“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Seara de rugăciune

Rugăciune pentru copiii și părinții din toată lumea (miercuri, 22 martie 2017, ora 22.30)

Detalii aici >

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Teologie și Euharistie. Un studiu genial și revelator al Pr. Alexandre Schmemann

1. Situaţia actuală a teologiei ortodoxe trebuie caracterizată prin două cuvinte: confuzie şi trezire. Prin confuzie mă refer la o evidentă lipsă de unitate în rândul teologilor ortodocşi: unitate a limbajului teologic, unitate a metodei, consens în ceea ce priveşte întrebările şi modul în care sunt formulate soluţiile lor. Teologia noastră se dezvoltă într-o pluralitate de „chei” teologice şi în mai multe cadre teologice care se exclud reciproc. Totuşi, această confuzie este şi semnul unei treziri, al unei noi căutări de perspective teologice cu adevărat ortodoxe.

Această situaţie nu este deloc accidentală întrucât soarta teologiei ortodoxe a fost una tragică. Pe de-o parte, de la căderea Bizanţului şi de la întreruperea tradiţiei patristice creative teologia noastră a îndurat o lungă „captivitate apuseană”, care a întunecat profund şi chiar a deformat gândirea teologică ortodoxă în timp ce, pe de altă parte, aceeaşi perioadă post-patristică a fost una care a schimbat radical statutul şi funcţia teologiei în viaţa Bisericii. Deşi era preocuparea – şi funcţia – întregii Biserici, a devenit o „şcoală” singură şi a fost, astfel, privată de interesul viu şi de atenţia vie fără de care niciun efort creativ nu este posibil. Astăzi situaţia se schimbă.

Conflictele şi diviziunile din sânul Bisericii, noua luptă „ecumenică” cu Occidentul creştin şi, mai presus de toate, provocarea presantă a lumii moderne au pus teologia într-o nouă lumină, au readus-o la importanţa pe care nu a mai avut-o de secole. Eliberată din „conformitatea” oficială care i-a fost impusă de factori extra-teologici, teologia ortodoxă nu şi-a găsit încă unitatea adevărată. Dar trebuie să o găsească. Oricât de inteligibil şi folositor ar fi, pluralismul teologic actual nu trebuie să existe la nesfârşit. (Teologia n.t.) este o sinteză, o integrare a teologiilor mai mult sau mai puţin „private” într-una singură, consistentă pe care trebuie să o căutăm. Teologia ortodoxă este prin însăşi natura ei expresia catholică (universală, n.t.) a credinţei Bisericii, iar Biserica nici nu ştie şi nici nu are nevoie de o altă teologie.

2. Dar sinteză înseamnă aici ceva diferit de o covenţie pur formală asupra surselor citate sau asupra ideelor (conceptelor n.t.) folosite. Atât timp cât există teologi (şi nu doar compilatori şi comentatori ai textelor antice), teologia va rămâne o simfonie, nu un unison. Ceea ce se vrea aici este o transformare interioară a însăşi gândirii teologice, o transformare bazată pe o nouă – sau poate pe o foarte veche – relaţie între teologie şi Biserică. Este datoria noastră să facem cunoscut faptul că timp de secole teologia a fost înstrăinată de Biserică şi că această înstrăinare a avut consecinţe tragice atât pentru teologie, cât şi pentru Biserică. (Această înstrăinare n.t.) a făcut din teologie o simplă activitate intelectuală împărţită în mai multe „discipline” care nu sunt corelate în niciun fel între ele şi care nu au nicio aplicare la nevoile reale ale Bisericii.

Teologia a încetat să mai fie răspunsul pe care Biserica îl dă la întrebările ei şi, încetând să mai fie un astfel de răspuns, a încetat, de asemenea, să fie întrebarea adresată Bisericii. Ea (teologia n.t.) constituie în Biserică astăzi o lume centrată pe sine, izolată virtual de viaţa Bisericii. Trăieşte în sine şi prin sine în trimestrele academice, bine apărată de mixtiunile şi curiozităţile profane printr-un limbaj tehnic înalt. Teologii evită să discute realitatea trivială a vieţii Bisericii şi nici măcar nu visează să o influenţeze în vreun fel. În schimb, Biserica, adică episcopii, preoţii şi laicii, este extrem de indiferentă la scrierile teologilor chiar şi atunci când Ea nu-i priveşte cu vădită suspiciune. Prin urmare, nu e de mirare că teologia, lipsită de interes din partea Bisericii şi presată în limitele înguste ale şcolii clericale profesionaliste, nu este ghidată în viaţa lăuntrică de experienţă, de nevoi sau de probleme ale Bisericii, ci de interese individuale ale unor teologi individualişti. Liberală sau conservatoare, neo-patristică sau neo-mistică, istorică sau anti-istorică, „ecumenică” sau anti-occidentală (şi avem în prezent toate aceste tipuri), teologia pur şi simplu nu reuşeşte să ajungă la altcineva decât la profesionişti, nu reuşeşte să provoace nimic altceva decât controverse ezoterice în revistele academice.

Mai mult, această izolare şi înstrăinare a teologiei este, în aceeaşi măsură, o tragedie şi pentru Biserică. Chiar dacă conducătorii ecleziastici şi oamenii nu realizează această tragedie şi cred (aşa cum şi fac de multe ori) că toate probleme şi dificultăţile pot fi rezolvate printr-o mai bună administrare sau prin simple referiri la trecut, totuşi, Biserica are nevoie de teologie.

Dacă teologia are nevoie de Biserică ca propriul „termen de referinţă” natural, ca sursă şi scop al existenţei ei, şi dacă Biserica are nevoie de teologie ca o conştiinţă a Ei, atunci cum pot fi ele reunite iarăşi, cum pot învinge înstrăinarea reciprocă şi cum pot recupera corelaţia organică cu privire la care epoca patristică va rămâne pentru totdeauna un model ideal? Aceasta este întrebarea la care teologia ortodoxă trebuie să răspundă dacă vrea să învingă haosul şi slăbiciunea interioară, precum şi existenţa sa parazitară, căreia Biserica nu-i acordă nicio atenţie.

Cum şi unde? Răspunsul meu este – prin şi în Euharistie, înţeleasă şi trăită ca Taina Bisericii, ca act care întotdeauna face Biserica să fie ceea ce este – Poporul lui Dumnezeu, Templu al Duhului Sfânt, Trupul lui Hristos, darul şi manifestarea vieţii noi într-un veac nou. Aici şi doar aici, în centrul unic al tuturor experienţelor şi vieţii creştine, teologia poate găsi iarăşi izvorul tinereţii, se poate regenera ca mărturie vie a Bisericii vii, a credinţei, dragostei şi nădejdii Ei. Această afirmaţie, am înţeles prea bine, poate fi foarte uşor rău înţeleasă. Unora li se va părea o nejustificată reducere a teologiei la „liturgică”, ca o îngustarea inutilă a propriului domeniu al teologiei unde Euharistia este înregistrată doar ca una dintre taine, ca un „obiect” printre multe altele. Altora li se va părea o invitaţie evlavioasă adresată teologilor pentru a deveni mai liturgici, mai „euharistici”… În situaţia actuală a teologiei, asemenea neînţelegeri sunt aproape fireşti. Cu toate acestea, ceea ce ar trebui să se înţeleagă aici n-ar trebui să fie o reducere a teologiei la evlavie, fie ea evlavie teologică sau evlavie a teologilor, şi, deşi ar fi nevoie de mai mult decât de un scurt articol pentru a elabora răspunsul dat mai sus şi implicaţiile lui, remarcile următoare pot pregăti terenul pentru o discuţie mai constructivă.

3. În teologia oficială, post-patristică și „occidentalizată”, Euharistia este considerată a fi una dintre taine (sacramente n.t.). Locul ei în eclesiologie este în acela al „mijloacelor harului” – unul printre multele. Oricât de centrală şi de esenţială ar fi în viaţa Bisericii, din punct de vedere instituţional Euharistia este distinctă de Biserică. Puterea, harul dat Bisericii este cel care face Euharistia posibilă, validă, eficientă, dar această puterea a harului precede, în teologia oficială, Euharistia şi este, virtual, independent de ea. Aşadar, Biserica este înţeleasă şi descrisă aici ca o instituţie înzestrată cu putere divină: puterea de a învăţa, de a conduce, de a sfinţi; ca o structură pentru comunicarea harului; în orice caz, o „putere” care nu derivă din Euharistie. Cea din urmă este rodul, rezultatul Bisericii, nu sursa Ei. Şi, fiind cauza tainelor (sacramentelor n.t.) Sale, Biserica nu este considerată în niciun fel drept scopul şi ţinta lor. Ceea ce constituie pentru teologia oficială sfârşitul şi scopul tainelor este întotdeauna satisfacerea individualului, iar nu împlinirea sau zidirea Bisericii.

Deşi acest tip de teologie subordonează Euharistia şi tainele Bisericii şi o face pe cea din urmă o instituţie distinctă şi independentă de celelalte taine, coexistă foarte uşor cu, dacă nu este chiar responsabilă pentru evlavia în care Biserica este identificată virtual cu slujba sau cultul. În abordarea populară – şi „popular” nu exclude în niciun fel majoritatea clerului – Biserica este, mai presus de toate, o instituţie „cultică” sau liturgică şi toate activităţile Ei sunt, implicit sau explicit, direcţionate către nevoile ei liturgice: ridicarea de biserici, suport material pentru cler şi coruri, achiziţionarea diverselor materii pentru cult etc. Până şi învăţătura dată credincioşilor dacă nu se restrânge la un cod etic general şi foarte vag identic cu eticile umanistice ale societăţii seculare libere de azi, constă, în general, în prescripţii liturgice şi obligaţii de tot felul. Prioritatea instituțională a Bisericii asupra tainelor ei nu este pusă la îndoială aici, dar Biserica este în esență o instituție existentă pentru împlinirea „nevoilor religioase” ale membrilor săi şi, de vreme ce Aici nu este pusă la îndoială prioritatea instituţională a Bisericii asupra tainelor Ei, dar Biserica este, esenţial, o instituţie care există pentru împlinirea „nevoilor religioase” ale membrilor ei şi, de vreme ce cultul în toate formele lui constituie nevoia cea mai evidentă şi imediată, atunci a înţelege şi a experimenta Biserica doar prin servicii divine pare destul de firesc.

Dacă „instituţia” este pentru teologie şi „cultul” pentru evlavie, atunci Biserica nu este altceva decât o „societate”. Şi, cu adevărat, deşi definiţia catehetică clasică a Bisericii ca societate nu a fost niciodată revizuită sau respinsă deschis, Biserica-societate pur şi simplu nu se manifestă în afara serviciului comun al cultului. Mai mult, experienţa cultului a încetat cu mult timp în urmă să mai fie un act liturgic corporativ1. (Actul liturgic) este o agregare2 (adunare n.t.) de individualişti care vin la Biserică pentru a asista la slujbă, pentru a-şi satisface, în mod individual, propriile nevoii religioase individuale şi nu pentru a constitui şi împlini Biserica. Cea mai bună dovadă pentru aceasta este completa dezintegrare a comuniunii (împărtăşirii n.t.) ca act corporativ. Deşi Biserica primară şi-a văzut împlinirea în împărtăşirea dintr-un singur Trup (comuniunea într-un singur Trup) („Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul... Litughia Sf. Vasile cel Mare), noi astăzi considerăm Împărtăşirea cel mai privat şi mai individual act dintre toate actele religioase, depinzând în mod exlusiv de dorinţa, evlavia şi pregătirea personale. În acelaşi mod omilia (predica n.t.), deşi se adresează comunităţii, este, de fapt, a învăţătură personală care nu urmăreşte „edificarea” Bisericii, ci a indivizilor, a nevoilor şi datoriilor lor personale. Tema ei este creştinul individual, iar nu Biserica.

4. Este adevărat că, cel puţin la nivel teologic, teologia şi evlavia descrise mai sus sunt criticate, denunţate ca fiind în mod evident limitate şi deficiente. Nimic altceva decât „ethosul” social şi înclinat către social al vremurilor noastre a provocat o reacție împotriva unei eclesiologii în care absolutismul instituțional este combinat cu individualismul spiritual, „obiectivitatea” Bisericii cu uimitoarea „subiectivitate” a vieţii religioase. De aici un nou interes pentru statutul şi natura laicităţii, pentru aspectele corporative ale cultului, o nouă căutare a unei definiţii mai complete a Bisericii, cercetarea conceptelor scripturistice de Trup, Popor etc. şi, prin urmare, accentul pus pe „participare” la mişcarea liturgică.

Reacţia este, fără îndoială, una bună şi promiţătoare. Totuşi, o extremă o poate atrage pe cealălaltă foarte uşor şi acesta este pericolul pe care trebuie să-l înfruntăm astăzi. Destul de paradoxal, pericolul se ridică din chiar sursa renaşterii noastre eclesiologice – redescoperirea „socialului” şi „organicului” ca dimensiuni esenţiale ale Bisericii. Dacă în trecut Biserica era identificată exlusiv cu ierarhia şi instituţia, acum există o tendinţă de a se identifica exclusiv cu un „organism”. Ni spune că Părinţii nu ne-au lăsat nicio definiţie precisă a naturii sau esenţei Bisericii. Consecvent, teologii reconstruiesc ceea ce li se pare lor a fi eclesiologie patristică fără a discerne prea des că, de fapt, această apăsătoare eclesiologie „organică” reflectă mai degrabă câteva doctrine filozofice şi sociologice actuale decât experienţa Bisericii primare. Biserica este văzută ca o societate, această societate ca un organism, iar organismul ca Trup al lui Hristos. O astfel de înşiruire de identificări directe, tipice trendului eclesiologic actual, oferă ideii de „organism” o conotaţie aproape biologică. Aceasta face Biserica o fiinţă substanţială, a cărei „unitate organică” şi „viaţă organică” umbreşte aspectele personale, duhovniceşti şi dinamice ale unităţii şi vieţii. Unitatea nu mai este înţeleasă ca, mai presus de toate, unire a celor mulţi, împlinindu-se pe sine în unitate, devenind o unitate, ci este o realitate în care unul „participă” şi categoria de participare nu lasă aproape deloc spaţiu împlinirii şi devenirii. Biserica este o realitate dată, un organism a cărui viaţă este transmisă şi comunicată membrilor ei prin Sfintele Taine, cele din urmă, în special Euharistia, fiind mijloace ale comunicării şi participării.

Este foarte îndoielnic, însă, dacă încercarea de a defini Biserica în termenii „organismului” este o încercare eclesiologică bună. Absenţa unei astfel de definiţii în operele Sfinţii Părinţi este posibil să nu fie accidentală, ci mai degrabă semnul experienţei revelatoare a Bisericii pe care nu am reuşit încă să o înţelegem deplin. În viziunea patristică, Biserica este, în primul rând, darul unei noi vieţi, dar această viaţă nu este cea a Bisericii, ci viaţa lui Hristos în noi, viaţa noastră în El. Pentru că Biserica nu este o „fiinţă” în sensul în care Dumnezeu sau omul sunt numite „fiinţe” („naturi ipostaziate” ca să folosim terminologia mai veche), Ea nu este o nouă „natură” adăugată naturilor existente ale lui Dumnezeu şi omului, Ea nu este o „substanţă”. Termenul de „nou” aplicat Ei – noua viaţă, noua creaţie – nu înseamnă o înnoire ontologică, apariţia unei „fiinţe” care nu a existat înainte, ci înseamnă relaţia răscumpărată, reînnoită şi transfigurată dintre singurele fiinţe „substanţiale”: Dumnezeu şi creaţia Sa. Şi, aşa cum Biserica nu are „ipostasul” sau „personalitatea” Ei, altul decât ipostasul lui Hristos şi acela al oamenilor care o constituie, ea nu are nici o „natură” a Ei, pentru că Ea este viaţa nouă a unei naturi „vechi”, răscumpărate şi transfigurate de Hristos. În El omul şi prin om, întreaga „natură” , îşi găseşte viaţa adevărată şi devine o creaţie nouă, o nouă fiinţă, Trupul lui Hristos.

Aşadar, pe de-o parte, nu există în tradiţia iconografică ortodoxă nicio icoană a Bisericii, pentru că o icoană implică în mod necesar o „natură ipostaziată”, realitatea unei „fiinţe” substanţiale şi personale şi, în acest sens, Biserica nu este o „fiinţă”. Totuşi, pe de altă parte, fiecare icoană – a lui Hristos, a Maicii Domnului, ale Sfinţilor – este întotdeauna, şi în primul rând, o icoană a Bisericii pentru că înfăţişează şi revelează viaţa nouă a fiinţei, realitatea trensfigurării ei, a trecerii ei în „noul eon” al Duhului Sfânt, aceasta fiind tocmai manifestarea Bisericii. Prin urmare, conceptele de „organism” şi „trup” pot fi foarte înşelătoare dacă, în definiţia Bisericii, acestea preced şi dau fundament conceptului de „viaţă”. Biserica ne oferă o „nouă viaţă” nu pentru că este un „organism”, ci pentru că noua viaţă dăruită în Ea sau, mai degrabă, Biserica ca viaţă nouă, ne face pe noi un organism, ne transformă în Trupul lui Hristos, ne descoperă ca „fiinţă nouă”.

Vedem acum că ecuaţia eclesiologică „instituţie – societate – organism – Trupul lui Hristos” trebuie calificată. Ar fi o mare eroare să aplicăm direct termenul scriptural şi tradiţional de „Trupul lui Hristos” Bisericii ca instituţie sau societate. „Instituţia” sau „societatea” în ele însele – Biserica vizibilă, militantă, ierarhică – nu sunt noua viaţă, noua fiinţă şi noul veac. (Ele n.t.) aparţin structurii şi realităţii istoriei mântuirii şi, prin urmare, „acestei lumi”. Dar aşa cum Biserica Vechiului Legământ, vechiul Israel, a existat doar ca trecere la Noul Legământ, a fost instituită ca să pregătească căile Domnului, Biserica ca instituţie există ca să reveleze – în „această lume” – „lumea viitoare”, Împărăţia lui Dumnezeu, împlinită şi manifestată în Hristos. Ea este trecerea de la „vechi” la „nou” – adică ceea ce este răscumpărat, reînnoit şi transfigurat nu este „Biserica”, ci însăşi vechea viaţă, vechiul Adam şi întreaga creaţie. Şi Ea este această „trecere” tocmai pentru că, ca instituţie, ea este „os din oasele şi carne din carnea” acestei lumi, pentru că ea stă pentru întreaga creaţie, o reprezintă cu adevărat, îşi asumă toată viaţa ei şi o oferă – în Hristos – lui Dumnezeu.

Cu adevărat este instituită pentru lume şi nu ca instituţie „religioasă” separată, adresată special nevoilor religioase ale oamenilor. Ea reprezintă – „face prezentă” – întreaga umanitate, pentru că umanitatea şi creaţia au fost chemate încă de la început pentru a fi Templu al Duhului Sfânt şi receptaclu al vieţii Divine. Aşadar, Biserica este restaurarea lui Dumnezeu şi acceptarea de către om a destinului original şi veşnic al Creaţiei însăşi. Ea este prezenţa Actului Divin care restaurează şi ascultarea oamenilor care acceptă acest act restaurator. Mai mult, ea este ceea ce este doar atunci când performează şi împlineşte această „trecere”, când, în alţi termeni, se transcende pe Ea ca „instituţie” şi „societate” şi devine cu adevărat noua viaţă a noii creaţii, care este Trupul lui Hristos. Ca instituţie, Biserica este în această lume taina Trupului lui Hristos, a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a lumii ce va să vină3.

 Astfel recuperăm dimensiunea eshatologică a Bisericii. Trupul lui Hristos nu este şi niciodată nu va putea fi al acestei lumi. „Această lume” l-a condamnat pe Hristos, purtătorul vieţii celei noi, la moarte şi făcând aceasta s-a condamnat pe sine la moarte. Noua viaţă, care s-a ridicat din mormânt, este viaţa „noului eon”, veac, care în termenii acestei lumi urmează „să vină”. Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, inaugurând noul veac, a anunţat sfârşitul acestei lumi pentru că nimeni nu se poate împărtăşi de „noua viaţă” fără să moară cu o moarte baptismală, nimeni nu-l poate avea pe Hristos ca viaţă a sa dacă nu a murit şi nu moare continuu acestei lumi: „pentru că aţi murit şi viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu” (Col. 3,3). Dar atunci nimic din ce aparţine acestei lumi – nici instituţia, nici societatea, nici biserica – nu poate fi identificat cu noul veac, cu noua făptură. Comunitatea creştină cea mai perfectă – fie ea chiar complet separată de răii acestei lumi – ca comunitate rămâne a acestei lumi, trăindu-şi viaţadepinzând de ea. Doar trecând în noul veac prin anticiparea – în credinţă, nădejde şi dragoste – lumii viitoare aceea comunitate se poate împărtăşi de Trupul lui Hristos şi se manifestă cu adevărat ca Trupul lui Hristos. Trupului lui Hristos nu poate fi niciodată „părtaş” acestei lumi pentru că Hristos s-a ridicat la Cer şi Împărăţia Lui este Raiul...

5. Ne putem întoarce acum la Euharistie pentru că ea este cu adevărat actul trecerii în care Biserica se împlineşte pe Sine ca nouă creaţie şi, prin urmare, (este cu adevărat) Taina Bisericii. În Euharistie, Biserica transcende dimensiunile „instituţiei” şi devine Trupul lui Hristos. Ea este „eshatonul” Bisercii, manifestarea Ei ca lume viitoare.

Am spus că dacă, pe de-o parte, teologia noastră „occidentalizată” subordonează Euharistia (ca „efect”) Bisericii (ca „cauză”), atunci evlavia ortodoxă comună, pe de altă parte, experimentează Biserica ca „instituţie liturgică”, ca cult. Dar dacă există vreaun adevăr în discuţia precedentă cu privire la eclesiologie acela este că relaţia Biserică-Liturghie sau, mai exact, Biserică-Euharistie, trebuie inversată. Nu Biserica „există pentru” sau „generează” Liturghia, ci Euharistia este cea care, la modul cel mai real, „generează” Biserica, o face să fie ceea ce este. Ştim că la început cuvântul grecesc „leitourgia” nu avea nicio conotaţie cultică. El făcea referire la oficiul public, o slujbă (serviciu) performată în interesul comunităţii sau pentru beneficiul ei. În Septuaginta cuvântul a căpătat în mod natural o semnificaţie religioasă, dar nu neapărat una „liturgică” încă. Implica aceeaşi idee a slujbei (serviciului) aplicată poporului ales al lui Dumnezeu, a cărui „leitourgia” specifică era să împlinească planul lui Dumnezeu în istorie, să pregătească „căile Domnului”. Creştinii epocii primare au folosit aceeaşi semnificaţie a lui „leitourgia”.

Faptul că, în final, Biserica l-a adoptat pentru cultul Ei şi în special pentru Euharistie indică înţelegerea ei specială asupra cultului care este cu adevărat una revoluţionară. Dacă cultul creştin este „leitorugia”, atunci el nu poate fi pur şi simplu redus la, sau exprimat în, termenii cultului. Lumea antică cunoştea o pletoră de religii cultice sau „culte” – în care cultul sau actele cultice erau singurul conţinut real al religiei, se „sfârşea (împlinea) în sine”. Dar cultul creştin este „leitourgia” şi aceasta înseamnă că în esenţă este funcţional, are o ţintă de atins care transcende categoriile cultului ca atare. Această ţintă este Biserica ca manifestare şi prezenţă a „noului eon”, a Împărăţei lui Dumnezeu. Într-un anumit sens, Biserica este o instituţie liturgică, adică o instituţie a cărei „leitourgia” este să se împlinească pe Sine ca Trup al lui Hristos şi ca o nouă creaţie. Cultul creştin este, prin urmare, un cult radical nou, nemaiîntâlnit nici în Vechiul Testament şi nici în păgânism, iar deficienţa unei anumite teologii, ca şi a unei anumite evlavii liturgice, este nu numai că omite noutatea radicală a „leitourgiei” creştine, ci, mai curând, o defineşte şi o experimentează în vechile categorii cultice.

Aceasta este denaturarea ecclesiologiei actuale, pentru care, a afirma unicitatea Euharistiei ca Taina Bisericii, ridică totodată problema relaţiei ei cu celelalte taine (care în teologia oficială sunt considerate „mijloace ale harului” separate, practic independente unele de altele). Nimic nu arată mai bine neglijarea Tradiţiei vii decât teologia sacramentală post-pastristică. Începe cu o teorie generală a tainelor, care este apoi „aplicată” fiecarei taine în particular. Cât despre Tradiţie, ea urmează exact ordinea opusă. Începe cu actele liturgice specifice, care nu numai că sunt legate organic unele de altele, ci se şi referă în mod necesar la Euharistie ca la împlinirea lor, ca la o adevărată „Taină a tainelor”. Că hirotonirea, de exemplu, trebuie să aibă loc în cadrul Euharistiei, că fiecare dintre cele trei ordine este, în hirotonire, legat de un anumit moment al liturghiei Euharistice reprezintă pentru un dogmatician un detaliu liturgic secundar, fără niciun impact asupra „esenţei” tainei. Însă, în tradiţia vie, această relaţie este de o importanţă supremă şi revelează „natura slujirii preoţeşti” mai mult decât oricare dintre nenumăratele tratate scolastice scrise pe această temă. Între Euharistie şi fiecare dintre celelalte taine există o legătură organică. Pentru că toate tainele, cu excepţia Euharistiei, au de-a face cu membrii individuali ai Bisericii şi scopul lor este acela de a integra individul – viaţa sa, lucrarea sau chemarea sa particulară – în Biserică. Dar Biserica se împlineşte (se desăvărşeşten.t.) în Euharistie şi fiecare taină, prin urmare, îşi găseşte scopul său natural, împlinirea sa, în Euharistie.

Teologia manualelor accentuează puterea sacramentală a Bisericii sau, cu alte cuvinte, calitatea Ei de „distribuitor al harului”. Dar omite aproape complet Biserica ca scop şi împlinire a tainelor. Pentru că harul este un alt nume pentru Biserică în starea de împlinire a Bisericii ca manifestarea a veacului Duhului Sfânt. Aici s-a produs o semnificativă schimbare în înţelegerea tainelor. Ele au devenit servicii private pentru creştinii individuali care năzuiesc la sfinţirea lor personală şi nu la zidirea Bisericii. Taina pocăinţei, de exemplu, care, la origine, era un act al reîmpăcării cu Biserica, este înţeleasă astăzi aproape ca o „putere de iertare”4. Căsătoria, care la început nici măcar nu avea „slujbă” proprie şi se săvârşea prin participarea cuplului care urma să se căsătorească la Euharistie, nu mai este considerată ca o trecere – şi, prin urmare, transformare (schimbare n.t.) – dintr-o căsătorie „naturală” în dimensiunile Bisericii („… taina aceasta mare este, dar în Hristos şi în Biserică” Ef. 5:32), ci este definită ca o „binecuvântare” transmisă asupra soţului şi soţiei, ca o simplă aprobare creştină a căsătoriei. Potirul Euharistic este înlocuit cu un pahar care „simbolizează” viaţa împreună. Exemple ca acestea pot fi foarte multe. Dar nicio deformare teologică şi nicio evlavie bazată pe această deformare, nu pot, în cele din urmă, să întunece şi să altereze conexiunea fundamentală şi organică a tuturor tainelor cu Euharistia, ca Taină a tainelor şi, prin urmare, adevărata Taină a Bisericii.

6. Uitând semnificaţia ecclesiologică şi eshatologică a Euharistiei, reducându-o la un „mijloc al harului” între multe altele, teologia noastră oficială şi-a restrâns limitele studiului teologic al Euharistiei doar la două probleme: aceea a transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos şi acela al comuniunii. Aplicat la Euharistie, termenul „taină” (sacrament n.t.) înseamnă, de obicei, unul din aceste acte sau amândouă, deşi este admis, în mod explicit, că ele pot fi tratate separat. În acest cadru teologic Biserica este văzută, în principal, ca o „putere” – aceea de a efectua transformarea, de a oferi comuniunea. Preotul este oficiantul („executantul”) tainei, elementele de pâine şi vin – materia ei, primitorul – beneficiarul ei.

Dar împărtăşirea (comuniunea) a încetat acum mult timp în urmă să mai fie o împlinire de la sine înţeleasă a tainei – 90% din celebrările noastre euharistice sunt fără primitori (comunicanţi) – dezvoltându-se o teologie independentă, suplimentară şi virtuală a Euharistiei ca jertfă, esenţial per se (pentru sine n.t.), nepăsătoare faţă de prezenţa sau participarea oamenilor. Şi, în final, de când teologia şi-a focusat atenţia pe aceste două momente ale Euharistiei, a transferat, imperceptibil, toate celelalte elemente ale celebrării euharistice în categoria ritualurilor „non-esenţiale” şi, astfel, a fost deschisă uşa spre interpretarea lor în termenii simbolismului liturgic. Aşa cum este înţeleasă şi explicată de la Cabasila până în zilele noastre, Euharistia este o reprezentare simbolică a vieţii lui Hristos, servind drept cadru pentru o taină dublă a consacrării şi a împărtăşirii, dar nu esenţială pentru „validitatea” şi „eficacitatea” ei.

Dar, din punctul de vedere al Tradiţiei, caracterul sacramental al Euharistiei nu poate fi redus arificial la un singur act, la un singur moment din cadrul întregului rit. Avem un „ordo” (o înşiruire n.t.) în care toate părţile şi toate elementele sunt esenţiale, sunt legate organic împreună într-o singură structură sacramentală. Cu alte cuvinte, Euharistia este o taină de la început până la sfârşit şi împlinirea sau desăvârşirea ei „sunt posibile” prin întreaga liturghie. Aici liturghia nu este opusul tainei, ca „simbolismul realismului”, ci cu adevărat este taină: o singură, organică şi consecventă trecere în care fiecare pas pregăteşte şi-l „face posibil” pe următorul.

Pentru că Euharistia, am spus, este o trecere, o procesiune care duce Biserica în „rai”, în împlinirea ei ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Şi tocmai această realitate a acestei treceri în Eshaton condiţionează transformarea darurilor noastre – pâine şi vin – în hrana nouă a noii creaţii, a mesei noastre în Banchet Mesianic şi Comuniunea Duhului Sfânt. Aşadar, de exemplu, venirea împreună a creştinilor în Ziua Domnului, unitatea lor vizibilă „pecetluită” de către preot („ecclesia in episcopo and episcopus in ecclesia”5) este cu adevărat începutul tainei, „adunarea împreună întru Biserică”. Şi intrarea nu este o reprezentare simbolică a lui Hristos care urmează să înveţe, ci o reală intrare – începutul înălţării Bisericii la Tronul lui Dumnezeu făcut posibil, inaugurat, de înălţarea Umanităţii lui Hristos. Ofertoriul – transferarea solemnă a pâinii şi a vinului (de la proscomidiar n.t.) la altar nu este un simbol al îngropării lui Hristos (sau al intrării lui în Ierusalim), ci o jertfă reală – transferarea vieţilor şi trupurilor noastre şi a întregii „materii”, a întregii creaţii în rai, integrarea lor în jertfa jertfelor unică şi atotcuprinzătoare, care este Hristos. Prosforaua (ofertoriul) face posibilă anaforaua – ridicarea Bisericii, împlinirea ei eshatologică prin Euharistie. Pentru că Euharistia – „mulţumirea” – este cu adevărat conţinutul cel mai real al vieţii răscumpărate, realitatea profundă a Împărăţiei ca „pace şi bucurie în Duhul Sfânt”, scopul şi împlinirea înălţării noastre în Cer.

Prin urmare, Euharistia este consacrare şi Sf. Părinţi au numit atât rugăciunea consacrării, cât şi darurile consacrate „Euharistie”. Insistenţa ortodocşilor asupra epiclezei nu este altceva, în ultimă instanţă, decât afirmarea că consacrarea, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, are loc în „noul eon” al Duhului Sfânt. Mâncarea noastră pământească devine Trupul şi Sângele lui Hristos pentru că a fost asumată, acceptată, înălţată în „veacul ce va să vină” unde Hristos este cu adevărat viaţa concretă, hrana concretă a întregii vieţi şi Biserica este Trupul Său, „plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Ef. 1:23). Aici este momentul în care, în cele din urmă, ne împărtăşim cu hrana nemuririi, suntem participanţi ai Banchetului Mesianic, al Noului Paște şi, de aici, „am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc” şi ne întoarcem în „această lume” („cu pace să ieşim”) ca martori ai Împărăţiei „ce va să vină”. Aceasta este Taina Bisericii, „leitourgia” care veşnic preface Biserica în ceea ce este, o face Trup al lui Hristos şi Templu al Duhului Sfânt.

7. Cititorul ar putea avea impresia că am uitat tema iniţială a acestui articol – teologia în relaţie cu Biserica. Dezvoltările anterioare erau necesare pentru că abia după ce am definit termenii de referinţă putem încerca să explicăm ce am urmărit prin afirmaţia făcută mai sus despre Euharistie ca sursă a teologiei, ca singura cale prin care cea din urmă poate fi reintegrată în Biserică.

În ultimii ani ni s-a spus adesea că teologia ortodoxă, dacă vrea să-şi depăşească slăbiciunea şi deficienţele lăuntrice, trebuie să se întoarcă la Părinţi. „Reînnoirea patristică”, „sinteza neo-patristică” – acestea şi alte expresii similare sunt frecvente în scrierile ortodoxe actuale şi ele conduc, fără îndoială, către o nevoie urgentă şi originală. Întreruperea tradiţiei patristice vii se află la originea unei mari tragedii teologice a Ortodoxiei. Dar la ce se referă exact această „întoarcere” şi cum o putem aplica? La aceste întrebări nu s-a dat încă niciun răspuns satisfăcător. Înseamnă aproape o repetiţie a ceea ce au spus Părinţii presupunând că ei au spus tot ceea ce este important şi nu este nevoie de nimic altceva decât de o recapitulare a consensului lor? O asemenea presupunere, chiar dacă ar fi una validă, cu siguranţă nu ar rezolva problema pe care am afirmat-o mai înainte, aceea a înstrăinării teologice actuale. Nicio colecţie de monografii patristice de cel mai înalt nivel tehnic, nicio ediţie de texte patristice pentru uzul comun nu constituie în ele însele răspunsul viu şi creativ la întrebările reale ale vremii noastre sau la nevoile reale ale Bisericii. Tot ar rămâne necesitatea interpretării mesajului patristic, a „învierii” lui în mintea Bisericii sau, în alte cuvinte, problema teologică a „pătrunderii în”. Dar trebuie să ne amintim că Biserica nu a propovăduit niciodată că Părinţii au răspuns la toate întrebările, că teologia lor este întreaga teologie şi că teologul de azi este aproape un comentator al textelor patristice. A transforma Părinţii într-o autoritate infailibilă şi pur formală, iar teologia într-un scolasticism patristic este, de fapt, o trădare a adevăratului duh al teologiei patristice, care rămâne pentru totdeauna un exemplu minunat de libertate duhovnicească şi creativitate. „Întoarcerea la Părinţi” înseamnă, mai presus de toate, recuperarea duhului lor, a inspiraţiei tainice care i-a făcut pe ei adevăraţi mărturisitori ai Bisericii.

Ne întoarcem cu adevărat la Părinţi, nu doar la textele lor, atunci când vom recupera şi vom împropria experienţa Bisericii nu ca pe o „instituţie, doctrină sau sistem” pentru a-l cita pe A. S. Khomiakov, ci ca pe o viaţă care îmbrăţişează totul, asumă totul şi transformă totul, trecerea în realitatea răscumpărării şi a transfigurării. Această experienţă, după cum am încercat să arătăm, îşi are izvorul în Euharistie, Taina Bisericii, manifestarea deplină a Bisericii şi revelarea Ei. Euharistia, fie că ne referim expres la ea sau nu, este izvorul organic şi atât de necesarul „termen de referinţă” al teologiei pentru că, dacă teologia poartă mărturia credinţei şi a vieţii Bisericii, a Bisericii ca mântuire şi viaţă nouă în Hristos, atunci, mai întâi de toate, poartă mărturia experienţei Bisericii manifestată, împărtăşită şi actualizată în Euharistie. În Euharistie, Biserica încetează să mai fie „instituţie, doctrină, sistem” şi devine Viaţă, Vedere, Mântuire; în Euharistie, Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte şi mintea umană devine capabilă să exprime mintea lui Hristos. Prin urmare, aici este izvorul teologiei, a cuvintelor lui Dumnezeu, „evenimentul” care transformă speculaţia noastră umană într-un mesaj al Adevărului Divin.

8. Voi concluziona cu două remarci, una având de-a face mai mult cu „agenda” teologică a vremii noastre şi cealaltă cu spiritul general al teologiei ortodoxe.

  1. Înainte de toate, nu ar trebui să existe nicio neînţelegere. „Convertirea euharistică” a teologiei nu înseamnă impunerea unui program definit, a unui set prescris de teme şi întrebări, adresată teologului. Dimpotrivă, bine înţeleasă, îl eliberează de autoritatea moartă a unor sisteme pseudo-tradiţionale, îl pune în contact direct cu întreaga realitate: Dumnezeu, omul şi lumea. „Duhul suflă unde voieşte…” Există, totuşi, o problemă preliminară care trebuie soluţionată pentru că reprezintă tocmai condiţia „convertirii euharistice” a teologiei. Este, ca să vorbesc direct, redescoperirea teologică a Euharistiei însăşi. Aici, cum am văzut, teologia oficială, post-patristică suferă, la modul cel mai evident, cea mai dureroasă metamorfoză pentru că deviază de la Tradiţia vie, „se înstrăinează” pe sine însăşi de la experienţa Bisericii. Prin urmare, aici trebuie judecate şi depăşite deficienţele şi limitările. „A redescoperi” Euharistia înseamnă, după cum am încercat să arătăm, a redescoperi „împlinirea” Ei ecclesiologică şi eshatologică, adică a o cunoaşte din nou ca Taina (singura n.t.) Bisericii. Aceasta, în schimb, înseamnă că reducerea Euharistiei la o multiplicitate de „întrebări” izolate artificial: sacrament, jertfă, împărtăşire etc., trebuie depăşită într-o viziune şi experienţă reintegrate. O asemenea reintegrare este posibilă doar atunci când cineva încetează să mai abstractizeze Euharistia ca „sacrament”, „jertă sau comuniune” din leitourgia Euharistică, din acţiunea în care toate aspectele pot fi înţelese în perspectiva lor adecvată şi în relaţia lor întreolaltă. Lex orandi trebuie recuperat ca lex credendi. Redescoperirea Euharistiei ca Taina Bisericii este, cu alte cuvinte, redescoperirea Bisericii in actu, a Bisericii ca Taina lui Hristos, ca „Parusia” a Sa – venirea şi prezenţa Împărăţiei ce va să vină.

Să nu ne înşelăm: această sarcină prezintă dificultăţi enorme. Aşa de mult a fost uitată sau părăsită. Adevăratul înţeles al leitourgiei Bisericii trebuie să fie găsit din nou. Întreaga dezvoltare a evlaviei liturgice trebuie reevaluată. Inerţia formidabilă şi opoziţia conservatorismului mort şi a pseudo-tradiţionalismului trebuie întâmpinată şi depăşită. Cu toate acestea, „regenerarea” teologică cere acest preţ şi deloc ieftin dintr-o criză – criticismul constructiv, reconstrucţia critică pot restaura teologia la funcţia ei reală în sânul Bisericii.

  1. Termenul de „ecclesiologie euharistică” a fost introdus recent în vocabularul teologic. Se poate vorbi chiar despre argumente puternice pentru o teologie euharistică şi acest eseu nu este altceva decât o încercare de a dovedi că teologia ortodoxă adevărată este chiar prin natura ei „euharistică”. Acest lucru nu înseamnă că Euharistia ca atare este singurul obiect al contemplării şi al analizei teologice. Tocmai această transformare a Euharistiei într-un „obiect” a întunecat funcţia ei de izvor al teologiei. Înseamnă că, în viaţa Bisericii, Euharistia este momentul adevărului, care face posibilă vederea adevăratelor „obiecte” ale teologiei: Dumnezeu, omul şi lumea în lumina cea adevărată care, cu alte cuvinte, revelează obiectele teologiei aşa cum sunt cu adevărat şi oferă lumina necesară pentru înţelegerea lor. „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc…” Teologia, ca orice altă slujbă creştină sau „leitourgia”, este o harismă, un dar al Duhului Sfânt. Acest dar este dăruit în Biserică, adică în actul în care Biserica se împlineşte pe Sine Însăşi ca comuniunea Duhului Sfânt în care Ea se oferă în Hristos şi îl oferă pe El, este acceptată de Hristos şi primeşte de la El; în actul care este, prin urmare, izvorul tuturor harismelor şi slujirilor din Biserică. Cu adevărat, acesta este momentul adevărului pentru că aici (în Euharistie n.t.) stăm înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care este Sfârşitul, Eshatonul, Deplinătatea întregii umanităţi şi în El îi oferim lui Dumnezeu singura „slujire raţională” a lumii răscumpărate – Euharistia; şi în lumina ei vom vedea, vom înţelege şi vom recapitula în Hristos adevărul despre Dumnezeu, om şi lume, despre creaţie şi cădere, despre păcat şi răscumpărare, despre întregul univers şi transfigurarea lui finală în Împărăţia lui Dumnezeu şi primim acest adevăr în participarea la Trupul şi Sângele lui Hristos, în veşnica Cincizecime, care „ne călăuzeşte la tot adevărul şi ne arată cele viitoare” (Ioan 16:13). Sarcina teologiei este să poarte mărturia acestui adevăr şi această sarcină nu se sfârşeşte niciodată. Fiecare teolog îl va vedea doar parţial şi îl va reflecta tot parţial şi fiecare va rămâne cu adevărat liber să cugete în acord cu harisma şi vocaţia lui proprie, dar aşa cum toate harismele au una şi aceeaşi sursă, toate vocaţiile contribuie, în final, la zidirea unei singure teologii universale a Bisericii.

Întoarcere la Biblie, întoarcere la Părinţi… Aceasta înseamnă, mai presus de toate, întoarcerea la Biserică prin Euharistie şi la Euharistie prin Biserică: aici „textele” Scripturii ne sunt dăruite iarăşi şi iarăşi ca Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi de viaţă-dătător, aici îi întâlnim pe Părinţii noştri, nu în „cărţi”, ci în realitate, Realitea despre care ei au dat mărturie în vremea lor şi în limba lor, despre care noi suntem chemaţi să dăm mărturie în vremurile noastre şi în limba noastră. „Pentru că limbile lumii sunt diferite”, spune Sf. Irineu de Lyon, „dar puterea tradiţiei este una şi aceeaşi” (Împotriva ereziilor 1,10,2). „Învăţătura noastră”, adaugă el, „este conformă cu Euharistia şi Euharistia confirmă învăţătura noastră.”

Pr. Alexandre Schmemann

Articol publicat în St. Vladimir’s Seminary Quarterly, Vol. 5, No. 4, 1961, pp. 10-23. Traducere şi note Ioan Carp.

 


Note de subsol

1.Atât aici, cât şi în celelalte cazuri în care vom mai întâlni cuvântul „corporativ” pr. Schmemann se referă la actul liturgic prin care oamenii din Biserică devin un singur trup, un singur „corp” (corporativ). (n.t.)

2. Agregare înseamnă aici unire a unor părţi între care nu există nicio legătură intimă. (n.t.)

3. Pr. Schmemann încearcă să corecteze învăţătura teologică şi ecclesiologică conform căreia Biserica ar avea în Sine izvorul vieţii, asemenea unui organism viu care îşi hrăneşte autonom mădularele sale, acestea din urmă fiind reprezentate de umanitatea întreagă. Pentru pr. Schmemann, Biserica este, mai degrabă, fereastra spre izvorul vieţii care este Hristos. Aşadar, Biserica este fereastra spre Viaţă şi nu Viaţa însăşi. Dar fereastra se deschide, şi întreaga comunitate pătrunde prin ea spre Împărăţia lui Dumnezeu, prin Euharistie. De aceea, pr. Schmemann mai numeşte Euharistia şi „trecere”.

4. Este foarte important pentru pr. Schmemann, dar mai ales pentru creştinii zilelor noastre, să înţelegem şi să luăm aminte la faptul că Taina Spovedaniei (a Pocăinţei) nu iartă păcatele. Ea trebuie înţeleasă ca un act în care Biserica ia cunoştinţă (prin duhovnic) de dorinţa omului de a se întoarce la Dumnezeu. Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos se dau „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. (n.t.)

5. Biserica în episcop şi episcopul în Biserică”. (n.t.)

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabără

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro