“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Divorţul dintre Teologie şi Liturghie. O realitate dureroasă

Ceea ce am încercat să spun în cartea mea şi în alte scrieri este faptul că, în definitiv, esenţa liturghiei („lex orandi”) nu este altceva decât însăşi credinţa Bisericii sau, mai bine zis, manifestarea, comunicarea şi împlinirea acestei credinţe. În acest sens trebuie înţeles faimosul dictum: „lex orandi lex est credendi” („Legea rugăciunii este legea credinţei”).

Acest dictum nu implică o reducere a credinţei la liturghie sau la cult cum se întâmpla, de exemplu, în cadrul cultului de mistere unde credinţa avea ca scop cultul însuşi şi unde puterea mântuirii era considerată a fi un obiect. Nici nu înseamnă un amestec între credinţă şi liturghie ca în cazul pietăţii liturgice (fanatismului liturgic) unde „experienţa liturgică”, experienţa „sacrului” înlocuieşte credinţa şi o face indiferentă la conţinutul „doctrinal”. Nici nu indică o separare a credinţei şi a liturghiei în două „esenţe” a căror conţinut şi înţeles (semnificaţie) ar trebui investigate prin două mijloace diferite după cum face teologia modernă, care înţelege studiul liturghiei ca o arie specială sau disciplină aparte numită Liturgică.

Sensul acestui dictum este acela că leitourgia (termen mai cuprinzător şi mai adecvat decât „slujbă” sau „cult”) Bisericii este o deplină şi adecvată (potrivită) expresie „epifanică”, o deplină şi adecvată (potrivită) manifestare şi împlinire a ceea ce Biserica crede, adică a ceea ce constituie credinţa ei. Acest fapt implică o organică şi esenţială interdependenţă în care un element, credinţa (sursa şi cauza liturghiei), are o nevoie esenţială de un alt element, liturghia, prin care se auto-defineşte şi se auto-împlineşte. Mai exact, credinţa este cea care naşte şi „modelează” liturghia, iar liturghia este cea care, împlinind şi dând expresie credinţei, „poartă mărturia” credinţei şi devine astfel adevărata şi cea mai potrivită expresie şi normă a ei (a credinţei n.t.): „lex orandi lex est credendi”.

Atunci înseamnă că teologia liturgică – şi nu pot să nu subliniez exagerat asta – nu este acea parte a teologiei, acea „disciplină” care are de-a face cu liturghia „însăşi”, care are liturghia ca „obiect” de studiu, ci, mai înainte şi mai presus de toate, încercarea de a înţelege „teologia” ca revelată în şi prin liturghie. Aici este, cred eu, diferenţa radicală şi cu adevărat ireductibilă între cele două abordări ale teologiei liturgice.

Prima abordare, despre care atât Dom Botte, cât şi W.J. Grisbrooke presupun că îmi aparţine, încearcă să identifice ca întreg (total, deplin) fie un anumit conţinut specific al cultului, fie unul din elementele ei de bază: taine, Sfânta Liturghie etc. Aici teologia liturgică este înţeleasă exclusiv ca teologie a cultului, ca o căutare a unei teologii consistente (definitorie) a cultului, căreia, odată formulată, cultul va trebuie să i se supună chiar prin reforme liturgice dacă este nevoie.

În acest punct pot doar să declar emfatic că respingerea acestei abordări, certitudinea că o astfel de abordare este greşită şi dăunătoare atât pentru teologie, cât şi pentru liturghie, este, fără nicio exagerare, motivaţia primară a muncii mele. În abordarea pe care am susţinut-o prin fiecare rând pe care l-am scris, întrebarea pe care teologia liturgică o adresează liturghiei, cultului şi întregii tradiţii liturgice nu este despre liturghie, ci despre teologie şi anume despre credinţa Bisericii exprimată, comunicată şi conservată de liturghie. Aici liturghia este văzută ca un „locus theologicus” prin excelenţă pentru că funcţia ei, „leitourgia” ei (în sensul original al cuvântului) este acea de a manifesta şi de a împlini credinţa Bisericii şi de a o manifesta nu parţial sau discursiv, ci ca o experienţă vie, totală şi catholică (universală, ecumenică, adică trăită de toţi cei prezenţi în liturghie n.t.). Şi pentru că liturghia Bisericii este acea experienţă vie, totală şi universală a credinţei Ei proprii, ea (liturghia n.t.) este chiar sursa teologiei, condiţia care o face posibilă. De aceea teologia, după cum o păstrează Biserica Ortodoxă, nu este doar o secvenţă/înşirare de interpretări mai mult sau mai puţin individuale ale unei „doctrine” sau alta în lumina (gândirea) unei „culturi” („situaţii”) sau alta, ci încercarea de a exprima Adevărul Însuşi, de a găsi cuvintele potrivite cu mintea şi experienţa Bisericii şi prin urmare, în mod necesar, (teologia n.t.) trebuie să îşi aibă sursa (rădăcina) în locul în care credinţa, mintea şi experienţa Bisericii îşi au nucleul viu şi expresia vie, în locul în care credinţa (în cele două înţelesuri esenţiale ale cuvântului: 1. ca Adevăr revelat şi împărtăşit şi 2. ca Adevăr acceptat şi „trăit”) devine epifanică. Aceasta este funcţia precisă a termenului „leitourgia”.

Încă de acum trebuie să fie clar că tragedia pe care eu o denunţ şi o deplâng constă nu într-un „defect” particular al liturghiei – şi Dumnezeu ştie că în toate timpurile au existat multe defecte de acest fel –, ci în ceva mult mai profund: în divorţul dintre liturghie, teologie şi evlavie, divorţ care este specific perioadei post-patristice din istoria Bisericii noastre şi care a alterat nu atât credinţa, cât teologia şi evlavia (şi foarte puţin liturghia). În alţi termeni, criza pe care încerc să o analizez nu este o criză a liturghiei, ci a înţelegerii ei – fie că e vorba de „cheia” în care o înţelegea teologia post-patristică, fie de cea recentă, dar care se consideră a fi tradiţională, a evlaviei liturgice. Tocmai pentru că rădăcinile acestei crize sunt mai mult teologice şi spirituale decât liturgice, nicio reformă liturgică nu poate prin ea însăşi şi în ea însăşi să o rezolve.

Să luăm de exemplu legătura organică (şi pentru Biserica primară de la sine înţeleasă) şi interdependenţa cu „lex orandi” a Zilei Domnului, Euharistiei şi eclessiei (adunarea împreună a credincioşilor ca „biserică”). (Această legătură organică n.t.) era atât de evidentă şi atât de centrală încât ea a format, de fapt, tradiţia liturgică a Bisericii pentru că era atât expresia, cât şi împlinirea a ceva deopotrivă central şi esenţial în credinţa Bisericii: unitatea şi interdependenţa în acea credinţă a „experienţelor” cosmologice, eshatologice şi ecleziologice. Această unitate (şi interdependenţă) s-a născut din viziunea creştină şi din experienţa Cuvântului, a Bisericii şi a Împărăţiei, din relaţia fundamentală dintre ele. În zilele noastre este clar că, pe de-o parte, această legătură există din punct de vedere liturgic, dar este la fel de clar că, pe de altă parte, nu este nici înţeleasă şi nici experimentată în modul în care era înţeleasă şi experimentată de Biserica primară. De ce? Pentru că o anumită teologie (şi o anumită pietate înfăţişată de această teologie), impunându-şi propriile categorii şi propria abordare, ne-a schimbat modul de a înţelege şi de a experimenta liturghia. În acest caz, prin ruptura ce a avut loc între această unitate (legătură) şi înţelesurile ei cosmologice, eshatologice şi ecleziologice s-a modificat şi modul de a înţelege liturghia2.

Legătura a rămas ca parte a „lex orandi” (ca făcând parte din rugăciunea Bisericii n.t.), dar a încetat să mai fie conectată în vreun fel la „lex credendi” (ca împlinire, desăvârşire n.t.); nu a mai fost privită ca un datum teologic şi nici un teolog nu s-a mai deranjat măcar să o menţioneze ca având vreo semnificaţie teologică, ca revelând ceva despre „experienţa” Bisericii cu privire la Ea însăşi, la lume şi la Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel Ziua Domnului devine o simplă formă creştină de Sabat, Euharistia un „mijloc de coborâre a harului” printre multe altele şi Biserica – o instituţie cu sacramente fără a mai fi sacramentală în însăşi natura ei şi „constituţia” ei. Cineva ar putea întreba: Ce reformă liturgică externă ar putea restaura această experienţă redându-i sensul originar al „legăturii” (conexiunii, unităţii)? Este încă aici cu noi (legătura, unitatea n.t.). Este încă norma, iar noi n-o vedem. Răsună în fiecare cuvânt al celebrării euharistice şi noi nu auzim. E ca şi cum cineva ne-ar pune nişte ochelari pe ochi ca să ne facă orbi la ceea ce este evident şi dopuri în urechi ca să ne facă surzi la ceea ce este explicit.

Prin urmare, adevărata problemă nu este cea a „reformelor liturgice”, ci, mai întâi de toate, cea a unei reconcilieri extrem de necesară şi a unei reintegrări reciproce a liturghiei, teologiei şi pietăţii. Şi aici trebuie să-mi recunosc pesimismul. Nu văd în teologia ortodoxă şi, în general, în Biserica Ortodoxă nici măcar recunoaşterea acestei probleme, iar pentru mine este clar că atât timp cât problema nu este recunoscută, soluţia este fie imposibilă, fie greşită. Nu mă aştept la prea multe lucruri de la atât de mult discutata „întoarcere la Părinţi” în care mulţi văd leacul universal al răului. Pentru că, după părerea mea, depinde de cum te „întorci” la Părinţi. Impresia mea este că, cu câteva excepţii, „reînnoirea patristică” a rămas blocată în vechea înţelegere apuseană a teologiei; este o întoarcere mai mult la textele părinţilor decât la mintea lor, de parcă aceste texte ar fi suficiente prin ele însele sau s-ar explica pe ele însele. Este cu adevărat „păcatul originar” al întregii teologii apusene de a fi făcut din „texte” singurul loci theologici, autoritatea extrinsecă a teologiei, deconectându-se de la adevăratele ei surse de viaţă: liturghia şi spiritualitatea.

Paradoxul unei anumite părţi a teologiei ortodoxe contemporane este acela că denunţă – în numele Părinţilor – tot felul de erezii apusene rămânând în acelaşi timp, în esenţa ei, profund „apuseană”. Cineva poate să scrie o monografie mai mult sau mai puţin ştiinţifică, mai mult sau mai puţin interesantă asupra unei „idei” sau „doctrine” patristice şi să dea impresia că Părinţii au fost cei dintâi „gânditori” care, ca teologii de azi, au lucrat exclusiv pe „textele biblice” şi pe „concepte filozofice”. Însă această abordare ignoră exact contextul eclesiologic şi liturgic al gândirii patristice. Şi îl ignoră – şi aici este enigma problemei – datorită principiilor ştiinţifice apusene, tehnicilor şi criteriilor adoptate cu mult timp în urmă de către teologi ca singurele valabile, iar acest context nu este perceptibil imediat. Părinţii se refereau foarte rar în mod explicit la el, „textele” lor nu-l menţionau, iar cercetătorul patristic (modern), respectuos faţă de „texte” şi de „evidenţa” lor, este, în virtutea propriei metode, incapabil să-l perceapă. Sunt teologi foarte „citiţi” în patristică şi totalmente convinşi de tradiţionalismul lor care, de exemplu, denunţă ca nepatristică şi netradiţională ideea legături organice şi a interdependenţei dintre eclesiologie şi Euharistie pentru că textele nu evidenţiază la modul „oficial” această idee. Şi bineînţeles că cercetarea teologică fiind a priori limitată la texte – fie ele scripturistice, patristice sau chiar liturgice –, aceşti teologi au dreptate. Dar adevăratul înţeles al acestui argumentum a silentio este altul. Pentru Părinţi această legătură nu este ceva ce poate fi stabilit, definit şi dovedit teologic, ci sursa care face posibilă însăşi teologia.

Ei vorbesc foarte rar despre Biserică şi despre liturghie în termeni expliciţi pentru că, pentru ei, ele nu sunt un „obiect” (de studiu) al teologiei3, ci însuşi fundamentul ontologic, epifania, realitatea şi evidenţa ei (a teologiei n.t.) despre care Părinţii au dat mărturie în scrierile lor. Şi tocmai acest lucru îi face Părinţi, martori ai „minţii” Bisericii, exponenţi ai experienţei ei „catholice” (universale, ecumenice n.t.). Textele patristice rupte de această sursă şi de acest context, ca şi textele biblice, pot fi interpretate în multe feluri putând fi folosite pentru a dovedi aproape orice. Şi ele rămân cel mult „idei” şi „doctrine” limitate la trimestrele academice, dar înstrăinate, ca vechea teologie apuseană şi ca manualele de seminar, de viaţa reală a Bisericii. Aici, ca în cazul lui lex orandi, cineva poate să vadă foarte bine fiind orb şi să asculte fiind surd. Ca să o punem în termenii moderni de azi reuşita teologică depinde de „ermineutică”, aceasta fiind cea care pune întrebarea fundamentală a contextului şi a semanticii. Părerea mea este că pentru teologia ortodoxă, fundamental diferită de cea apuseană în această privinţă (a ermeneuticii n.t.), fundamentul ermeneutic sui generis trebuie găsit în lex orandi, adică în epifania şi experienţa Bisericii cu privire la ea însăşi şi la credinţa ei. La asta ne referim când spunem, în acord cu Tradiţia noastră, că Scriptura este interpretată de Biserică şi că Părinţii sunt martori ai credinţei catholice (universale, ecumenice n.t.) a Bisericii. Şi atât timp cât această „ermineutică” ortodoxă rămâne necunoscută, redescoperită şi practicată, examinarea minuţioasă a celor mai tradiţionale „texte” va rămâne, vai!, la fel de irelevantă pentru situaţia noastră liturgică ca în trecut.

Încă şi mai puţină speranţă îmi pun în tot felul de „reînnoiri” liturgice care, periodic, zguduie mulţumirea de sine a „instituţiilor” eclesiastice şi duc inevitabil la discuţii cu privire la reforma liturgică. Pentru o reformă liturgică (a cărei necesitate n-o pot nega) trebuie să avem o justificare, un set întreg şi consistent de presupoziţii şi scopuri şi această justificare, după cum tot repet, poate fi găsită în „lex orandi” şi în legătura ei organică cu „lex credendi”. Dar nu reuşesc să identific nici cel mai mic interes pentru o astfel de justificare printre aceia – şi sunt mulţi – care au liturghia în centrul preocupărilor lor. Găsim, pe de-o parte, un patos romantic şi nostalgic în ceea ce priveşte restaurarea liturgică, o veritabilă fixaţie pe norme şi legi, dar fără nici un interes faţă de relaţia pe care acestea o pot avea sau nu cu credinţa Bisericii. Nu mă mir că în această abordare obiectivele şi scopurile alese pentru o asemenea restaurare variază ad infinitum. Există fanatici ai pietăţii liturgice ruseşti, dar şi ai stilului grec – antici sau moderni – pentru care restaurarea depinde de un anumit stil de a cânta sau de menţinerea „vecerniilor mici”, cum prevede tipicul.

Când oameni de acest tip descoperă, de exemplu, practica din ritul rusesc (şi asta recent) unde uşile împărăteşti sunt închise în timpul canonului euharistic îi numesc pe cei ce susţin că uşile ar trebuie să fie deschise modernişti şi eretici. Găsim, pe de altă parte, şi trendul opus: pe cei care sunt obsedaţi să facă liturghia mai „inteligibilă”, „relevantă” şi „mai apropiată de oameni”. Aici setul de fixaţii şi semnificaţii considerat a fi leacul imediat este opusul: mutarea iconostasului, citirea tuturor rugăciunilor cu voce tare, scurtarea slujbelor, suprimarea tuturor lucrurilor care nu au legătură cu „comuniunea”, introducerea cântării „cu toată biserica”, lupta pentru obiceiuri „etnice” etc. Dar, oricare ar fi abordarea, nu sunt posibile discuţiile semnificative deoarece în toate abordările este absentă înţelegerea liturghiei ca un întreg a lui „lex orandi” în relaţie cu „lex credendi”. Şi aceasta pentru că liturghia este văzută ca un scop în sine şi nu ca o „epifanie” a credinţei Bisericii, ca o experienţă: a ei în Hristos, a Cuvântului şi a Împărăţiei.

Luaţi, de exemplu, disputa actuală cu privire la „împărtăşirea frecventă”. Este cu adevărat o dezbatere ciudată (nefirească) în care două părţi, cei care susţin împărtăşirea frecventă şi cei care se opun, nu fac referire niciodată la întrebarea esenţială, oricât de paradoxal ar suna, ce este împărtăşirea sau, mai degrabă, cu ce şi cu cine ne împărtăşim. Spun „paradoxal” pentru că amândouă părţile consideră această întrebare ca lămurită de la sine sau nici nu o consideră a fi o întrebare. Ei vor răspunde: cu „Trupul lui Hristos”, cu „Sfintele Taine”. Cu toate acestea toată problema diferitelor practici de împărtăşire care susţin că sunt „tradiţionale” au fost, în ultimă instanţă, rezultatul diferitelor „teologii” şi „pietăţi”, a diferitelor moduri de a privi Euharistia şi Biserica însăşi, moduri care trebuie revăzute în lumina adevăratului „lex orandi”. Totuşi, cei care se opun „frecventei” împărtăşiri nu sunt în mod necesar mai puţin „pioşi” decât cei care o susţin, aşa cum cei din urmă nu-şi susţin punctul de vedere cu argumente adevărate. Tragedia tuturor disputelor liturgice este aceea că ele rămân blocate în categoriile „pietăţii liturgice”, ea însăşi fiind rezultatul divorţului dintre liturghie, teologie şi pietate/evlavie pe care l-am menţionat mai sus. Şi atât timp cât pietatea liturgică este cea care domină şi modelează aceste dispute, adevăratul scop al reformei liturgice nu este doar nefolositor, ci chiar periculos.

Cu adevărat nu trebuie să uităm lecţia tristă a confuziei liturgice occidentale actuale. Această confuzie, mai ales în Biserica Catolică, este datorată mai ales lipsei unui scop clar şi consistent pentru reforma liturgică. Este foarte trist să vedem cum 50 de ani de muncă constructivă cu Mişcarea Liturgică au fost daţi la o parte în favoarea acceptării unor principii precum faimoasa „relevanţă”, „nevoile urgente ale societăţii moderne”, „celebrarea vieţii” sau „dreptatea socială”. Rezultatul este o dezintegrare a liturghiei în pofida unor idee excelente şi unei mari competenţe liturgice.

În final cineva ar putea să întrebe: dar ce propui, ce vrei de fapt? Aceluia îi voi răspunde, fără prea multă speranţă, mărturisesc, cu ceea ce aţi auzit şi înţeles: ne trebuie o teologie liturgică văzută nu ca o teologie a cultului sau ca o reducere a teologiei la cult, ci ca o lentă şi răbdătoare aducere împreună a ceea ce a fost acum prea mult timp în urmă şi din cauza multor factori ruptă şi izolată: liturghia, teologia şi pietatea/evlavia; reintegrarea lor într-o singur „tot” fundamental. În acest sens, teologia liturgică este un copil ilegitim al unei familii destrămate. Există, sau mai bine spun trebuie să existe, doar pentru că teologia a încetat să-şi mai caute în lex orandi sursa (izvorul) şi hrana, pentru că liturghia a încetat să mai nască teologia. Trebuie să învăţăm – şi nu este uşor – să punem întrebările potrivite liturghiei şi pentru aceasta trebui să redescoperim – şi din nou nu este uşor – adevărata lex orandi a Bisericii. Şi mai presus de toate, trebuie să cercetăm care este cu adevărat duhul, organizarea şi metoda teologiei noastre şi a întregului proces educaţional pe care l-am acceptat orbeşte din Apusul post-tridentin şi care ni se prezintă astăzi ca fiind tradiţional ortodoxe. Aceasta poate fi în concordanţă cu câteva presupuneri apusene de a despărţi teologia într-un număr virtual de „departamente” sau „discipline” autonome sau auto-suficiente: Teologia Biblică, Teologia Sistematică, Patristica, Liturgica, Dreptul canonic. În Biserica Ortodoxă această împărţire nu numai că nu duce nicăieri, ci, mai rău, distorsionează într-un mod foarte subtil însăşi munca teologică, impunându-i întrebări, categorii şi probleme care sunt, pur şi simplu, străine de „mintea” Bisericii.

Toate acestea, repet, nu numai că nu sunt la vedere, dar nimeni nu pare să înţeleagă adevărata miză a problemei. Mie mi se pare câteodată că adevăraţii secularizanţi nu sunt oamenii „secularizaţi” ai vremurilor noastre pe care continuu îi mustrăm şi îi condamnăm pentru secularismul lor, ci mulţi dintre teologii noştri profesionişti, din cler şi din oamenii „evlavioşi”. Cel puţin omul „secular” prezintă semne de nemulţumire cu privire la secularismul său, este pe zi ce trece mai nostalgic după profunzimea şi integritatea sacrului. Numai noi se pare că acceptăm, fără să observăm măcar, divizarea viziunii şi a experienţei noastre creştine în curate şi irelevante compartimente; acceptăm ca normal un divorţ legalizat şi instituţionalizat în care nici teologia şi nici liturghia nu pot, cu adevărat, să fie acea biruinţă asupra lumii… Dar fiind pentru moment vocea celor care denunţă şi cheamă la reintegrare – aceasta fiind exact sarcina teologiei liturgice – cel mai probabil o să rămân vox clamans in deserto.

 

Pr. Alexander Schmemann

Traducere din limba engleză şi note de mrd. Ioan Carp

 


1 Titlul original al articolului este „Teologie liturgică, Teologia Liturghiei şi Reforma Liturgică (Liturgical Theology, Theology of Liturgy, and Liturgical Reform)” şi este, de fapt, un răspuns dat de părintele Schmemann lui W. Jardine Grisbrooke şi publicat în: St. Vladimir’s Theological Quarterly, 13, 1969, pp. 217-224. Am optat pentru acest titlu pentru că divorţul dintre teologie şi liturghie este laitmotivul întregului articol. De asemenea, este important să înţelegem că părintele Schmemann deplânge mai ales divorţul Teologiei de Euharistie. Spun aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi nu facem nicio legătură între Liturghie şi Euharistie. Cei doi termeni, Liturghie şi Euharistie, trebuie văzuţi ca sinonimi (mai ales în opera pr. Schmemann) (n.t.).

2 Părintele Schmemann denunţă aici divorţul teologiei de liturghie. Pentru Sfinţii Părinţi întreaga teologie izvora din Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care se împărtăşeau în Liturghie, în vreme ce teologii moderni fac din teologie o disciplină speculativă. Problema mai gravă constă în faptul că, după ce a devenit pur raţională, teologia încearcă să „redefinească” modul de percepere al Liturghiei. Dovada este înfiinţare unei discipline (Liturgica) care are ca scop analiza liturghiei (şi a cultului) şi comentarea ei (şi a lui) (n.t.).

3 De fapt, acest lucru se întâmplă în Facultăţile de Teologie ale zilelor noastre. De exemplu, una din lecţiile de dogmatică despre Sfintele Taine este doar un exerciţiu speculativ cu privire la „Sfânta Taină a Euharistiei”. Dar Euharistia (Liturghia) nu este o lecţie de speculaţie raţională, ci însuşi izvorul teologiei (a se citi vorbire cu Dumnezeu. Asta înseamnă în lb. greacă termenul teologie). Se face teologie despre Euharistie fără ca profesorul să se fi împărtăşit măcar odată împreună cu elevii săi din acelaşi potir al credinţei, fără să o fi experimentat în vreun fel. Astfel, Teologia de şcoală şi de manual este una pur speculativă, raţională, ideatică. Se exprimă exclusiv în concepte şi nu în experienţă (n.t.).

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro