne! Eram unul din cei mai fericiți oameni de pe Pământ. Nu mai aveam nevoie de nimic altceva.

Începând de atunci, această perioadă a Săptămânii Patimilor, încununată cu slujba Învierii, reprezintă pentru mine cea mai așteptată perioadă din întregul an.

(Radu Trandafir)

Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”

Read more

29 Martie 2012

Dumnezeu schimbă lumea încet şi tainic

Am fost crescut de părinţii mei cu mentalitatea: „Învaţă! Învaţă! Învaţă!” şi „dacă nu înveţi ajungi rău”. Mama şi tata se aşteptau de la mine să-mi găsesc un serviciu bun la care să stau toată viaţa şi din roadele lui să-mi înţreţin familia şi să am şi satisfacţie profesională. Amândoi au lucrat la acelaşi loc de muncă şi au vechime de peste 30 de ani.

Eu am 28 de ani şi am lucrat deja în 6 firme şi două instituţii... de la toate plecând de bună voie şi nesilit de nimeni, în căutarea acelui ideal care mă împlineşte... acela de a vorbi oamenilor despre Dumnezeu şi în final de a fi preot. Am lucrat în 8 locuri de muncă şi am plecat de la toate 8, dar după demisie la câteva săptămâni m-am reîntors la 7 din ele, cerând să fiu reangajat. Doar o firmă şi o instituţie din cele 7 m-au primit înapoi... şi foarte bine au făcut.

Am plecat de la fiecare nemulţumit de activtatea mea zilnică şi visând la bucuria de a-L propovădui pe Hristos zi de zi. Astăzi nu am servici, dar sunt mulţumit că pot oricând să vorbesc despre Dumnezeu... să deschid laptopul şi să scriu 2-3 pagini despre bucuria vieţii în Biserică, alături de Hristos, fără să fiu împiedicat de programul zilnic de muncă specifice unei firme.

Sunt împlinit parţial, am multe planuri, gânduri, vise... dar sper că toate se vor aşeza la vremea lor. Sunt împlinit pentru că mi-a găsit talantul, am aflat ce a pus Hristos în mine la naştere, şi asta îmi da sens întregii vieţi. În adolescenţă eram ca un cal fără stăpân care aleargă de colo colo chinuit să demonstreze ceva, să fie văzut de cineva, să arate ceva... Astăzi ştiu care mi-e menirea.

Voi ştiţi care vă e menirea pe plan profesional?

Vrem toţi să ne schimbăm ţara în care trăim. Am văzut un tânăr care acum 15 ani se distra şi cheltuia mulţi bani, se droga şi în final a ajuns la închisoare. Astăzi acel tânăr e liber, are familie, soţie şi doi copilaşi, şi şi-a înfiinţat şi o asociaţia non-guvernamentală pentru a ajuta tinerii care se droghează, şi pentru a ajuta alte categorii defavorizate de oameni.

Sunt mulţi tineri care vor să mute munţi, aşa cum spune o melodie pe la radio. Sunt mulţi oameni care vor să schimbe lucrurile în ţara în care trăim. Citeam acum câteva minute cartea lui Andrei Pleşu: „Despre frumuseţea uitată a vieţii” şi el povestea cum o tânără juristă întoarsă de la studii din străinătate îi mărturisea că vrea să schimbe treburile în ţara noastră, că se poate... că are curaj...că e încrezătoare... Andrei Pleşu, care după revoluţia din 1989 a avut aceleaşi gânduri, acelaşi elan, ca să n-o descurajeze dar totuşi s-o tempereze îi spune:

„Feriţi-vă de tonul mesianic! Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumnevoastră, fără planuri de mântuire universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la aceată oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă”, apeluri eroice. Trebuie mai curând să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine treaba”, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decât a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Câteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decât o echipă de „manageri” euforici.”

Acum câteva zile am înţeles ceva ce m-a ajutat foarte mult: Dumnezeu schimbă pe fiecare om în parte, şi lumea în ansamblul ei, fără să facă gălăgie, fără să facă show în faţa societăţii. Unii oameni se schimbă, se apropie de Dumnezeu, îşi părăsesc viaţa lor veche plină patimi şi nefericire... dar asta încet, lin, în intimitatea sufletului lor. Preoţii şi monahii Bisericii lucrează la mântuirea sufletelor noastre zi de zi: se roagă, slujesc Sfintele Taine, predică, sfătuiesc, ajută, dar nici ei nu văd momentul când omul se schimbă. Pot sesiza schimbarea unei persoane în timp, dar licărirea acea de har, bucuria pocăinţei care te-ntoarce la Dumnezeu într-o secundă, n-o vede nimeni.

Câţi oameni oare, săptămâna trecută, s-au întors la Dumnezeu? V-aţi gândit vreodată la asta? Transmite vreun canal de televiziune această ştire, această veste bună? Nu. Dumnezeu lucrează în taină, şi acesta e marele avantaj al credinţei, că ea se trăieşte în noi... împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru.

Oamenii se pot întoarce la Hristos şi în timp ce fac păcate sau se destrăbălează... Duhul Sfânt bate unde vrea... şi întoarce pe om acolo unde se aşteaptă mai puţin...

Şi e foarte bine că totul se întâmplă în taină şi nu gălăgios, pentru că altfel cei din jur ar putea strica bucuria momentului sau ar putea influenţa negativ „convertirea” celui ce se luminează. Am auzit un lider de sindicat spunând odată cum la fiecare miting pe care-l organiza era mereu sunat dar SRI pentru a le da informaţii cu ceea ce se va întâmpla: Cine vine? Care e scopul? Cât durează? Şi asta pentru ca ei să contracareze eventuale atitudini împotriva puterii, sau eventuale comportamente care pot pun în pericol siguranţa ţarii. Şi când am auzit asta, mă gândeam: ce ar fi dacă ar exista astăzi un om care să propovăduiască Evanghelia asemenea Părintelui Cleopa şi Sfântului Ioan Gură de Aur? Aceşti oameni ar atrage mase de oameni în jurul lor... şi când eşti aşa de influent asupra maselor, atunci apar şi „băieţii din umbră” care te roagă de dragul „siguranţei naţionale” să acţionezi în scopuri nu tocmai creştine.

În asemenea cazuri propovăduirea Evangheliei, în acest stil gălăgios, cu sute de mii de oameni, cu stadioane pline, cu afişe, cu întâlniri foarte mari ari putea fi umbrită de interese meschine şi uşor-uşor deturnată în favoarea celor care tânjesc după putere şi bani.

Din acest motiv e mult mai sănătoasă şi mai eficientă o propovăduire a Evangheliei mai smerită, fără slavă lumească, fără aplauze, şi fără show.

Dumnezeu lucrează mai bine în taină! Dar ştiţi de ce? Pentru că există unii oameni rău-intenţionaţi care abia ar aştepta să-i stea împotrivă. Dacă ar fi ştiut iudeii că Pavel are gânduri să se convertească la creştinism, l-ar fi convins uşor-uşor de „naivitatea” acestei opţiuni. Aşa, Hristos Domnul îi apare în cale lui Pavel fără să ştie cei din jur... şi în doar câteva zile Saul prigonitorul de creştini devine Pavel – cel mai mare propovăduitor al creştinismului până în ziua de astăzi.

Mi-am pus de multe ori întrebarea: De ce Iisus Hristos le poruncea celor pe care îi vindeca să nu spună nimănui cine i-a vindecat? Dacă le făcea un bine, de ce oare să nu ştie o lume întreagă despre asta?

Am aflat răspunsul acum câteva zile când citind Evanghelia după Marcu, în capitolul 1, Hristos Domnul îi porunceşte leprosului pe care l-a vindecat următorul lucru:

„Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.”

Leprosul nu ascultă de Dumnezeu şi face ce vrea :”Iar el, ieşind, a început să propovăduiască multe şi să răspândească cuvântul....” Leprosul dă de ştire tutor că Iisus l-a vindecat.

De data aceasta Evanghelia ne arată şi consecinţele neascultării leprosului:

„...încât Iisus nu mai putea să intre pe faţă în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El de pretutindeni. ”

Pentru că leprosul a spus tuturor această minune şi a atras atenţia tuturor oamenilor, Iisus nu mai putea intra în acea cetate (oraş) pentru a propovădui Evanghelia. Nu ştiu exact motivul... poate pentru că toţi oamenii ar fi sărit pe el să-i vindece, şi din acest motiv îmbulzeala lor ar fi creat un haos nebun... oamenii ne mai putând să-şi îndrepte atenţia către cuvintele lui Hristos ci doar către puterea Lui.

Dorinţa lui Iisus de a ţine misiunea la un nivel cât mai discret avea un scop foarte precis: eficienţa propovăduirii Evangheliei printr oameni... pentru a nu întâmpina obstacole sociale, politice, religoase sau de altă natură.

Noi ce tineri vrem să schimbă ţara în care trăim, locul de muncă, instituţia, familia, pe noi înşine... dar să nu ne grăbim s-o facem rapid, brusc, dintr-odată ci încet, în taină, organizat, pas cu pas, cu tact şi rugăciune, cu insistenţă şi convingere.

Cineva spunea: „Succes isn't a result of spontaneous combustion. You must set yourself on fire” (Succesul nu este rezultatul unei combustii spontane. Trebuie să te înflăcărezi tot timpul pentru asta).

Oricare ar fi tipul schimbării pe care-o doriţi: personală, profesională, sau de alt tip, înarmaţi-vă cu multă răbdare, credinţă şi insistenţă.

Eu cred că schimbările care apar lin şi continuu sunt mai puternice decât cele care apar brusc şi sporadic.

(Claudiu)

Read more

Vestea bună pe care mi-a adus-o praznicul Bunei Vestiri

Buna vestireCred că niciodată până în ultimii doi ani nu am realizat importanța sărbătorii Bunei Vestiri. Știam de existența ei, însă fără să îi acord cinstea cuvenită. Însă duhovnicul meu m-a ajutat să îmi dau seama anul trecut, când am primit binecuvântare să mă împărtășesc chiar de această sărbătoare.

Tot ceea ce am auzit în timpul slujbei și la predică mi-a arătat că Buna Vestire este o sărbătoare deosebită, o sărbătoare a bucuriei, a credinței nestrămutate în Dumnezeu dar mai ales a speranței mîntruirii prin vestirea Întrupării Domnului.

Anul acesta a fost o dublă bucurie, pentru că pe lângă minunea sărbătorii în sine, am trăit o bucurie fără margini în familie. După mai mult timp de ezitare, părinții mei, în special mama mea, au mers în sfârșit să se mărturisească unui duhovnic și chiar au primit binecuvântare să se impărtășescă în această sfântă sărbătoare. Maica Domnului, pentru întărirea credinței mele celei puține a rânduit ca și eu să merg la spovedanie tot în perioada aceea și să mă pot împărtăși în aceeași minunată zi.

Astfel, pot spune că, la nivel omenesc, pământesc, am avut parte de o veste extraordinară care s-a concretizat prin Împărtășirea cu Sfintele Taine a întregii mele familii pentru prima dată chiar de prăznuirea Bunei Vestiri. Iar la nivel duhonicesc, am primit în suflet cu toată dragostea și nădejdea vestea mântuirii noastre pe care îngerul Gavriil i-o aduce Fecioarei Maria, cum că va naște în chip cu totul minunat pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul întregii lumi. Am luat aminte și la smerenia și credința Maicii Domnului și, am pătruns mai profund semnificația acestui praznic.

Așadar, aș putea spune, cu riscul să pară exagerat, că legătura mea cu sărbătoarea Bunei Vestiri va fi de acum una cu totul deosebită, pentru că ea constituie momentul în care Dumnezeu și Maica Domnului au intrat în sufletele noastre și au fost primiți cu ușile larg deschise dar și cu fiorul unei întâlniri mai presus de cuvinte și de lucrurile omenești. Am scris aceste gânduri pentru a-mi ține într-un fel promisiunea față de Maica lui Dumnezeu care mi-a ascultat rugăciunile și mi-a adus noian de bucurie în inimă.

Orice cuvânt mi se pare mult prea sărac ca să poată ilustra întreaga mulțumire pe care I-o aduc Maicii Luminii, pot spune doar că sufletele noastre erau deunăzi ca niște pomi uscați, gata oricând să se prăbușească. Acum, datorită rugilor fierbinți ale Maicii Domnului către Fiul ei Preadulce, a picurat roua credinței și a dragostei peste ele, și pe ici-colo au început să apară muguri de lumină. Am făcut apel la scrierea unui sfânt bineplăcut lui Dumnezeu care a alcătuit un imn de inspirație divină, închinat Preasintei Născătoare de Dumnezeu, imn din care am ales doar câteva versuri pentru că el a ilustrat mai bine decât aș putea eu vreodată frumusețea cinstirii Măicuței lui Dumnezeu.

Esti mângaierea tuturor 
Ce ție se închină
Pe tine te fericim.

Ești Maica ortodocșilor
Și-a lor nădejde bună
Pe tine te fericim

A rânduielilor cerești
Stăpână mult cântată
Pe tine te fericim

Ești și a celor pământești
Scăpare întemeiată
Pe tine te fericim

Si sa-ti cântăm neîncetat 
Cântarea ta-n vecie
Pe tine te fericim

Cuvine-se cu adevarat
Sa te slăvim Marie
Pe tine te fericim

Post binecuvântat tuturor!

(Laura Radu)


 

Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”

Read more

28 Martie 2012

Gândurile tinerilor trimise în cadrul concursului de creaţie din Postul Mare

Cu bucurie vă anunțăm că avem rezultatele concursului după ce am deliberat vreo 2-3 zile.

Au votat 5 persoane (cei doi administratori ai site-ului și încă 3 cititori de-ai noștri), fiecare alegând 5 mărturii pe care le-a îndrăgit. Au existat astfel 5 clasamente făcute de fiecare membru al juriului. Persoana de pe locul 1 a primit 5 puncte, persoana de pe locul 2 a primit 4 puncte, cea de pe 3 a primit 3 puncte, cea de pe 4 / două puncte și cea de pe locul 5 a primit un punct.

Acolo unde participanții au avut același număr de puncte, departajarea s-a făcut după numărul de nominalizări (voturi) în cele cinci clasamente ale juriului.

Iată clasamentul final, cumulat dupa cele 5 clasamente parțiale ale fiecărei persoane din juriu:

1. Radu Trandafir        20pt (5 voturi)
2. Gabriele Streche        9pt (4 voturi)
3. Adriana Diaconu       9pt (3 voturi)
4. Laura Radu              9pt (2 voturi)
5. Maria Dumitraș        8pt (2 voturi)

Pentru cei dintre voi care vreți să vă transmitem și clasamentele parțiale ne puteți contacta la adresa voluntariat@ortodoxiatinerilor.ro

Noi am trimis câte un email celor 5 câștigători înștiințându-i de premiul pe care l-au câștigat. Până acum trei dintre ei ne-au răspuns. Așteptăm ca Gabriela Streche și Adriana Diaconu să ne contacteze la adresa de email voluntariat@ortodoxiatinerilor.ro pentru a ne comunica adresa lor completa pentru a le trimite premiul.

Felicitări tuturor celor ce au participat!

Mai jos am publicat gândurile tinerilor care au participat pănâ acum la Concursul nostru de creaţie din Postul Paştilor, 2012, pentru ca totul să fie transparent şi corect. Cu această ocazie vă reamintim care sunt premiile pe care câșitgătorii le vor primi acasă prin poștă:

Premiul 1. Colecţia „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” (17 volume)

Premiul 2. Cărarea Împărăţiei – Părintele Arsenie Boca

Premiul 3. Întoarcerea la Hristos – Ioan Ianolide

Premiul 4. Viaţa de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul

Premiul 5. Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei – Sfântul Siluan Athonitul

Tema concursului: Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”


1. Maria Dumitraş:

"Sărbătoare... moment în care uităm de griji, probleme, treburi cotidiene şi ne îndreptăm cu toţii către Sfânta Biserică, loc în care ne vom întâlni cu Tătuca Ceresc şi cu Măicuţa Domnului. În zilele de sărbătoare, biserica pregăteşte o mare masă, la care sunt invitaţi toţi creştinii de către Părintele Creator- Dumnezeu, de Fiul Acestuia- Iisus Hristos, de Mama cea Sfântă- Maica Domnului şi de dragii prieteni sfinţi.

Îmi amintesc cu bucurie de vacanţele, în care mergeam împreună cu bunicii care mă ţineau de mânuţă către biserica satului. Pentru mine cea mai frumoasă perioadă a anului era cea dintre Săptămâna Patimilor şi Sfânta Înviere." citeşte mai departe...

2. Mihaela Gligan:

"Cu inima sfâşiată de frumuseţea jertfei Mântuitorului, în acesta săptămână, sufletul meu plânge pentru durerea pe care şi eu I-am pricinuit-o Domnului Iisus care Şi-a dat viaţă şi pentru bietul meu suflet, pentru a fi el mântuit. Acesta Sfânta Săptămâna schimba total cursul vieţii mele obişnuite, devine nu o săptămână banală precum sunt multe altele, ci una plină de rugăciune, lacrimi şi durere. În decursul acestei săptămâni, treburilor gospodăreşti, din prima jumătate a zilei le ia locul rugăciunea pe care împreună cu atâtea suflete din Biserică o rostim în a doua parte a zilei." citeşte mai departe...

3. Adriana Diaconu:

"Nu de mult Îl uitasem pe Cel ce nu a vrut să mă uite…Pe Cel pe care fiecare dintre noi Îl răstignim zilnic, iar și iar, cel mai mic gând greșit având efectul trist și nedrept al unei sulițe care-ncearcă să străpungă aceeași coastă fragilă. Am fost acolo și am bătut cui in Cel Nevinovat. În loc să-mi poarte pică, a îndurat păcatele mele, a avut răbdare și a găsit o cale să mă întoarcă pe drumul Vieții. Despre asta am să vorbesc, despre lumina Sfintei Învieri pe care cred că o simțim fiecare dintre noi în adâncul inimii când ne întoarcem fața către Hristos." citeşte mai departe...

4. Călin Flavius:

"Şi uite aşa că orişicând, Cel ce a fost martor la crearea lumii, cu ochii Lui senini şi puri, a fost şi răstignit, dar nu oricum, ci pus între doi tâlhari... Există oare o mai mare smerenie că aceasta?! Însăşi asumarea şi acceptarea crucii dovedeşte măreţia şi iubirea Domnului. De mic copil m-am tot gândit la durerea Lui de-atunci, din acea sfântă zi de vineri şi adesea o întrebam pe mama: „De ce Lui?”, iar mama îmi răspundea senin, „pentru că te iubeşte”! Mult mai târziu am reuşit să pătrund pe deplin spusele mamei şi să înţeleg marea Lui taină." citeşte mai departe...

5. Mihai Ionuţ Neicu

"Ne aflăm în perioada premergătoare Învierii Domnului, în care urcăm treaptă cu treaptă scara duhovnicească spre desăvârşire. Pentru mine întregul post, dar mai cu seamă săptămâna patimilor reprezintă un bun prilej ca din puţinul meu să dăruiesc şi altora care au mult mai puţin decât mine. Merg de fiecare dată la biserică în fiecare seară când se săvârşesc slujbe, iar în Joia cea Mare îmi place să îngenunchez în faţa Sfintei Cruci şi rugându-mă îmi dau lacrimile care udă lemnul crucii.

Patima lui Hristos este şi patima noastră pentru că El însuşi a acceptat să fie adăpat cu oţet şi fiere, bătut cu bestialitate, scuipat, răstignit şi în cele din urmă ucis, doar pentru mântuirea noastră. Atât de mult ne-a iubit pe noi Hristos încât în ultimul ceas al vieţii a strigat cu glas mare către Tatăl Ceresc de pe Cruce “Tata iartă lor că nu ştiu ce fac”… Hristos bate la uşile sufletelor noastre El nu te obligă să Îl accepţi, haideţi să deschidem ca să poată cina cu noi. Astfel mai adăugăm un galben comorii noastre cereşti făcându-ne părtaşi demni vieţii celei veşnice."

6. Veronica Mitrache:

"Legătura dintre viaţa mea şi marile sărbători ăla Bisericii Ortodoxe? Poate este puţin imparţial dacă spun că legătura este fără început şi fără sfârşit... pentru că eu văd Biserica nu ca pe o clădire... ci ca pe un loce de întâlnire al îngerilor, al sfinţiilor, al Lui Hristos cu noi... oamenii. E adevărat ei tot timpul sunt cu noi urmărindu-ne paşii... iar atunci când suntem "obosiţi" El ne ţine în braţe...

Bunavestire e momentul în care fericirea continua, fericirea eternă... cea fără de marginii a devenit posibilă! E momentul când omenirea a primit a doua şansă... când Iisus era deja în pântecele Maicii Domnului... e ziua când toată iubirea "a plouat" din cer pe pământ pentru noi... noi copii Celui de sus.

În societate legătura rămâne pentru că suntem uniţi cu sufletul... iar legătura nu se rupe... poţi oare întrerupe respiraţia? Doar pentru că nu mai vrei astăzi să respiri?... şi mâine să o primeşti din nou? Nu! Pentru că dacă vei face asta vei muri... aşa şi cu Dumnezeu... nu rupem legătura pentru că sufletul ar fii mort... şi deci dacă El are o casă aici pe pământ cu siguranţă aceea este Biserica Ortodoxă! Nu rupeţi legătură cu Biserica, fraţilor... nu-L lăsaţi pe Hristos departe de viaţa voastră... căci El da ne mustra... dar tot timpul tânjeşte după îmbrăţişarea noastră... chiar dacă astăzi am uitat să-L salutăm de dimineaţă!"

7. Ana Iunona Mavlea:

"Aş vrea ca în Săptămâna Patimilor toţi oamenii să se trezească şi să-şi aducă aminte că sunt oameni. Tot atunci, aş vrea ca toţi oamenii să-şi aduc aminte de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos... Şi aş vrea să pătimim săpând în inimile noastre. Să ne luptăm cu praful ce ne-a inundat inima şi ne-a uitat-o aruncată într-un suport organic.

Să ne luptăm cu minciunile din venele murdare şi să facem câte-un popas într-o arteră de iubire de la Dumnezeu. Aş mai vrea ca, atunci când ajungem la inimă, să curăţăm multe locuri, pentru toţi cei dragi nouă, dar şi pentru ceilalţi, care, luând loc, vor fi şi mai dragi, nouă, şi lui Iisus. Aş vrea să gustăm de acolo şi razele de iubire cele mai dureroase, dar cu bunăvoinţă şi smerenie. Să ne gospodărim inimile, să ni le aerisim, deschizându-ne porţile către Gradina Domnului, cea preafrumos mirositoare. Aş vrea să fim noi iarăşi, noi înşine privindu-ne în oglinzi şi aşteptându-l pe Hristos în linişte, în post, pe pământul duios al inimii care aşteaptă Învierea. Astfel, legătura mea cu Săptămâna Patimilor e rugăciunea pentru noi toţi, că această săptămână să fie a Adevărului, a înfometării după Adevăr! E clopoţelul "Adevărului, Caii şi Vieţii" care mă trezeşte dintr-o realitate neroditoare şi tristă."

8. Laura Radu:

”Cred că niciodată până în ultimii doi ani nu am realizat importanța sărbătorii Bunei Vestiri. Știam de existența ei, însă fără să îi acord cinstea cuvenită. Însă duhovnicul meu m-a ajutat să îmi dau seama anul trecut, când am primit binecuvântare să mă împărtășesc chiar de această sărbătoare.” citeşte mai departe...

9. Radu Trandafir:

"Aș vrea să vorbesc puțin despre modul cum am trăit prima Săptămână a Patimilor din viața mea. Nefiind de mic dus la biserică, apropierea de Dumnezeu făcându-se undeva spre sfârștiul liceului, nu prea știam la ce să mă aștept de la fiecare sărbătoare sau perioadă mai specială din cadrul Bisericii. Astfel, la început, cu fiecare slujbă la care participam tot învățam lucruri noi și/sau experimentam trăiri noi. Deniile din Săptămâna Patimilor au fost primele slujbe mai diferite față de ce știam până la momentul acela. Până atunci mersesem doar la slujbele de dimineață (Utrenie, Acatist și Sf. Liturghie) ce se săvârșeau duminica sau în celelalte zile de sărbătoare." citeşte mai departe...

10. Ţurcanu Cristina:

"Sărbătorile creştin ortodoxe sunt în viața noastră ca o rază de lumină ce ne mângîie sufletul ponegrit și murdar de viața pe pămănt. Da toți suntem păcătoși dar și toți căutam dragoste nădejde și credință."

11. Cristina Lenuța Viziteu:

"Un gând de bucurie...!

Pentru mine fiecare sărbătoare are o importanţă deosebită deoarece mă învaţă să fiu mai bună şi îmi călăuzeşte paşii spre Lumină lumii, Hristos.

De sărbătoarea Buneivestiri am avut prilejul să particip la o slujbă de mănăstire, vecernia. A fost superb... sufletul era înălţat la Cer, toate grijile mele au fost risipite, uitate... mintea îmi era doar la Hristos şi Sfinţii Lui.

Atunci când sunt tristă şi am făcut ceva rău mă gândesc la Maica Domnului, maica mea care mă ajută pururea şi îşi revarsă mângâierea Sa divină peste sufletul meu rănit. Sunt prea plină de păcat şi nu pot vorbi de câte ori m-a ridicat Dumnezeu din groapa morţii şi cât bine îmi face mereu.

Revenind la sărbătoare, ea îmi aduce bucurie în suflet deoarece Hristos S-a făcut Om pentru noi, pentru mântuirea noastră.

Şi duminica Sfintei Maria Egipteanca are o însemnătate profundă pentru mine şi pentru sufletul meu. Îmi aduce aminte de pildă fiului risipitor, de dragostea nemăsurată ce o are Tatăl pentru copii Lui şi că nici un păcat nu există care să nu fie acoperit de bunătatea Domnului.

Săptămâna Patimilor este cea mai importantă pentru mine. Particip cu evlavie la slujba de Denie şi încerc şi eu să-L înţeleg pe Cel Necuprins de mintea omenească. Păcatele sunt ca o pătură ce îmi acoperă ochii sufletului şi nu mă lasă să văd măreţia lui Dumnezeu, blândeţea Lui. Dar rădicând ochii cu nădejde, nimeni nu îmi mai sta împotrivă şi strigând cu glas puternic către El mă înalţ cu sufletul către cele cereşti.

În Joia Mare plâng şi eu pentru tot, plâng ca din cauza mândriei mele nu pot să-l iubesc pe celălalt cu o dragoste jertfitoare, şi plâng până ce mă curăţesc de toate şi să nu mai rămână nici umbră de păcat. Şi aşa cu nădejde şi cu dragoste mă apropii de ziua în care a fost Răstignit Domnul Nostru IIsus Hristos, şi de Învierea Sa. Amin"

12. Gabriela Streche:

"Nu am realizat importanta vieţii până ce nu am primit cu adevărat sărbătorile creştine ortodoxe în inima mea. Aveam în jur de 5 ani când bunica m-a dus pentru prima dată la sărbătoarea Învierii.

În jurul meu oamenii străluceau de lumina cerească, lumina ce urma să aflu mai târziu că nu se poate observa decât de cei ale căror inimi sunt în căutarea adevăratei credinţe... Vârsta copilăriei este cea în care sărbătorile ortodoxiei îşi găsesc lăcaşul. Nicicând freamătul acela parfumat al lumânărilor nu îl mai percepi că în primii ani de viaţă.. ceea ce am observat ulterior e că nu trebuie să descrii în metafore legătura dintre Om şi sărbătoare.

Această "conexiune" între om şi bucuria celebrării Sfintelor Sărbători este unul dintre cele mai frumoase daruri oferite de bunul Dumnezeu şi pentru că aceasta să rămână în inimile noastre cât mai asemănătoare de vârsta copilăriei, trebuie să purcedem către o viaţă mai curată şi mai aproape de Iisus.. însă chiar şi cel mai păcătos om are dreptul să se bucure cu toată fiinţa de acest dar minunat al Cerului.

Familia este acea parte din sufletul meu care îşi doreşte să fie un om mai bun. Prin definiţie ea reprezintă pentru mine "biletul" pentru societate; Niciodată nu am putut să îmi imaginez celebrarea Sfintelor Sărbători în absenţa familiei şi în absenţa "societăţii".

Spun societate definind astfel întreaga comunitate creştină. Pentru că în opinia mea nu poţi înţelege Iubirea în adevăratul sens al cuvântului decât împărţind-o. Fie ca bunul Dumnezeu să ne lumineze sufletul în pragul acestei mari sărbători a Paştelui şi să ne unească pe toţi într-un singur glas ce cântă cu toată iubirea "Hristos a înviat!"

13. Elena Alexandra:

"Eu cred că legătura marilor sărbători bisericești si viata noastra este una strânsă. deoarece fiind creștini trebuie să traim și să simțim bucurie, cum este de Buna Vestire și Nasterea Domnului, intrarea triumfala a Domnului în Ierusalim, și să simțim tristețe și să fim alături de Hristosul nostru în vremea Sfintelor Lui Patimiri. Să trăim intens aceste momente și să fim totdeauna cu și lângă Dumnezeu."

14. Ionela Mateș:

”Cel mai mult îmi place să particip la sfintele slujbe care se desfăşoară în mănăstiri deoarece mi se întâmplă, de multe ori, ca de pildă, petrecându-mi timpul în biserica dintr-o localitate, să nu-mi fie de niciun folos sufletesc.

Este frumos să mergem la biserică în sărbători, însă de cele mai multe ori mergem împovăraţi de probleme pe care nu le putem lăsa la uşa bisericii. Dar... nu ştiu de ce, la o mănăstire, lăsând un pomelnic, lăsăm cu el şi grijile şi plecăm mai curajoşi. Există, totuşi, o explicaţie pentru care ne place să mergem mai mult la mănăstiri decât la biserici! De multe ori nu ne putem concentra şi nu ne putem găsi liniştea! Chiar dacă suntem în marile sărbători creştine, mulţi oameni nu simt nicio bucurie, sunt singuri şi supăraţi. Ar trebui să ne preocupăm şi de mântuirea celorlalţi, să nu fim egoişti, să-i aducem şi pe alţii la biserică, pe acei care s-au îndepărtat din diferite motive, de exemplu: o doamnă mergând la biserică a observat că este cineva care merge la biserică ca să-şi prezinte costumele, adică să facă parada modei. Din această cauză, această doamnă spune că mai bine se roagă acasă decât să se simtă prost îmbrăcată!

Pentru mine, marile praznice înseamnă, de fiecare dată, o reîntoarcere „la origini”, adică mă smeresc, gândindu-mă la smerenia sfinţilor, la jertfa Mântuitorului, la pildele Sale şi de multe ori mă descurajez să mă rog împreună cu alţii deoarece sora mea are două fetiţe şi are nevoie de ajutor, iar eu mai rămân ca să o ajut, însă mintea mea este la slujba din biserică. Îmi place să ascult slujba şi la televizor iar dacă rămân acasă urmăresc TRINITAS TV. Îmi place muzica bisericească, în special, cea psaltică.

În zilele de sărbătoare, biserica „vine” în casă, citind măcar câteva pagini spuse de marii duhovnici despre problemele noastre și mă încurajează „vorbirea” acestora cu noi, oamenii de astăzi.”

15. Ovidiu:

"Aş începe la nivel de oraş cu marile sărbători, şi să mă refer la sărbătoarea cea mai apropiată cea a Sfintei Învieri. Sunt din Suceava, un oraş destul de bogat în locuri şi lacașe de cult, un oraş în care la orice oră a zile ai multe porţi de Biserici şi Mănăstiri deschise, ai Sfinte Moaşte – ale Sf Ioan cel Nou de la Suceava, ai tot ce poţi dori pentru a urma o viaţă creştină. În celalt pol se afla o contra oferta a celorlalte aşa zise credinţe, cu toate în prezentare de un adevăr absolut şi sublim, care caută să te atragă ba cu o famfara, ba cu un psalm bine spus pe de rost, ba cu multe altele. Deja aici apare o mică problemă în mintea celui ce nu ştie ce caută, şi care e mai căldicel, în drumul ce vrea să-l urmeze pe linia credinţei. Refuz să înţeleg şi să raţionalizez de ce pentru unele cântări ale celor desprinşi din aripa lui Luther se poate închiria o ditamai tribuna a stadionului municipal, iar pentru cei ce se numesc tineri creştini, abia o biată sala micuţă cu câte zeci sau poate o sută şi ceva de locuri, unde cei din ASCOR îşi dau silinţa să facă ceva pentru cei care încă pot fi buni.

Şi revenim la oraş, care deja începe să fie decorat cu frumoase ouă, mai mici şi mai mari, mai roşii şi mai galbene, din ce în ce mai comerciale, nelegându-se cu nimic de Sfânta sărbătoare. Şi vine întrebarea ce se mai simte?, ce se poate simţi la nivel vizual în un oraş în care apar ouă luminoase, în un oraş în care ne lăudăm cu cel mai mare ou încondeiat din lume, în oraşul în care vopseaua de ouă se găseşte acum pe la orice colţ, indiferent de culoare ouăle trebuiesc să fie vopsite înainte de seară de înviere, indiferent că are sau nu vreo legătură cu vreo tradiţie sau orice altceva. Apoi la o tarabă mai încolo, un nene explica unor doamne nu prea pricepute, dar binişor trecute prin viaţă că nu se mai mănâncă cărniţă de miel, ca de fapt acum trebuie să fie ceva mai uşor, mai bogat în fier şi mai sărac în calorii, să fie peste sau capra, sau ce mai spunea el acolo. Uităm de tradiţii şi de tot, parcă reuşim la un nivel comercial să ştergem şi să rupem sămânţa ce bunicii şi cei bătrâni ai noştri au sădit-o acolo în inimile noastre.

Şi iată-ne în apropierea sărbătorilor şi nici nu ştim ce mai poate fi, ce ne mai aşteptăm anul ăsta, de la lumina învierii, de la Sfintele sărbători, oare cum se vor simţi, după ce luăm lumina, fugim în viteză acasă, cui îi mai pasă de liturghia de după, merităm un păhăruţ de vin şi ceva carnate, doar am trecut 40 zile fără ele. Şi ar trebui să spunem STOP., şi ştiţi de ce, nu pt că nu-i firesc, ci pt că ne lăsăm luaţi de val, de un val ce nu duce spre bine.Şi acum vreau să mă întorc cu o săptămână în urmă, la sărbătoarea Buneivestiri, o duminică specială, pt mulţi care îşi dau seama şi înţeleg ce e această sărbătoare, şi acum să revenim la viaţa cotidiană.în duminica aceasta ne-am trezit mai iute şi am luat-o în fugă spre un loc mai retras dar binecunoscut de creştinii din zona noastră - e vorba de mănăstirea Sihăstria Putnei. Aici e o altă lume, e în pădure la fel ca şi cealaltă Sihăstrie din Neamţ, e totul aşa de simplu şi de încărcat duhovniceşte, încât te întrebi dacă mai eşti aici pe pământ, şi cei care merg acolo pot confirma acest lucru. După o liturghie aici parcă începi să înţelegi şi să te bucuri că te-ai născut în România şi că eşti creştin ortodox. Aici se simte mai autentic, aici eşti cu adevărat înălţat spre slava cea Dumnezeiască.

Ştiu că nu-i descrierea ce ar fi fost normală la un titlu ca acesta, şi îmi dau seama că deşi mulţi vor nega aceasta e realitatea în care trăim, că doar alăturându-ne mai putem să facem ceva cât de puţin pentru a readuce mica noastră Tara pe o linie bună în ceea ce priveşte spiritualitatea şi cultura. Să ne dea Bunul Dumnezeu înţelepciune, răbdare şi credinţa să înţelegem cu adevărat ceea ce înseamnă fiecare sărbătoare şi să ne bucurăm cu adevărat de Sfinţenia Ei.

Domnul să vă ajute şi vă binecuvânteze."

16. Rusu Denisa Felicia:

"Stau şi mă gândesc ce aş putea scrie... Simt că nu pot exprima în cuvinte frumuseţea naturii, deoarece cuvintele sunt prea sărace pentru a reda bogăţia Dumnezeirii, cuvintele sunt prea slabe pentru a transpune puterea Slavei, cuvintele sunt prea mărginite pentru a cuprinde Nemărginirea...”Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Psalmi 18,1).Într-o patrie a necuvintelor, e greu să găsim Cuvântul Care zideşte...Dar Cuvântul nu numai că zideşte, ci a şi fost zidit pentru noi, păcătoşii... Mereu ne agităm şi ne plângem că „Dumnezeu ne-a uitat”, sau „Oare Dumnezeu nu ne vede?”, ne lamentăm fără niciun rost... Tocmai pentru aceasta, consider eu, a vrut Dumnezeu să ne arate încă o dată că El ne caută... De aceea Fiul Omului S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, de unde a luat trup omenesc... Ca să nu credem că există o comuniune cu divinitatea doar pe plan ascendent, de la omul care strigă disperat după ajutor către Dumnezeu, ci mai ales una descendentă, de la Dumnezeu la om, de la Dumnezeu Care vine să caute sufletul păcătosului şi să-l spele, să-i dea o haină albă, de nuntire în Împărăţia Cerurilor, Dumnezeu-Tatăl, în marea Sa iubire faţă de oameni, a hotărât să-Şi dea Unicul Său Fiu pentru a noastră mântuire...

Şi aşa Îngerul Gavriil i-a vestit Fecioarei taina minunată, însă Fecioara se temea ca nu cumva să fie ispitită, ca odinioară Eva în Rai, dar Îngerul se „temea” de frumuseţea şi curăţia ei... Din vorbă în vorbă se înfiripă un dialog, conversaţie în care Îngerul îi spune vestea cea mare, vestea cea bună (Bunavestire) şi, plină de smerenie, Fecioara Maria a acceptat să se facă lăcaş al Dumnezeirii, spunând: „Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău!” (Luca 1, 38). În viaţa de zi cu zi acesta este modelul pe care orice om trebuie să-l urmeze, modelul pe care fiecare creştin trebuie să-l aibă mereu prezent în minte atunci când e ameninţat de şerpii păcatelor. Fecioara Maria a dat dovadă de multă smerenie şi ascultare dumnezeiască: „Fie mie după cuvântul tău!”... Oare ce poate fi mai minunat decât a rosti astfel de vorbe? E exact ca şi cum ai zice „Facă-Se voia Ta!”... Învăţând de mic copil, mecanic chiar, rugăciunea „Tatăl nostru”, am ajuns să-mi dau seama că nu îi cunosc cu adevărat sensul, ci prefer să zic: „Facă-Se voia Ta,dar ştii că mi-ar plăcea asta şi asta”... Atunci, asta nu mai e voia Lui, ci e voia mea, condiţionată de universul material... Cuvintele care mi-au stârnit un interes profund şi care aduc o linişte, o pace care se aşează pe tărâmul sufletului meu sunt acestea: „Fie mie după Cuvântul tău!”. Deşi la citirea Evangheliei Părintele le rosteşte puternic, răspicat, de parcă ar trebui să ajungă dincolo de orizontul închipuirii, eu le simt în adâncul inimii mele de parcă cineva mi le-ar şopti necontenit la ureche...

Simt că orice încercare aş avea trebuie să răspund şi eu la fel: „Fie mie după cuvântul tău!”... Da, Doamne, să-mi fie mie după al Tău cuvânt, căci numai tu ştii ce îmi este de folos! Numai Tu mă poţi ajuta a-mi duce Crucea de creştin, căci şi Tu, Iisuse, ai fost cu ea pe umeri! Mie nu îmi e mai greu decât Ţie, pentru că Tu mă ajuţi! FIE MIE DUPĂ CUVÂNTUL TĂU! Şoapte, şoapte...smerenie desăvârşită... E foarte greu să mă exprim... Mi-aş dori să vă lăsaţi cuprinşi de tainele înserării unei zile de primăvară, când primele flori au început să smălţuiască iarba cea crudă... şi, trândavi, ne aşternem trupul de ţărână pe covorul verde al câmpului... buclele părului se aşează moi pe patul de petale parfumate...E atâta linişte în jur! Asta mi-ar plăcea să vă închipuiţi... Un zumzet de toacă se aude în depărtare... nişte bătăi ritmice, ca şi sângele în vene... bătăile pulsului nostru... bătăile vieţii noastre... Apoi, tot mai multe, tot mai dese...dar parcă şi inima prinde putere, zvâcneşte mai tare, gata-gata să ne iasă din piept... Însă trupul rămâne leneş, ţintuit la pământ... Şi Doamneeee, cerul Tău îţi vesteşte Slava! O voce suavă, smerită, un glas blând, dulce, domol, îmi şopteşte încet: Fie mie după cuvântul tău! E atâta dulceaţă în aceste cuvinte! Doamneeee, zicând acestea, simt că mă înalţ în sferele iubirii Tale!!! Fie mie după cuvântul tău! Să-mi fie ŞI MIE după cuvântul Tău! Ajută-mi, Doamne, să-mi fie şi mie după cuvântul Tău, căci tu eşti Dumnezeul meu şi Te voi slăvi mereu! Sunt atât de blânde aceste vorbe, parcă mi le-ar şopti o măicuţă, cu vocea ei cristalină şi smerită, preabine şi îndelung măsurată. Sunt atât de dulci cuvintele acestea că îmi vine să izbucnesc în lacrimi... Iubirea Ta aduce lacrimi de fericire... Fie mie după cuvântul Tău!

Stând şi minunându-mă cât de mari sunt lucrurile Domnului, mi-am dat seama că, din mila Lui, de înainte-prăznuirea Bunei Vestiri primisem şi eu nişte veşti bune, care mi-au bucurat întreaga făptură... Şi, venind duminică de la Biserică, un fluture alb mi-a tăiat calea...era primul fluture pe care îl văzusem anul aceasta... cu aripi albe, pline de vigoare, bătea ritmatic şi grăbit prin aerul cald al după-amiezii...Un nou semn că primăvara se instalase ... un semn, o veste bună

În 2012 m-a ajutat Dumnezeu ca de acest Praznic luminos să fiu la o priveghere... La lumina lumânărilor care făcea ca întunericul să devină spaţiu ocrotitor, iar nu motiv de teamă (întunericul fiind asemănat cu necunoscutul), rugăciunile rostite şi psalmii citiţi de grupul de fete care ne-am adunat fără să ne înţelegem să fim împreună în acel loc (voia Domnului!) a făcut din sărbătoare un motiv imens de bucurie duhovnicească... sufletele ne râdeau şi săltau de fericire... Până la urmă, întâlnirea a doi oameni e motiv de zâmbet, de bucurie, de sărbătoare... am avut, aşadar, o sărbătoare inifinit de valoroasă... Un Praznic atât de important ca şi cel al Buneivestiri nu mai găsim în tot calendarul ortodox (fiecare sărbătoare se identifică prin ceva aparte), căci, prin smerenia sa, Maica Domnului a acceptat să se facă sălaş dumnezeiesc...

Aşa cum a venit moartea în lume prin femeie, tot din femeie se va naşte Cel Ce e Însuşi Viaţa... Legătura profundă care se creează între viaţa noastră şi acest Praznic minunat este indisolubilă, căci numai prin smerenie suntem capabili să acceptăm orice ar dori Dumnezeu, suntem capabili să ne dăruim toată viaţa Lui, numai prin BunaVestire ne aducem aminte neîncetat de faptul că orice creştin care a căzut se poate ridica! Legătura aceasta dintre om şi sărbătoare nu am vrut să fie una la propria persoană, ci consider că suntem datori cu toţii să lucrăm voia Domnului. Domnul fie cu toţi! În veci.Amin!

17. Ioana Iulia Popa:

"Lumânarea pe care o aprind în noaptea Învierii este însăşi viaţa mea. Ea nu se mistuie şi nu se sfârşeşte. Paradoxul este ca o dată cu arderea ei, sufletul se aprinde şi îl primeşte cu dragoste pe Cel Care ne-a adus dragostea, sufletul îl primeşte pe Hristos Înviat.

Noaptea Învierii este momentul în care simt atotputernicia Lui şi îi mulţumesc pentru că a venit în lume să îmi arate "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14,6). Datorită faptului că prin Adam cel vechi lumea a cunoscut păcatul şi imposibilitatea mântuirii, prin Hristos-Adam cel nou omenirea a primit posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creată. Învierea din mormântul întunecat şi rece este punctul culminant al învăţăturii propovăduitoare a lui Hristos, care a venit în lume, trimis de Tatăl să îi aducă acesteia eliberarea din robia păcatului. El, Dumnezeu Fiul a înviat din morţi, căci fiind fără de păcat moartea nu l-a putut ţine. El, Hristos, mi-a demonstrat mie şi tuturora că a fost smerit ca mielul blând şi S-a făcut ascultător de Tatăl până la moarte. El mi-a adus bucuria de a-I preamari numele, dându-mi şansă să îi înţeleg menirea şi să mă fac şi eu vas ales prin durerea pe care m-a făcut să o simt în Săptămâna Patimilor Sale.

După cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur:"Ieri mi-ai spus: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, iar azi: şezi de-a dreapta mea întru slava", eu înţeleg importanţa Jertfei Sale şi mă întristez pentru durerea pe care El a îndurat-o pentru păcatele mele.Şi tot Hristos vine şi îmi aduce bucuria, prin faptul că învie din morţi, "cu moartea pe moarte călcând".

Legătura dintre Învierea Mântuitorului şi viaţa mea este ţesută de firul mântuirii pe care o pot dobândi prin intermediul Jertfei Sale, este conturată de pânză pe care s-a imprimat chipul Său şi este încununată de biruinţă Învierii Lui."

18. Elena Stan:

"Legătura dintre sărbătoarea Buneivestiri și umila noastră viață cotidiană este aceea că Dumnezeu are o veste bună pentru fiecare dintre noi în fiecare zi.

Duminica Floriilor mă îndeamnă să-I mulțumesc Lui Dumnezeu, Creatorul Suprem, care-mi permite să admir, să culeg și să miros gratuit mii de flori, altele în fiecare anotimp!

Patimile Lui Iisus, care a suferit nevinovat pentru a ne salva din moarte și păcat mă fac să descopăr că suferințele mele sunt mofturi inutile, pe care mi le provoc singură.

Fiecare zi din viața unui creștin adevărat ar trebui trîitî ca o Vinerea Mare!

Mai întâi a fost necesară Răstignirea, apoi vestea bună a Sfintei Învieri! Pământenii trebuie să urmeze modelul ceresc!

Înălțarea Domnului este pilda Înălțării noastre spirituale, prin Puterea Sa!

Duhul Sfânt se pogoară în viața noastră imperfectă, când îi permitem să intre!"

Read more

Gândurile unui tânăr ce abia intră în viaţă, despre Vinerea Patimilor

Şi uite aşa că orişicând, Cel ce a fost martor la crearea lumii, cu ochii Lui senini şi puri, a fost şi răstignit, dar nu oricum, ci pus între doi tâlhari... Există oare o mai mare smerenie că aceasta?! Însăşi asumarea şi acceptarea crucii dovedeşte măreţia şi iubirea Domnului. De mic copil m-am tot gândit la durerea Lui de-atunci, din acea sfântă zi de vineri şi adesea o întrebam pe mama: „De ce Lui?”, iar mama îmi răspundea senin, „pentru că te iubeşte”! Mult mai târziu am reuşit să pătrund pe deplin spusele mamei şi să înţeleg marea Lui taină.

O zi de doliu, o zi tristă, însă la fel cum natura moare iarna numai pentru a renaşte primăvara, aşa şi bunul nostru Iisus nu face decât să se stingă spre a învia. Spre a arăta lumii că moartea nu are ultimul cuvânt de spus. Mi-a plăcut întotdeauna că în Vinerea Mare, de Prohodul Domnului să fiu aproape de bunicii mei. S-a întâmplat asta în aproape fiecare an şi deja este un obicei la care ţin. Există în satul bunicilor mei o bisericuţă la care se adună oameni credincioşi şi cânta dumnezeieşte, mai ales în această Vineri ca un colţ de Rai. Poate de asta îmi place aşa mult să vin acolo...

Anul trecut de Prohod am avut un sentiment atât de profund la slujbă, parcă simţeam cum Iisus ne priveşte şi e bucuros că-L căutăm. E foarte greu de descris, dar ştiu că aveam o stare minunată.

M-am gândit într-o zi că dacă noi, oamenii, am fi mai mult legaţi de această sărbătoare, în sensul unei apropieri lăuntrice faţă de ea, poate că viaţa noastră ar căpăta un alt curs şi s-ar apropia mai mult de esenţa ei. Să fii în fiece zi conştient că Domnul Iisus a murit pentru tine, pentru păcatele tale, şi că şi tu într-o bună zi te vei sfârşi, oare nu cumva alegerile noastre vor fi uşor modelate în bine?!

Nu cumva ne vom gândi de două ori înainte să spunem ori să facem un lucru?! Părintele Cleopa a fost întrebat cândva care este cea mai mare înţelepciune de pe pământ. Sfinţia sa a răspuns: „Moartea, moartea şi iarăşi moartea!!! Gândeşte că mori mâine şi vei da socoteală... şi ce faci? „

Ştiu că poate gândurile aşternute mai sus vă sunt cunoscute, ori uşor neinteresante, însă vă asigur că sunt din inima unui adolescent ce abia da piept cu viaţă şi care nu vrea decât că lumea asta să fie un pic mai deschisă spre Hristos care ne aşteaptă cu braţele deschise, la fel cum a murit pe Cruce. Amin!

"Doamne, înviază",

Zicea, vărsând lacrimi,

Maica Ta ce te-a născut. (Prohodul Domnului)

(Călin Flavius)

Articol trimis în cadrul concursului „Cum simţiţi voi legătura dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi viaţa noastră de zi cu zi?”

Read more

De ce nu m-am născut oare în familia lui Barack Obama?

Ieri am avut o discuţie cu un prieten, care la un moment dat îmi spune: „Oare de ce m-am nascut în familia în care m-am născut, şi nu într-o familie de prinţi britanici sau în familia lui Obama?”.

Am mai auzit şi pe alţii punând problema în acest fel, defapt chiar şi eu, când nu făceam parte din viaţa Bisericii, mă gândeam la acest lucru. Uitându-mă la prietenii sau la colegii mei, sau la televizor, îmi imaginam cum ar fi fost dacă m-aş fi născut şi eu într-o familie de oameni bogaţi, cu case mari şi frumoase şi toate avuţiile la dispoziţie.

Concepţia este greşită şi din punct de vedere logic dar şi din punct de vedere teologic. Defapt este o deviere gravă de la modul în care Biserica Ortodoxă vede viaţa, aşa cum ne-a fost ea dăruită de Dumnezeu.

Cred că şi eu, şi prietenul meu, dar şi mulţi alţi oameni, am fost influenţaţi în gândirea noastră de filmele americane care promovează uneori conceptul reîncarnării, care presupune că sufletul omului, după ce moare, se reîncarnează în alt trup, într-un animal sau într-un om. De aici şi întrebarea: „de ce nu m-am născut într-o familie înstărită?”.

Dacă trupul moare, putrezind în pământ, înseamnă că doar sufletul poate dăinui şi se poate „reîncarna” într-un alt trup. Dar ce este sufletul? Prietenul meu, creştin-ortodox ca şi mine, participant la viaţa Bisericii, argumentează oarecum, întrebându-mă: „De ce Dumnezeu, care ştia când trebuie eu să mă nasc, a binevoit să mă nasc în familia părinţilor mei şi nu în alta?”

Din întrebarea lui reiese că sufletul lui exista înainte de a se naşte. Şi l-am întrebat: „Tu, care? Tu, cine? Ce erai tu înainte de a te naşte? Şi el mi-a zis: „eu ca persoană, cu sentimentele şi capacităţile mele intelectuale, eu ca suflet...exact aşa cum sunt... cu calităţi şi defecte.”

Problema se pune astfel: omul ca persoană, gândire şi concepţie, diferă de la o vârstă la alta. La tinereţe e într-un fel, mai naiv, mai curat sufleteşte, mai încrezător, la maturitate are mai multe prejudecăţi, e mai suspect în relaţiile cu oamenii, mai cu capul pe umeri, mai puternic. La bătrâneţe e mai înţelept, trecut prin viaţă, mai puţin dedat la patimile trupeşti. Care suflet să-l fi trimis Dumnezeu înainte de naştere în pântecele unei femei? Sufletul tânăr, cel matur sau cel ajuns la înţelepciunea bătrâneţii?

Din acest punct începe să fie clar că întrebarea este greşită din punct de vedere logic.

Copilul este rezultatul genetic al unirii dintre bărbat şi femeie, el preluând de la ei toate caracteristicile fizice şi înclinațiile de caracter. Tot în momentul zămislirii Dumnezeu concepe și sufletul. Deci conceperea omului, este trup și suflet, deopotrivă în același timp. Dacă n-ar fi așa, atunci înseamnă că omul este mai vechi (sufletul ) și mai nou (trupul) decât el însuși ceea ce este o eroare logică. Nu pot vorbi despre un Claudiu preexistent, care aştepta în ceruri şi Dumnezeu l-a trimis la existenţă în pântecele unei femei. Şi asta pentru că eu, Claudiu, semăn trupeşte şi sufleteşte cu Matei şi Otilia, părinţii mei. Eu nu aş putea exista în afara existenţei lor. În plus, Claudiu cel de astăzi, de la vârsta de 28 de ani, nu este doar rezultatul genetic al unirii părinţilor ci este şi rezultatul trecerii mele prin viaţă, a educaţiei pe care am primit-o, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a faptelor pe care le-am făcut, a suferinţelor şi bucuriilor care mi-au trecut prin suflet, a locurilor pe care le-am văzut, a năzuinţelor pe care le-am dobândit, a relaţiei cu Dumnezeu pe care am avut-o şi o am, a păcatelor pe care le-a făcut.

Existenţa mea este un efect foarte complex al combinaţiei dintre voia oamenilor şi voia lui Dumnezeu. La fel şi existenţa ta şi a tuturor oamenilor.

Dacă sufletele oamenilor ar exista înainte de a se naşte înseamnă că parte din vină pentru slăbiciunile trupeşti pe care le moştenim ar fi a lui Dumnezeu, şi nu a părinţilor. Dacă gândim aşa, înseamnă că şi sufletul lui Adam exista dinainte de a fi creat, ceea ce contravine cu cartea Facerii din Sfânta Scriptură unde zice:

„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Facere 2, 7)

E foarte interesant că Scriptura spune „a suflat” nu „a pus”, “a aşezat” sau „a luat” sufletul dintr-un anumit loc şi l-a pus peste trup. A suflat, adică i-a dat viaţa omului din viaţa Lui, El fiind izvorul vieţii. E ca focul care înroşeşte fierul şi-i transmite acea temperatură foarte mare. Căldură nu exista în prealabil undeva, ci e parte constitutivă a focului. La fel şi viaţa omului, sau sufletul lui, nu exista undeva separat aşteptând să fie trimis undeva, ci e viaţă din viaţa lui Dumnezeu.

Concluzia e simplă: Omul a fost creat trup şi suflet în acelaşi timp, pentru că abia când acestea două s-au unit omul s-a făcut „fiinţă vie”. Omul nu exista nici trupeşte nici sufleteşte înainte de a sufla Dumnezeu peste el. La fel, fără trup omul n-ar mai fi fost om, ci ar fi fost înger, aşa cum ne zic Sfinţii Părinţi despre ei că sunt „puteri netrupeşti”.

Claudiu, ca suflet şi trup, apare în acelaşi timp în pântecele Otiliei, şi se dezvoltă concomitent, nu separat, şi nu sufletul mai mult şi trupul mai puţin, ci mereu împreună.

În Tradiţia Bisericii Ortodoxe trupul este strâns legat de suflet şi chiar dacă la moarte trupul se dezintegrează în pământ şi sufletul se duce în faţa lui Dumnezeu, totuşi la a doua venire a lui Hristos fiecare suflet se va uni iarăşi cu trupul lui, şi pe fiecare trup se vor vedea consecinţele păcatelor sau efectele virtuţilor din viaţa noastră.

Omul este veşnic trup şi suflet, nu doar suflet. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că deşi trupul nostru se dezintegrează în pământ după moarte, fiecare celulă din corpul nostru are amprenta sufletului nostru, şi la a doua venire a lui Hristos, toate celule se vor uni iarăşi în acelaşi trup, prin puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, fără confuzie.

Eu Claudiu, nu exist decât ca moştenire genetică a părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi a tuturor celor dinaintea lor... Nu există un suflet al meu în afara trupului meu, constituţia trupească la acest moment e şi o consecinţă a stării mele sufleteşti, şi invers. Starea sufletului meu e strâns legată de puterile şi slăbiciunile trupului meu.

Naşterea mea pe 20 iunie 1983 nu e o întâmplare ci este o conlucrare între voia părinţilor mei, care m-au dorit şi voia lui Dumnezeu care a binevoit să dea rod (viaţă) iubirii dintre cei doi. Momentul putea fi amânat de voia liberă a celor trei. Naşterea mea, ca şi a fiecăruia dintre voi, a fost influenţată şi de condiţiile istorice, politice, economice, morale, educative, etc. ale lumii în care trăiau părinţii mei. Vedeţi de exemplu creşterea nativităţii în România în momentul când statul român a început să acorde indemnizaţia de creştere a copilului timp de doi ani.

Conceptul reîncarnării se leagă de conceptul predestinării vieţilor noastre, ambele fiind străine de credinţa adevărată.

Biserica şi Sfinţii Părinţi ne explică frumos şi clar cum viaţa omului e o minune, o unire adâncă între trup şi suflet... unire insesizabilă şi la nivel de celulă vie.

(Claudiu)

Read more

27 Martie 2012

Mântuitoare sunt numai lacrimile smerite, izvorâte din inima blândă

Lacrimile curg atunci când gândurile se adună în lăuntrul nostru, când stăm la rugăciune și când suntem cu luare-aminte la ea, sau când inima este atinsă de unele cuvinte - de pildă la Sfânta Liturghie, sau când gândurile noastre sunt legate de cuvinte ce se găsesc în rugăciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau când ne rugăm în singurătate.

Sfinții Părinți spun: Fiecare, când se roagă lui Dumnezeu, va găsi pe undeva un cuvânt care îi va mișca inima, undeva în Psaltire sau în vreuna din cărțile de învățătură - un cuvânt care îi va atinge inima sau o rugăciune din care vor izvorî lacrimi.

Când toate puterile înțelegătoare ni se adună în lăuntru, pricepem, cu deplină înțelegere și cunoscându-ne slăbiciunile, că am păcătuit împotriva dreptății, împotriva adevărului și iubirii. Simțim atunci că vrem să se reverse ploaie asupra noastră și să ne spele de toate aceste necurății. Acest simțământ înseamnă lacrimi. Da, atunci încep lacrimile să curgă! De aceea Sfinții Părinți spun că, de îndată ce un cuvânt atinge inima, trebuie să păstrăm mult acest cuvânt, cât mai mult cu putință și nu trebuie să purtăm de grijă la nimic altceva. Nu suntem toți cu atât de mare luare-aminte la Sfânta Liturghie, încât să plângem.

Cel ce s’a lepădat în mai mare măsură de griji, cel ce are umilință, poate plânge în orice clipă, oriunde și oricând. Și acest lucru nu e de mirare, căci se află în starea d unire a gândurilor (în minte). Această stare este smerenie, și sufletul lui este blând, de aceea este gata totdeauna să plângă - iar eu, care nu sunt așa, trebuie să mi se dea peste nas ca să pot plânge. Să plâng pentru că mă doare nasul, sau din pricina iubirii de sine, pentru că cineva a umilit persoana mea, pentru că mi-a tras o palmă…

Vedeți din ce pricini pot eu plânge, dar să știți că nu mi-e de nici un folos! Însă lacrimile care sunt din smerenie și care izvorăsc din inima blândă, acestea sunt cele mântuitoare.

Dacă plângem de ciudă, nu avem nici un folos; dacă plângem pentru că cineva ne-a defăimat, nu avem nici un câștig. Astfel de lacrimi ne sunt chiar păgubitoare.

(Pr. Tadei de la Vitovnița - Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, Ediția a III-a, pag. 183-184)

Read more

26 Martie 2012

Vezi-te pe tine însuţi în ceilalţi !

Văzând faţa altora, mi-o văd pe a mea, fiindcă noi toţi, ca unul, suntem creaţi de Dumnezeu, dintr-un singur om, dintr-un singur sânge şi toţi, deopotrivă, suntem după chipul lui Dumnezeu şi de aceea la toţi trebuie să ne uităm curat, fără toane, fără vrăjmăşie, fără viclenie, fără lăcomie, cu iubire curată dumnezeiască.

De asemenea, văzând la icoane feţele sfinţilor, faţa Maicii Domnului şi a însuşi Dumnezeului-om, Domnul nostru Iisus Hristos, mă văd în ei pe mine însumi; fiindcă ei sunt oameni, iar Iisus Hristos, Domnul nostru, prin întrupare şi înomenire a luat întru totul firea mea omenească, dând omenirii o cinste nemăsurată, risipind duhoarea păcatului din cei ce cred şi se botează în numele Lui, înmiresmându-i cu sfinţenia Duhului Sfânt şi sălăşluindu-se în ei prin credinţă, Botez şi împărtăşirea cu dumnezeiescul Său Trup şi Sânge.

Aşadar, vezi-te pe tine însuţi în ceilalţi, ca şi ceilalţi să se vadă pe ei înşişi în tine, iubeşte-i pe toţi ca pe tine însuți; şi aşa te vei vedea în Hristos, în Preacurata Sa Maică şi în feţele sfinţilor pe tine însuți şi omenirea, ca şi ei să vadă în tine pe ei înşişi, în măsura în care te vei asemăna lui Dumnezeu şi după virtuţi şi ei vor recunoaşte în tine mădularul lor, când vei veni la judecata a toată lumea şi când vei fi socotit ca pe unul de-al lor.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este mângâierea mea tare, care nu mă părăseşte nicicând; este plină de bunătate, de sfinţenie, milostivire, compasiune – ceea ce eu nu am şi este în Ea cu prisosinţă. În mine nu este curăţie, sfinţenie, bunătate sinceră şi milostivire; în Ea însă toate acestea sunt cu prisosinţă şi prin rugăciunile şi prin mijlocirea Sa, Ea poate să ceară orice de la Fiul şi Dumnezeul Său. De aceea mă rog Ei; oceanul iubirii Tale de oameni, izvorul cel nesecat al bunătăţii şi mărinimiei, revărsa-le şi asupra mea, blestematul; fereşte-mă de toată greşeala, dându-mi înţelepciune, păstrându-mi neîntinat sufletul şi trupul – Amin, Amin!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Read more

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."