“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

August 2012

31 August 2012

În căutarea Învierii

"Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela. " (Cântarea Cântărilor)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştii, am visat marea. Părea atât de reală şi singură...Valurile ei îşi întindeau limbile amorţite pe plaja stânjenită, lăsând în urmă acea emoţie vie pricinuită de un fior văratic. Am vrut să le însoţesc pentru o clipă. Dar aveam nevoie de cuvinte pentru a o înţelege. Aveam nevoie de dragoste pentru a o conduce. Până dobândeam toate acestea mă lăsam eu cea condusă de ea. Mereu alte valuri, mereu alte stări, însă acelaşi suflet...

Poate am uitat să-ţi spun că un amurg răcoros îmbibase inexpresiv nisipul senin şi aspru. Albastrul ei trezea în mine convingerea şi totodată...teama. Îmi era teamă de ce? Poate de obrăznicia verii, de nebănuitele adâncuri ale mării, de epava propriilor sentimente...Îmi era teamă de mine. Vroiam să fug, dar "doamna" cu ochii senini din visul meu mă chema suav în braţele sale nestatornice. Marea din vis m-a făcut să descopăr atunci, pentru prima dată, frigul zămislit în văgăuna mea lăuntrică. Lumea mea opacă, stările anoste din interiorul meu, întâmplările crâncene şi firul înroşit al vieţii...Toate aveau atunci un semn de întrebare. Dar cum fiecare început are câte un sfârşit, la fel, orice vis frumos are şi o încheiere destul de rigidă. M-am trezit din mica mea înlănţuire de imagini, oarecum buimacă, cu ochii aţintiţi asupra zăgazurilor cerului. Mi-am revenit din neputincioasa mea amăgire, din jocul meu infantin cu buclele tulburătoare ale mării. Am tresărit în mine o secundă...

"Totdeauna ştim ce se întâmplă cu noi, numai că nu vrem să recunoaştem. "


Îmi este somn. Nu, să nu crezi că vreau să adorm iarăşi pe un pat nesătul; îmi este doar somn. Am obosit de atâtea întrebări fără răspuns, de atâtea sentimente nostalgice hămesite de un dor puternic. Am obosit de acelaşi pământ unsuros în care neîmplinirile înfloresc pe zi ce trece mai mult. Am obosit de atâtea amintiri încărcate cu un zaţ puternic şi amar. De atâta zădărnicie.

"Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii." (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel)


Ah, când eram doar o copilă, lucrurile păreau a fi altfel. Tot ce se întâmpla în jurul meu construia un fel de basm. Orice durere era de scurtă durată încât nici nu o mai puteam numi durere sau suferinţă. Jocul era propria mea lume. Joc de umbre şi de lumini neistovite. Acum se pare că am devenit noi doi jucării ale sorţii. Ale vieţii...

"De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens." (Nicolae Steinhardt)


În căutarea mea poate nu voi găsi nimic. De fapt, ce caut? Aş vrea să te găsesc pe tine. Aş vrea în tine să mă regăsesc. Dar simt doar cum mă rătăcesc printre frazele înţepenite aici; sunt prinsă în sfioşenia lor implacabilă. Şi totuşi, o nestăvilită foame creşte în mine. Foame de iubire. De sens. De Înviere. O foame de cuvinte solitare, de poveşti fără seamăr şi fără ţesătură.

"Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi..." (Savatie Bastovoi)

Sunt atât de neputincioasă! Nu ştiu să te iubesc. Poate nici pe mine...Am înfipt pe o bucată de pânză propria himeră, propriul canon în proză. Propriile mele gânduri. Am devenit poate o criminală nesăbuită în propria celulă. Am vrut să îmi ucid orgoliul călcând peste firele de iarbă alungite în mine. Am călcat dar rădăcinile stau agâţate în continuare de caseta mea plină de obidă. Poate sentimentele mele sunt adânc săpate în curgerea timpului. Uneori îl urăsc, alteori îmi doresc să mă scald în plapuma vaporoasă a orelor ce trec înfierbântate pe lângă mine.

"Dragostea! Iar asta e totul..." (Dostoievski)

Nu ştiu ce ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu ce ai vrea să auzi de la mine.

Ştiu doar că adevărata Înviere va fi dincolo, aici e un şir nesfârşit de răstigniri. Poate dragostea este o răstignire.
Totul se răscoleşte în propria-mi fiinţă.

Dragostea...

(Georgiana)

Read more

Mănăstirea Putna – “Ierusalimul neamului românesc”

N-or fi nici 150 de ani scurşi de când Mihai Eminescu socotea Mănăstirea Putna, ctitoria aproape să împlinească 550 de ani a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca fiind “Ierusalimul neamului românesc”.

Vorbe prea mari, din cărţi pe care în zilele noastre nu le mai deschide nimeni?! O sintagmă pompoasă, dar desuetă, care nu rezonează cu manelele a căror bogăţie stilistică ţine hangul sărăciei sufleteşti a celor care se adapă cu ele?! Mai poţi vorbi de ceva sfânt – căci în acest sens era folosită de Eminescu ideea de Ierusalim, de ceva care să le fie sfânt tututor românilor – în România?

Ce mai este sfânt şi pentru câţi dintre locuitorii unei ţări relativ creştine, unde cele care par a se preţui mai mult sunt fie sfântuleţul smartphone, ba sfântul BMW, ori sfântul cont bancar, sau sfântul tupeu şi unde toţi ne bălăcim într-o sfântă ipocrizie?!

Până să calci pe la Putna, este inevitabil să nu ţi se gârbovească mintea sub povara multor temeiuri care să crediteze dureroase îndoieli precum cele mai sus.  Odată ce te-a binecuvântat Dumnezeu să ajungi pe acolo, nu că ţi s-ar preschimba subit amarul zilnicelor dezamăgiri în dulceaţa nădejdilor senine, dar măcar revii întrucâtva pe linia de plutire, te restabileşti în credinţă, cutezi să mai speri. Mai poţi nădăjdui că noaptea nu poate să fie absolut neagră, câtă vreme o armată de oameni în straie negre încă mai luptă, ca să răzbată către noi lumina adusă de Hristos în lume.

După ce ai străbătut aproape întreaga porţiune de dealuri din jumătatea rămasă românească a Bucovinei, spre nordul judeţului Suceava (SV), ajungi la Putna, într-un luminiş duhovnicesc din ceea ce fusese cândva un ocean păduros. Încă de la intrarea, prin trei rânduri de porţi (care arată cât s-a extins mănăstirea de-a lungul veacurilor), surprinde plăcut sobrietatea locului. Treptat, eşti îndemnat să laşi lumea aceasta învolburată în urmă, să intri în pridvorul celeilalte, cea veşnică.

Nici urmă de bâlci, de tarabe cu magneţi de frigider, covoraşe, brelocuri, căniţe, mici, bere sau îngheţată. Cum, din păcate, se mai găsesc în jurul altor mănăstiri, chiar din Bucovina.

Mai pe urmă, biserica şi zidurile înalte arată a bastion al credinţei, o dovadă vie că lupta – pentru sufletele fiecăruia dintre noi şi sufletul neamului în sine – încă se poată, după cinci veacuri de la punerea cu botul pe labe a turcilor otomani.  Mormântul lui Ştefan cel Mare – cel fără de care nici Moldova (aşa ciopârţită cum a rămăs azi), nici România, ba poate nici vreo Uniune Europeană (ci un mare califat?!) nu ar fi existat – nu poate să nu-i impresioneze pe cei care mai au o licărire de cuget sănătos asupra istoriei.

La fel de impresionante sunt comorile de artă bisericească din muzeu şi icoanele calde dincolo de zidurile austere, ca de fortăreaţă militară.  Dincolo de aceste impresii, care, măcar parţial, s-or putea desprinde şi din fotografii, ceea ce impresionează este atmosfera duhovnicească – întreaga dedicare a monahilor pentru orice ascultare ar avea şi deschiderea lor deopotrivă spre lume, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Desigur, şi în alte colţuri ale ţării, şi în alte mănăstiri mai puţin faimoase, sunt monahi care îşi ţin cu acrivie voturile, între care or fi şi sfinţi în devenire. Sunt şi alte locuri unde să te simţi binevenit, iubit, nu doar îngăduit ca vizitator.  Totuşi, la Putna parcă simţi cum o întreagă oştire (cea mai numeroasă comunitate monahală din România, de 105 suflete) se află în lupta nevăzută cu puterile întunericului.

Iar din vâlvătaia încleştării, de parcă ar fi o ascultare în plus aplicabilă tuturor – de la cioban, la ghizii din muzeu, vânzători la pangar etc – fiecare astfel de luptător trebuie să facă în aşa fel, încât cu nimic să nu rănească, ci să-i odihnească pe vizitatori.  Aceşti urmaşi ai Sfântului Ştefan cel Mare nu îşi mai poartă luptele cu buzdugane, nici cu săbii şi arcuri cu săgeţi, ci cu arme duhovniceşti şi, mai ales, cu zâmbetul pe buze. 
N-am văzut monah care să nu-ţi răspundă amabil, în condiţiile în care a-ţi păstra până şi răbdarea cea mai de suprafaţă, darămite liniştea necesară îndeletnicirilor duhovniceşti, este o uriaşă provocare în această mănăstire.

Sute de oameni (ba chiar mii – în zilele de sărbătoare) calcă pragurile mănăstirii zi de zi, cei mai mulţi ca turişti, vag sau deloc îmbisericiţi, alţii ca pelerini însetaţi de un cuvânt de folos, unii cu familia, alţii în grupuri mari, unii în excursie, alţii în vizite oficiale…

Vizitatori din toate colţurile ţării sau ale lumii, fiecare cu dorinţele ori, poate, chiar ifosele sale. Iar fiecăruia, turist gălăgios ori credincios evlavios, român (probabil) ortodox sau străin eterodox, monahii trebuie să le arate aceeaşi atenţie.

Şi la o întrebare tâmpă, şi la una cu miez duhovnicesc, şi în faţa unuia care te ia tare (ca pe un funcţionar de la ghişeu), şi în faţa unuia care nu-şi găseşte cuvintele (din cauza sfielii sau a cine-ştie-căror poveri de pe inimă), monahul de la Putna trebuie să se străduiască a rămâne în duhul de blândeţe a lui Hristos.

Unii tineri se fac corporatişti (corporate people) şi îşi vând sufletele unor găunoase idealuri care se spulberă ca praful în vânt în faţa mormântului ori chiar mai devreme.

Alţii se fac monahi la Putna, acceptând invitaţia Mântuitorului de a prelua jugul Său, aşadar de a se face blânzi şi smeriţi cu inima. O fi zbanghie comparaţia, dar, pe cât de frapantă, pe atât îmi pare de relevantă.

Şi unii, şi ceilalţi, lucrează pe rupte. Dar ce imensă diferenţă de rost, între a munci ca o rotiţă în maşinăria capitalistă, ca o pregustare a muncilor veşnice, şi a lucra în slujba semenilor, ca pentru Hristos şi în nădejdea odihnei în Hristos!

De hram şi nu numai, Putna devine un furnicar supus unor constrângeri logistice comparabile cu cele pe care le înfruntă mari companii în goana lor după profit. 

Doar că aici nu se caută profitul în sens lumesc, ci păstrarea roadelor Duhului Sfânt, chiar şi în condiţii aparent potrivnice, de permanent du-te-vino, agitaţie, gălăgie, tulburare, valuri şi valuri de turişti şi pelerini.

Se înşală cine o crede că ordinea şi zâmbetul pe buzele pot fi păstrate doar cu o disciplină de colegiu iezuit, că monahii pot fi instruiţi să fie amabili şi gata. 

Inevitabil, te întrebi… Oare monahii aceştia când mai au timp să se dedice rugăciunii fără de care nu ar fi decât cuiere umblătoare pentru haine negre?

O fac în orele de rugăciune nocturnă, poate rupându-şi din puţinele ore de somn rămase, sau, care or fi mai sporiţi, poate că se roagă chiar când stau de vorbă cu noi. Când şi cum o fac, cum anume se păstrează legaţi de Dumnezeu, rămâne o taină.

Însă este neîndoielnic că fiinţe umane, trăind în condiţii atât de solicitante precum la Putna, nu şi-ar putea păstra dragostea de aproapele fără să rămână în legătură cu Hristos.

Dragostea şi pacea pe care le resimt cei care trec porţile mănăstirii nu pot fi obţinute prin dresarea sau autosugestia monahilor, ci ele sunt primite (ca să poată fi dăruite mai departe vizitatorilor) de la Duhul Sfânt, după rugăciuni stăruitoare.

(Bogdan Munteanu - Mănăstirea Putna – “Ierusalimul neamului românesc”)

Read more

Blogul Teologie și Matematică – un nou proiect virtual al Asociației Ortodoxia Tinerilor

Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea duhovnicului nostru, am reușit să punem primele cărămizi la apariția unui nou blog: Teologie și Matematică care-l puteți găsi la adresa: matematicasiteologie.wordpress.com, care apare sub mottoul: „Există un "loc" foarte înalt, în care matematica se întâlneşte cu teologia.

Bineînțeles că acest loc foarte înalt este rațiunea și inima noastră, adjectivul sugerând mai mult tainele ascunse ale lumii în care totul se interconectează: fizica cu chimia, biologia cu anatomia, matematica cu logica, etc. și toate între ele, găsindu-și fiecare izovorul în înțelepciunea lui Dumnezeu.

E un proiect de suflet pe care l-am pornit împreună cu Diana Nicoleta Tătar, o tânără studentă în matematică la Strasbourg, pe care am cunoscut-o în tabără de la Putna, proiect pe care sperăm să-l continuăm constant.

Scopul blogului este să vorbim oamenilor despre Dumnezeu, dar într-un limbaj mai aparte.

  • "Matematica este tăcerea care mângâie lumea în sensul religios." Dima Zainea

  • "Matematica este muzica raţiunii." James J. Sylvester

  • "Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul." Galileo Galilei

  • "Matematica este singura metafizică bună." William Thomson Baron Kelvin

  • "Matematica este ceea ce începe, ca şi Nilul, în modestie şi se termină în magnific." Calvin Colton

  • "Matematica constă în a dovedi ceea ce este evident în cel mai puţin evident mod." George Polya

  • "Legile naturii sunt doar gândurile matematice ale lui Dumnezeu." Euclid

Le mulțumim celor de la Ziarul Lumina care prin articolele despre știință și teologie publicate constant în Lumina de Duminică ne-au furnizat patru articole în care se vorbește despre matematică în relația cu Dumnezeu.

Cei dintre voi care vreți să participați la acest proiect ne puteți contact la adresa: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Sperăm ca demersul nostru să fie spre Slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire.

Claudiu Balan
președinte
Asociația Ortodoxia Tinerilor

Read more

30 August 2012

Pentru cei orbi Dumnezeu este lumina sufletului

Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.

Printr-o minune dumnezeiască copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.

Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.

Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.

În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:

- Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.

Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.

Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.

- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.

- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit

- Noapte? Cum arată noaptea?

Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:

- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere

- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.

- Spune-mi, te rog, cum este lumina?

Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:

- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă

- Dar lumea? Cât e de mare?

Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:

- Uite atât de mare.

Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia

- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?

- Hm... Dumnezeu toate le poate.

- Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?

După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.

- Acolo, sus în cer

- Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.

Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.

- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.

Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.

- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.

- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa te voi lăuda mereu.

O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.

Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’

S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

(Mihaela Gligan)

Read more

Mâna Maicii Domnului

7:30 dimineaţa...

Mă chinuisem toată noaptea să compun o melodie „faină” (parcă aşa se spune în limbajul colocvial). Ba nu, „cool”.... parcă aşa se zice... M-am trezit cu o durere de cap inexplicabilă, care îmi pompa o oboseală amorţitoare prin toate articulaţiile. Voiam să iau o pastilă pentru calmarea durerii... învechit obicei de-al meu de a-mi „autoadministra” medicamente la orice durere, fie ea de cap, de dinţi etc. Visasem toată noaptea cum un cor de teologi cânta „Tatăl nostru” în varianta lui Ciprian Porumbescu. Mi-aduc aminte cum tata se trezea în fiecare dimineaţă şi aprindea radio-ul exact când se cânta „Tatăl nostru”. Stam amândoi înmărmuriţi şi fiecare plângea cu inima tresăltând. Oare ce-o face tata acum?

1,2,3...

De ce mă dor ochii? „Văd” din aşternut o rază de lumină şi pentru prima oară, vreau să o sorb „în mine”. Îmi doresc atât de mult să „pipăi” lumina, s-o simt că e materială, să o scufund adânc în sufletu-mi îmbătrânit, care nu are totuşi decât 21 de ani... O dorinţă înnebunitoare de lumină şi linişte m-a cuprins.

Do, do, mi, mi, sol, sol, fa....

Şi acum am în minte notele muzicale ale unei compoziţii de-a lui Mozart. Parcă aceasta era ultima melodie cântată la nai aseară...

4,5,6....

Mă îmbrac grăbit... Unde mă duc? Spre „Felinarul opac” (locul înverzit de atâta dragoste

dintr-un parc situat în orăşelul nostru „mioritic”, B.)

Ora 8:15... Nu mănânc (am prostul obicei de a nu mânca până dincolo de prânz). Mi se mai adaugă, iată, un alt defect pe lista foarte lungă scrisă în minte, acela de a fi neatent „la mine” sau, mai bine zis, „cu mine”.

7,8,9...

Ies afară. Mă inundă curcubeul coloristic şi senzorial de pe stradă. Oameni cu zâmbetul lin pe feţe, îmbrăcaţi în haine uşoare, cu trupuri zvelte, „unduinde”. Cum spunea versul dintr-o poezie despre primăvară: „Mirosind a caisă, / Unduindă a narcisă.” Nu ştiam că e primăvară...

Îmi atrage atenţia un buchet frumos de „Mâna Maicii Domnului” dintr-o florărie. De ce îmi dau lacrimile? Mă îndrept energic spre vânzătoare.

-Aceste flori se numesc „Mâna Maicii Domnului”? întreb, încercând totuşi să îmi înghit lacrimile cu gust sec.

-Da, mamă. Nu vezi că e primăvară? Măicuţa Domnului are grijă de noi şi Mâna Ei sfântă ne ocroteşte.

De ce tot număr în gând? Şi de ce plâng fără rost? Nu aş zice chiar „fără rost”. Cine sunt eu? Un nimeni. Şi totuşi compun muzică. O muzică „fără valoare” (cum spun compozitorii de şlagăre), dar cu un puternic accent egocentrist. Adică scriu pentru.... pentru cine scriu?

Încerc să nu mă clatin şi să îmi continui drumul spre locul pe care l-am numit „Felinarul opac” (o bancă aflată sub un felinar care aruncă spre trecători o lumină slabă şi translucidă). Lângă mine un cerşetor, rugându-mă umil să îl milostivesc cu un leu. Îl privesc furios şi încep să merg mai repede spre locul unde sper să găsesc...liniştea.

În urma mea, văd un copil cam de vreo 7-8 ani dând o bancnotă murdară de un leu bătrânului nevoiaş. Carnea-mi trepidează, dureri spasmatice îmi încleştează muşchii. Albeaţa „Mâinii Maicii Domnului” îmi strălucea dulce în mintea-mi obosită. Vorba mamei: „Tu te-ai născut obosit şi cu capul în nori, copil drag”. Unde-o fi mama acum?

Ajung la locul unde speram să mă calmez şi să respir mai în voie. Sub felinar, văd o pereche de îndrăgostiţi ascunzându-şi unul în mâna altuia cartoline plăcut mirositoare cu suave declaraţii de dragoste. Creierii-mi sunt încinşi. Lumina asta primăvăratică mă orbeşte. De ce mă tot gândesc la floarea aceea albă? Tot privind la tumultul mulţimii, un gând venind ca o mireasmă liniştitoare îmi ţintuie mintea. Un gând ca un balsam şi o voce care îmi rosteşte fără ştirea raţiunii: „Mă duc la biserică”. Alerg cu mâinile încleştate spre biserica unde mă duceam cu mama şi tata. Ciudat, ajung foarte repede, în circa 5 minute.

Îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, încep să cânt „Tatăl nostru” şi să plâng cu sufletul cutremurat. Unde am umblat, Doamne, până acum? Pe cine sau ce am căutat în viaţa asta scurtă, dar tumultoasă? Lumina regăsirii liniştii mă împresoară. Şi în vârtejul acalmic al întrebărilor, o mână uşoară, heruvimică mi se aşează pe umăr. Ridic ochii tulburat şi îl văd pe părintele bătrân şi cu privirea blândă. Mă cuprinde în braţe şi plânge liniştit alături de mine.

-Plângi, copil drag, plângi.... îmi spune scumpul meu duhovnic din copilărie.

Regăsire, dulce regăsire... Cu sufletul împăcat după Sfânta Spovedanie, mă îndrept alături de preotul meu atât de drag la casa mamei. Pe drum, aceeaşi lumină binecuvântătoare... Întâlnesc iar pe acel nevoiaş.. de data aceasta, îi dau câţiva bănuţi şi îl sărut pe obraz. Uite şi perechea de îndrăgostiţi....Îi salut voios. Sunt vechii mei prieteni din copilărie... Mama.. fiinţa divină, cu părul poleit cu argint de atâta durere şi suferinţă, cu ochii atât de calzi şi cu mâinile mirosind a fân mă aştepta în pragul casei.... Iubita mea casă unde m-am născut şi am crescut. Ştia că vin...

De-abia la prima îmbrăţişare a mamei, un gând venit ca un fulger îmi luminează mintea... Florăreasa de la colţul străzii era chiar mama... Ea îmi spune drăgăstos:

-Copil scump, nu vezi că e primăvară? Măicuţa Domnului are grijă de noi şi Mâna Ei Sfântă ne ocroteşte.

 

Bunului meu prieten, Răzvan

(Ioana)

Read more

Mihai: "Cel mai simplu mod de a atrage tinerii în parohie este rugăciunea şi modelul de viaţă în Hristos "

Fac parte dintr-o parohie mică, îmbătrânită! Acum doi ani şi jumătate am auzit la radio în Joia Mare un fragment din Prohodul Domnului (ţin să menţionez că până atunci mergeam la biserică doar de Paşte, mă aflam într-o stare de nesimţire, de necunoaştere faţă de Dumnezeu) care m-a atras enorm de mult şi totodată a aprins în mine dorinţa de a merge la biserică pentru a-l asculta. După o aşteptare nerăbdătoare de o zi ajung la Denia din Vinerea Mare unde „mă trezesc” în mâini cu o carte mare, neagră, destul de grea (Antologhion), pusă de părintele slujitor din parohia mea. Această carte era deschisă chiar la Prhodul Domnului, iar părintele m-a îndemnat să cânt alături de el, de cântăreţ şi de alţi trei băieţi pe de o parte şi alături de grupul de femei şi de fete pe de altă parte (alternativ câte o strofă). Şi astfel pentru prima dată în viaţa mea l-am şi ascultat, dar l-am şi cântat.

A fost ceva deosebit, am fost cuprins de o stare „de vis”. La sfârşitul Deniei părintele a anunţat programul liturgic pentru zilele ce urmau. Ceva nou şi ciudat se întâmpla în mine, un îndemn s-a strecurat în inima mea care îmi spunea:"Hai şi mâine la Sfânta Înviere, dar hai şi poimâine la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, dar mai vino şi la Vecernia din prima zi de Înviere"; şi tot aşa cineva mă chema şi mă îndemna să merg la fiecare sfântă sluijbă, până ce am facut din acest lucru o obişnuinţă.

Astfel că, nu după mult timp părintele m-a chemat în strană unde era un singur căntăreţ destul de în vârstă ca să ajut la citit, eu neavand voce. Eu - ce să fac? - timid şi emotiv, sunt încercat de un dublu sentiment de stânjenire şi ruşine. În mintea mea „se băteau” două gânduri: "Cum să merg eu în strană? Dar cum să nu răspund la chemarea părintelui?" Şi astfel, de atunci încoace citesc în strană, fapt pe care îl datorez şi lui „buni”, o batrână care a fost femeie de servici la grădiniţa la care am fost eu, pe care nu am uitat-o niciodată prin grija cu care ne ajuta să ne îm(des-)bracăm şi să ne în(des-)călţăm; care m-a recomandat părintelui ca fiind un băiat etichetat „cuminte”.

Între timp părintele, care a devenit duhovnicul meu, s-a mutat la o altă parohie, iar în loc a venit un părinte care deşi la cei 27 de ani ai săi are deja 5 ani ca slujitor al bisericii şi trei copilaşi frumosi. Am cunoscut astfel doi părinţi vrednici, care au lucrat si lucrează prin îndemnurile, învăţăturile şi rugăciunile lor în inima mea. Părintele care s-a mutat a rămas duhovnicul meu, iar de noul părinte m-am ataşat foarte repede prin discuţiile şi învăţăturile pe care mi le oferă frecvent.

Cred cu tărie că cel mai simplu şi natural mod de a atrage preoţii pe tineri în parohie este rugăciunea şi modelul de viaţă în Hristos pe care îl oferă întregii parohii, căci doar Dumnezeu prin aleşii săi poate atrage şi mântui oile pierdute şi fii risipitori ai bisericii.

Pentru mine, Dumnezeu aşa a lucrat!

(Mihai Gogonea)

Read more

28 August 2012

Necredinciosul își este sieși călău

Într-o zi, acum câteva luni, fiind în parc cu soția și fetițele, mă întâlnesc cu un preot pe care-l cunoșteam, un om blând, liniștit, cu o fire așezată, care acum este și profesor. Un păstor de suflete așa cum trebuie, cu tact pedagogic, cu multă înțelepciune. A fost voia lui Dumnezeu să mă întâlnesc cu el într-o perioadă în care eu avusesem anumite dezamăgiri în legătură cu unii slujitori ai Bisericii. Deși trecusem de perioada critică, de supărările acelea de moment, în sufletul meu încă mai existau frustrări.

Părintele era în parc cu copilașul lui. Ne așezăm pe o băncuță și ne punem tihniți la vorbă. L-am simțit apropiat și de aceea mi-am deschis ușor sufletul față de el, și i-am povestit de supărările mele. Părintele m-a ascultat cu atenție și mi-a spus că a trecut și el prin multe astfel de situații și nu e nimic nou sub soare. Eu îi tot spuneam de noi tinerii că vrem să facem, să dregem, că avem râvnă, că nu vrem să facem compromisuri, că încercăm să aducem un plus de prospețime în viața Bisericii, etc. Iar el îmi răspunde că lumea nu este așa cum o vedem noi tinerii, chiar dacă ne dorim toate aceste lucruri bune. Îmi spunea că noi tinerii nu vedem viața în mod realist, pentru că încă nu ne-am lovit de toate ale ei, ci suntem încă neexperimentați și n-am cunoscut cu adevărat cum sunt oamenii, ce gândesc ei, cât de mult pot greși sau dimpotrivă cât de mult bine pot face.

Creștinul adevărat este cel care ia cele mai bune decizii știind temeinic și binele dar și răul din jurul lui. Abia atunci înțelege ce se întâmplă în jurul său și conștientizează care ar putea fi efectele alegerilor sale.

Un sfânt părinte zicea: „Credința din tinerețe mi se pare astăzi a fi necredință”. Astăzi când merg pe 30 de ani îmi dau seamă că la 20 de ani, când am intrat în Biserică, deși eram mai râvnitor spre rugăciune, mai curat în gândire, totuși eram tare naiv, judecând greșit situații și persoane după mintea mea necoaptă. Astăzi, experiența vieții m-a învățat multe lucruri, și când știu cât rău e în mine și în lumea noastră, decizia de a crede în Dumnezeu și de a-i urma poruncile are mult mai multă greutate. La 20 de ani era ușor să zic: „Cred în Dumnezeu” dar astăzi cu toate ispitele care vin de la trup, de la lume și de la diavol, și cu tot răul pe care l-am auzit, simțit sau văzut îmi dau seama că e mult mai greu să spui: „Cred în Dumnezeu și fac voia Lui.”

Nu vom cunoaște niciodată tot răul sau binele din lume, dar cu cât înaintăm în viață, veți vedea că soluțiile pe care ni le dă Dumnezeu problemelor noastre, în Sfânta Evanghelia, ne vor părea din ce în ce mai valabile și mai înțelepte.

Eu îi tot spuneam părintelui că mă aștept de la necredincioși să păcătuiască în fel și chip, dar de la slujitorii Bisericii aștept măcar corectitudine, nu sfințenie, ci măcar bun simț și bună-cuviință. Iar el mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

Să nu ai așteptări de la nimeni, niciodată! Să ai mereu așteptări de la tine și să te judeci pe tine însuți când nu te ridici la măsura așteptărilor!

Acest cuvânt se împletește de minune cu ce-mi spune adesea părintele duhovnic: „Să-l ai model mereu pe Hristos, nu pe mine, sau pe alt preot, sau cutare om. Ești creștin (cuvânt derivat de la Christos), porți numele lui Hristos”.

Oamenii mereu greșesc, chiar și cei cu viață sfântă, pentru că „nu este om care să fie viu și să nu greașească, numai Tu singur ești fără de păcat” zice Biserica în slujba înmormântării, și pentru că „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17) așa cum îi zice Mântuitorul Hristos tânărului bogat.


Dacă ne vom lua modele de urmat din lume la un moment dat vom fi dezămăgiți, pentru că toți suntem slabi și cădem adesea. Hristos Domnul n-a păcătuit, n-a dezamăgit niciodată, e mereu prezent în inima noastră, dacă-L chemăm, și în plus de asta e Învățătorul nostru, dispus permanent să ne îndrume viața spre împărăția cerurilor. Să nu luam ca model de viață nici pe duhovnici, nici pe monahii iscusiți, nici pe pustnici, nici pe creștini cu viață sfântă, ci mereu pe Hristos, modelul tuturor modelelor.

Părintele continuă și-mi spune: „Să te uiți cu milă la cel ce greșește, dar nu cu milă disprețuitoare ci cu milă compătimitoare și blândă. Gândește-te, dacă un copil al străzii ar ieși dintr-o canalizare și te-ar scuipa sau te-ar ocărî, tu ce i-ai zice? Ți s-ar face milă de el, ca față de un om care n-are părinți, n-a primit educație, și bineînțeles că nu vei riposta, pentru că-i înțelegi neputința. Așa să facem și față de cei care ne greșesc, fie ei și slujitori ai Bisericii, să avem milă ca față de unii ce nu știu ce fac.”

Tot părintele mi-a reamintit că păcatul este o pedeapsă în sine pentru cel păcătos, și nu mai are nevoie de o altă pedeapsă. Păcatul e o frustrare și un chin pentru cel care-l săvârșește.

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească.

De aceea nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, cuvântul nr.3, Editura Predania)

Avem toate argumentele din lume ca să nu ne judecăm aproapele și totuși o facem. Poate aceste cuvinte ale Sfântului Nicolae vor fi un argument în plus pentru acele momente în care ne grăbim să judecăm sau să cerem pedepsirea păcătosului.

(Claudiu)

Read more

O tânără: "Fecioria lor le-a fost şi le este binecuvântare de la Dumnezeu"

„Marturia voastra este o fapta de iubire pentru cei de langa noi.”

Faptele iubirii, ne vor fi de mare folos în acea mare zi a Judecăţii. Acea zi va fi pentru unii sărbătoare, a celor fără sărbători, iar pentru alţii tristeţe, plâns şi scrâşnirea dinţilor, căci ruşinaţi, singuri se vor duce în locul pe care l-au ales, despărţiţi de Adevărata Iubire. Şi oare, nu noi suntem cei care alegem încă de pe acum, dacă vom fi părtaşi Iubirii sau dacă vom fi în afara ei ? ...

Cu aceste gânduri fremătând în inima mea, m-am decis să mi deschid inima şi eu la rândul meu urmând exemplul celorlalţi tineri.

M-am decis să mi păstrez fecioria cu mulţi ani în urmă şi anume 10, pe când aveam 13 ani. Tocmai împlinisem 13 ani şi am avut prima menstruaţie, moment peste care am trecut destul de uşor, dar tata, cu tata nu scapi cu una cu două, s-a simţit dator să mi explice cum stau lucrurile. Zis şi făcut, cred că asta mi-a prins cel mai bine în viaţă, faptul că a ştiut să ne responsabilizeze şi pe mine şi pe fratele meu, încă de mici. Aşa e tata, mai dur când vine vorba de lucrurile serioase-în sens pozitiv, mă refer, mama ne a ocrotit cam mult.

Atunci, tata mi a explicat că de acum înainte sunt o domnişoară adevărată şi că trebuie să am mare grijă în ceea ce priveşte fecioria, că trebuie să ştiu şi să înţeleg, că aceasta fecioria e cel mai mare dar pe care poate să-l ofere o tânără mireasă soţului ei. Nu există altul mai mare. Apoi mi-a explicat că începerea vieţii sexuale înaintea căsătoriei, nu numai că este păcat înaintea Lui Dumnezeu, dar aduce cu sine o mulţime de probleme care mi-ar putea distruge viaţa! Nu mi-aduc aminte cât de mult am conştientizat atunci acele cuvinte, dar ştiu că de atunci până azi, m-au urmărit mereu îndeaproape precum cel mai bun paznic sau sfătuitor. Trebuie menţionat că au mai existat momente când ori tata ori mama ţineau să ne reamintească să fim foarte atenţi, Ne spuneau aşa, că odată pierdută, fecioria nu mai poate fi înlocuită. Nu e ca o vază sau un set de cafea, care se sparge, dar gata luăm altele-n loc. Ştiu că au fost multe discuţii de-a lungul anilor, mereu şi-au făcut griji pt noi, şi s-au rugat pentru noi şi încă se roagă ca să mergem pe drumul cel bun. Părinţii mei s-au căsătorit feciori, amândoi, tata avea 24 de ani iar mama 17 ani şi Dumnezeu le-a ajutat şi au trecut peste multe greutăţi împreună, tocmai pentru că fecioria lor le-a fost şi le este binecuvântare de la Dumnezeu. În martie 2013 vor împlini 25 de ani de căsătorie cu ajutorul Lui Dumnezeu !

Eu, urmez exemplul părinţilor mei. Şi eu şi fratele meu care are 22 de ani.

Dacă te rogi la timp, Domnul te întăreşte! El întăreşte paşii tânărului când îi place calea lui, asta trebuie ştiut! Să nu vă fie frică, fiţi doar hotărâţi! Dacă ştii ce vrei, Domnul vine şi te ajută să şi reuşeşti! Până la urmă aşa lucrează El, astfel încât să fie spre binele tău, dragă tânărule, de aceea nu ai de ce să te îngrijorezi!

Eu am avut un singur prieten, o singură persoană care m-a ţinut de mână-şi atâta tot. Prietenia nu a fost un caz fericit, în sensul că am fost prieteni 5 zile. Totul a fost dintr-o prostie. Am acceptat să merg în oraş la plimbare cu acea persoană, doar pentru că toată lumea mă bătea la cap, că trebuie să intru în rând cu lumea şi să am şi eu un prieten. Eram în clasa a XII-a . Învăţam bine, eram destul de populară în liceu-şi n acelaşi timp cumva anonimă, că nu aveam prieten. Am rămas dezgustată de motivul pentru care acea persoană vroia să iesă cu mine în oraş. După câteva discuţii, din care a reieşit faptul că pentru el conta doar modul în care arăţi, şi că vroia să treacă la lucruri “serioase”, deşii mie nici prin cap nu-mi trecea ceea ce ar fi vrut el, mi-am dat seama cât de nepotrivit era modul în care gândea acea persoană şi în a cincea zi am rupt legătura cu el definitiv.

Am primit foarte multă iubire de la părinţi şi chiar şi din partea fratelui meu, şi iubire şi atenţie, şi nu am simţit nevoia să o caut în altă parte. M-am axată pe studii, pe voluntariat, şi am avut grijă mereu să-mi cunosc priorităţile şi să mă ghidez după anumite principii.

Sunt un om normal. Am dat de multe probleme la facultate, dar am făcut faţă cu bine .

Tata mereu îmi spune şi acum: „Dacă ştii ce să ceri de la viaţă şi viaţa ştie ce să ţi dea.”

Să fii hotărât! Asta vrea şi Dumnezeu să vadă la tine, dragă tânărule.

Uite eu am reuşit ce mi-am propus şi urmează să împlinesc 24 de ani.

Un lucru să fie clar: nu mi însuşesc mie acest succes, toate au fost cum a vrut El să fie, pentru că lucrurile nu se întâmplă la voia intâmplării. Are El un plan şi cu tine, aşa cum a avut şi cu mine.

Stiu şi sunt convinsă că de asta s-a şi întâmplat aşa. Să fiu dezgustată de modul cum gândea acel băiat.

Cred că doar aşa am reuşit să mi păstrez fecioria până azi. Are El un plan pentru fiecare.

Nu mi fac griji.

Stiu că atunci când va fi timpul pentru aşa ceva, va scoate în calea mea acea persoană, alături de care să merg pe drumul către mântuire-prin crucea căsătoriei. Drumul către El.

Doamne ajută!

(Anonim)

Read more

27 August 2012

Calcă pe urmele pașilor lui Hristos

Nu ne găsim în cea mai grozavă perioadă, de 22 de ani am fost învăţaţi că toate lucrurile se dobândesc instant, ne-am pierdut răbdarea, din păcate acest lucru se întâmplă şi în Biserică, am uitat că pocăinţa începe aici şi se termină în ceruri, am uitat că un om nu devine sfânt peste noapte, am uitat că lucrurile bune se dobândesc cu răbdare şi păşind pe urme bune.

Într-o seară târziu un copil stătea la masă în cârciumă lângă tatăl său care nu mai contenea cu băutura, la un moment dat s-au pornit amândoi spre casă, ningea, zăpada se aşternuse, tatăl înainta clătinându-se, la un moment dat îşi întoarse privirea şi îşi văzu fiul făcând nişte paşi ciudaţi, se opri şi îl întreabă: "Ce faci? " Şi fiul cu capul în pământ îi spune: "Calc pe urmele tale!".

Iubiţii mei, paşii pe care calcam ne vor fi ori spre zidire ori spre pierzare, Iisus ne-a dat poruncă să trăim asemenea Lui. Creştinismul nu înseamnă nimic mai puţin decât să trăim la fel ca Hristos. Iisus n-a rezemat uşile cârciumelor, nu a golit paharele, nu şi-a pierdut nopţile în cluburi nu a minţit, nu a lovit, nu a urât, nu a vorbit lucruri necuviincioase, nu a făcut nicio faptă de ruşine, nu a făcut nicio fărădelege. Să nu face nici tu! La asta eşti chemat, la a umbla după voia Lui.

Chiar dacă nu înţelegi voia Lui întotdeauna, chiar dacă nu-ţi place voia Lui, chiar dacă ţi-e greu în voia Lui, aseamănă-te Lui Hristos, Care în grădina Ghetsimani singur şi părăsit i-a spus Tatălui: "...facă-se voia Ta".

Voia Lui pentru noi este să fim sfinţi şi curaţi, Voia Lui înseamnă să trăim curaţi şi să putem zice că paşii pe care calcam sunt paşii Domnului şi că umblăm pe cărarea curăţiei şi a desăvârşirii.

Creştinismul înseamnă moartea firii omeneşti ca să se oglindească în noi viaţa în Hristos pentru că nu există înviere fără moarte.

Hristos a început în voi o lucrare, păşind pe urmele Lui, călătoriţi spre cer, nu vă îndoiţi, dacă El a început lucrarea, El o va şi desăvârşi.

Umblaţi aşadar pe paşii Domnului Iisus în curăţia vieţii voastre, în a face voia Tatălui, în slujirea altora şi în dorinţa de a ajunge în cer Amin

(Dani Ciorca)

Read more

Ramona: "Am parte de preoți minunați care reușesc să te țină conectat atât în trăirea Sfintei Liturghii, cât și prin cuvintările blânde"

Tind să cred că nu oamenii prezenți (tineri sau bătrâni) într-o biserică te atrag în aceasta, ci liniștea din ea, liniștea pe care ți-o insuflă în interiorul tău, în suflet. Personal, asta m-a atras pe mine la biserica unde merg aici în Piatra Neamț, deși este puțin mai departe față de parohia de care aparțin și este și un loc aglomerat duminica. Pe de altă parte, unii o numesc biserică de lux pentru că este mare, cu o catapeteasmă în foiță de aur, pictată frumos, dar foarte trăitor pentru ochiul uman. Am vreo câțiva ani buni de când frecventez această biserică odihnitoare pentru sufletul meu și pot spune că am luat parte la ”creșterea” ei și am privit pas cu pas cum se înalță și cum înmulțește zi de zi creștinii din ea.

Pe lângă frumusețea ei, imobilă aș spune, aici am parte și de niște preoți minunați care reușesc să te țină conectat atât în trăirea Sfintei Liturghii, cât și prin cuvintările blânde ale predicii, pline de folos și adaptate la realitatea de zi cu zi, care nu te plictisesc nici ca lungime în timp și nici în dificultatea înțelegerii. O altă parte importantă într-o parohie este și corul. În parohia aceasta, corul este format din voci bărbătești, bine selecționate, care îți încântă auzul cu o muzică corală frumoasă și totodată face mai plăcută trecerea timpului implicându-ți parcă sufletul să cânte în armonie cu Sfânta Liturghie. Coincidență sau nu, hramul acestei biserici este Pogorârea Sfântului Duh, care este mereu prezent în interiorul fiecărei Biserici, dar aici este cu totul o altă trăire sufletească pentru mine.

Ceea ce pot remarca, este faptul că în prezent pot asista la Sfânta Liturghie de la început la sfârșit, reușesc să înțeleg slujba, știu cu aproximație ce urmează și aștept cu nerăbdare fiecare parte a Sfintei Liturghii. Recunosc și faptul că nu tot timpul pot să fiu ancorată în trăirea acestei Sfinte Taine, pentru că pacatele mele mă distrag uneori de la aceasta și mintea îmi fuge la alte preocupări lumești. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără ajutorul lui Dumnezeu, care prin sfinții Lui, mi-a dat să gust încetul cu încetul din această Taină și a avut răbdare cu mine, păcătoasa, să mă integrez în această lume îngerească care îți dă spre veșnicie liniștea sufletească, și nu pentru o clipă trecătoare a vieții lumești.

În urmă cu câțiva ani, eram prezentă duminica la biserică aproximativ o oră pentru că atât ”rezistam”. De ce ”nu puteam” mai mult? Pentru că ba îmi era rău, ba mă plictiseam. Dar toate astea până am reușit să gust cu adevărat din Taina Sfintei Liturghii. Cum am reușit? Prin Dumnezeu, voință, credința că voi izbândi și că nu are de ce să fie rău decât dacă nu-mi este de folos să fiu acolo.

Cel mai important lucru este să ai voință, să-ți dorești lucrul acesta, să vadă Dumnezeu că tu vrei să fii prezent acolo, că vrei să-L găsești și atunci, negreșit El te va ajuta. Poți fi pentru un timp prezent în biserică numai cu fizicul, însă nu-ți faci griji, tinere, căci Dumnezeu nu te va lăsa și la un moment dat îți va arăta Calea și vei simți acea sete pentru El. Pacea lăuntrică o vei găsi într-un final pentru că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată și ți-o va dărui, dar asta pentru că și tu, tinere, asta vrei!

Rugați-vă pentru mine, păcătoasa, și Dumnezeu să vă întărească în credință, să vă călăuzească pașii spre cele de folos sufletului și să vă ajute să vă ridicați din căderile, pe care le avem cu toții adesea!

(Ramona Ciucanu, 25 ani)

La final, atașez o cântare a corului bisericii de la mine. E o cântare de la un concert organizat în Biblioteca G.T. Kirileanu din Piatra Neamț.

Read more

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro