Experienţa pierderii Harului lui Dumnezeu
In general, omul primeste mult Har – si odata cu el, multa bucurie, pace si lacrimi de pocainta – atunci cand se intoarce la Dumnezeu. Acest Har ii este dat de Hristos ca si dar, pentru a-l ajuta sa-L cunoasca pe Creatorul Sau asa cum este (“Dumnezeu este Iubire”), dar si pentru a-l intari in incercarile si durerile de mai tarziu. Foarte multi nu stiu sa pretuiasca acest Har. Unii nici macar nu stiu ca acesta este Harul lui Dumnezeu si ca bucuria sfanta pe care o simt este o pregustare a raiului, sau mai exact, ceea ce spune Psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!”. Este fericirea de a fi cu Hristos, de a-L simti pretutindeni, in tot si in toate, dar mai ales, de a-L purta in suflet, in cuget si in simtiri.
Indepartarea Harului trebuie sa fie un motiv de a inmulti rugaciunea. S-ar putea spune ca aceasta ar fi o noua cautare si o re-gasire a lui Dumnezeu. Lacrimile vin din milostivirea Domnului in inima care se zbate sfasiata la picioarele Sale pentru ca se teme ca L-a pierdut din nou, pentru ca ar vrea sa planga si nu poate, pentru ca isi vede toate slabiciunile si pacatele si stie ca nu-L merita.
As vrea sa spun insa cateva lucruri si despre cei care, desi intorsi la credinta, sunt indurerati ca nu-L pot simti pe Dumnezeu. Ei vor avea cu siguranta mult mai multa plata pentru credinta lor statornica decat cei care au gustat, chiar si numai o singura data, din bucuria unui belsug de Har. Insa dorinta de a-L simti pe Dumnezeu VIU, de a-I simti prezenta, atingerea, este atat de fireasca, incat nu cred ca exista vreun crestin a carui inima sa nu tanjeasca dupa asta. Ma voi referi din nou la atitudinea pe care trebuie sa o luam…sub nicio forma nu trebuie sa deznadajduim, ci sa incercam sa intetim acel dor de Dumnezeu care arde in sufletul nostru. Dumnezeu va primi nevointa unui astfel de suflet si ii va darui, la timpul potrivit, bucuria cunoasterii Sale. Dumnezeu este El Insusi atat de sensibil prin Dragostea Sa si se induioseaza imediat ce vede ca avem marime de suflet, bunavointa si ravna. Cum putem ajunge sa-L cunoastem? Prin lepadarea de lume, la care toti suntem chemati. Si spun aceasta pentru ca lepadarea de sine si de lume nu apartine si nu trebuie sa apartina numai calugarilor, pentru ca in esenta, ea este o stare a inimii. O stare a sufletului insetat de Dumnezeu care stie sa nu puna nimic mai presus decat Dragostea pentru Domnul.
Lepadarea de lume inseamna sa avem, dar sa fim ca si cum nu am avea. Sa nu ne simtim inima legata de nimic pamantesc. Sa nu fim dependenti decat de Dumnezeu si de convorbirea noastra permanenta cu El. Iar daca simtim o cat de mica atractie fata de placerile pacatoase sau de lucruri lumesti aparent inofensive, sa luptam imediat sa alungam aceasta dorire din sufletul nostru. Cu cat suntem mai detasati de lucrurile materiale si de dorinta de a le avea, cu atat suntem mai liberi.
Nu stiu cat ar putea ajuta aceasta marturisire, dar singura modalitate prin care am reusit sa-L simt pe Dumnezeu viu si apropiat sufletului meu a fost durerea. Durerea permanenta a inimii, deznadajduirea de toate „bucuriile” pe care lumea mi le putea oferi si tanjirea dupa El. Renuntarea la oricare alte cereri personale in rugaciune in afara de aceea a iertarii pacatelor, a curatirii de patimi si a cunoasterii Sale (pe toate celelalte le lasam pur si simplu in voia Sa, avand incredintarea ca le va randui dupa cum este mai bine) ; mentinerea cat mai indelungata a acestei rugaciuni, nu neaparat prin cuvinte, ci in general printr-o simtire permanenta a prezentei Lui, oriunde, oricand.
Si stiti cand Dumnezeu se arata sufletului nostru in modul cel mai adanc si cel mai sfasietor, dar in acelasi timp cel mai minunat? Atunci cand de bunavoie inima noastra renunta chiar si la bucuriile curate, firesti, specifice varstei poate. Pentru unii ar fi o ciudatenie, de exemplu, sa nu mai asculte deloc muzica lumeasca, fie ea cat de inaltatoare sau decenta. Sunt o multime de lucruri care nu sunt vatamatoare, o multime de bucurii care nu au nimic pacatos in ele…si totusi, cand renuntam chiar si la astfel de lucruri, dorindu-ne cu ardoare numai Margaritarul Cel Nepretuit (ca si odinioara pustnicul ce-si astupase singura fereastra a pesterii) Hristos ne inunda cu lacrimi de pocainta si de dragoste, ne ajuta sa simtim dulceata negraita a rugaciunii si sa ardem de dorinta de a-I darui Lui intreaga noastra fiinta. Toate frumusetile universului sunt incantatoare tocmai pentru ca sunt creatia Sa…dar frumusetea rugaciunii este incomparabil mai mare! In scurt timp, orice bucurie lumeasca va deveni obositoare si apasatoare, ni se va parea doar o suferinta, o corvoada, o sursa de imprastiere a mintii, o inutilitate, o pierdere de timp. Pentru ca sufletul nostru va tanji permanent dupa rugaciune. Singuratatea ni se va parea de acum cea mai mare binecuvantare.
Cat de minunata devine atunci tacerea si linistea…daca pana atunci renuntasem la muzica lumeasca, dorul de rugaciune permanenta va face sa nu mai ascultam nici macar muzica psaltica atat de mult ca inainte. Linistea hraneste sufletul; in liniste si in tacerea cugetelor (nu numai tacerea limbii) Dumnezeu gaseste terenul propice de a ne invata nenumarate lucruri, de a ne umple de pace. Invatam astfel ca rugaciunea nu inseamna numai ca noi sa vorbim si Dumnezeu sa ne asculte, ci si invers: noi sa tacem, iar El sa ne vorbeasca… Sa stai la picioarele Sale si sa plangi, fie de bucurie, fie de durere. Sau sa ramai pur si simplu ingenuncheat inaintea icoanei, intr-o pace nespusa, fara a mai rosti vreun cuvant, cu inima plina de recunostinta fata de Dragostea Sa si sa-ti lasi lacrimile sa-ti curga pe fata…
Bucuriile lumesti?! Ce sunt acestea fata de mangaierile nespuse pe care le primim atunci cand ne jerfim pentru ceilalti cu iubire, cand renuntam la binele nostru pentru binele lor, cand ne nevoim fara sa ne crutam pe noi insine din dragoste pentru Dumnezeu, cand daruim permanent din inima noastra apropelui care sufera, cand facem din durerea celui de langa noi durerea noastra si cand invatam ca de fapt „compatimirea” nu inseamna numai mila, ci mai degraba impreuna-patimire!
E atata zbucium in cautarea sufleteasca a celui ce nu-L poate simti pe Hristos…e atata dezamagire, intunecare si durere, atata pustiu si atata apasare! E atata neliniste, rauri de lacrimi reci, nopti in care pana si in aer pare ca pluteste neantul, deznadejdea, cumplita lance care nu s-a multumit numai sa produca rana, ci isi rasuceste permanent taisul in ea, adancind-o…cu fiecare clipa ce trece.
Cunosc toate aceste trairi. Nu le mentionez teoretic, ca pe niste lucruri citite in carti; le scot direct din sufletul meu. Stiu ca e cu neputinta intr-o astfel de stare cineva sa poata sa creada cu adevarat si sa simta cum e Dumnezeu in realitate. Nu El sta departe, ci noi insine avem propriile mecanisme defensive, folosite candva in relatiile cu oamenii, propriile scheme de inadaptare care ne tin robiti, noi suntem cei incatusati, blocati de frica si de rusine, victime ale raului pe care l-am facut si care ni s-a facut, victime ale unei mentalitatii lumesti…si poate chiar si victime a unei suferinte launtrice de care nu ne putem desprinde tocmai pentru ca este tot ceea ce am cunoscut, pentru ca ne este atat de familiara incat ne simtim in siguranta cu aceasta durere.
Tocmai pentru ca Dumnezeu nu este o forta care guverneaza legile universului, ci o Persoana, il putem simti atat de cald si apropiat inimii noastre, atat de milostiv, iubitor si bland, atat de intelegator cu neputintele si caderile pentru care plangem inaintea Lui si ne cerem iertare. Cei care renunta la orice dorinta de mangaiere omeneasca si isi varsa intreg chinul inimii numai in rugaciune, stiu ce fel de mangaiere da Hristos, cum imbratiseaza tainic cu o dragoste care face sa curga rauri de lacrimi din ochii celui care Il iubeste mai presus de orice. DA, Hristos si Maica Sa Preasfanta stiu sa imbratiseze cu o iubire care cutremura inima omeneasca pana in adancuri.
O singura clipa traita cu Hristos poate rezista chiar si miilor de caderi ulterioare pe care omul le face din slabiciune, din ratacire, din deznadejde sau chiar cu propria voie.
O singura clipa de atingere a Harului nu se uita niciodata.
Suflete dragi, cautati sa va lepadati cu orice pret de lumea aceasta si de mirajele ei inselatoare! Indurati cu inima tare pustiul adanc pe care ea l-a sapat inauntrul vostru; curand, Hristos va veni sa umple acest gol cu prezenta Sa. Asteptati-l pe Mirele iubit si veti fi atunci pe deplin incredintati ca intr-adevar, DUMNEZEU ESTE IUBIRE!
(Teodora Isac)
omp
iulie 7, 2010 @ 8:45 am
Multumim pentru acest buchet de „flori” mangaietor si datator de speranta… M-a impresionat in mod deosebit si integral! Urmatorul paragraf, insa, mi-a amintit de privirea deosebita a unei maicute stand intr-un coltisor discret, la rugaciune: [b][i]”…rugaciunea nu inseamna numai ca noi sa vorbim si Dumnezeu sa ne asculte, ci si invers: noi sa tacem, iar El sa ne vorbeasca… Sa stai la picioarele Sale si sa plangi, fie de bucurie, fie de durere. Sau sa ramai pur si simplu ingenuncheat inaintea icoanei, intr-o pace nespusa, fara a mai rosti vreun cuvant, cu inima plina de recunostinta fata de Dragostea Sa si sa-ti lasi lacrimile sa-ti curga pe fata…”[/i][/b]
RDF
iulie 7, 2010 @ 8:49 am
E foarte adevarat ceea ce ne-ai transmis prin scris, draga noastra! Tin sa te felicit! Totodata, recunosc cu tristete ca nu o singura data am trecut si eu prin astfel de stari…aveam uneori impresia ca, ingropata de multimea pacatelor, Dumnezeu nu-mi asculta rugaciunea! Mintea mea se abatea la tot felul de lucruri lumesti, iar apoi…a trimis asupra mea Har: si asa mi-a aratat ca IAR am gresit! Slava lui Dumnezeu in veci!Amin.
g
iulie 7, 2010 @ 8:59 am
„Hristos a inviat, BUCURIA MEA!” Sf Serafim de S
[b]Teodora, si eu am experimentat starile acestea, insa lipsa Harului nu m-a facut sa inmultesc ruga, ci sa ma intristez pana acolo incat sa spun ca nu ma mai iubeste si m-a aruncat de la El si ce sens ar mai avea viata mea fara El?! A fost groaznic..L-am ofensat f tare..E foarte bine ca te-ai gandit sa ne impartasesti si noua bucuriile si intristarile tale.. M-am regasit in ceea ce spuneai[quote]victime a unei suferinte launtrice de care nu ne putem desprinde tocmai pentru ca este tot ceea ce am cunoscut, pentru ca ne este atat de familiara incat ne simtim in siguranta cu aceasta durere.[/quote]…asa fac eu..ma caracterizeaza..e groaznic..simt ca innebunesc[/b]
Phoenix
iulie 7, 2010 @ 9:28 am
exact asa spunea si parintele Savatie Bastovoi in cartea „puterea duhovniceasca a deznadejdii”… o clipa in care Harul te atinge.. este clipa in care tot iadul dispare din inima si intrebarile din minte la fel. Unde sunt intrebarile si framantarile? Au disparut! Mai spunea ca in amintirea acelei clipe extraordinare noi trebuie a ne stradui sa fim vrednici. Slava lui Dumnezeu pentru toate!
mihaela
iulie 7, 2010 @ 9:45 am
Minunat articolul….
Nu am cuvinte….este atat de adevarat ce e scris in acest articol…aceste lucruri le-am simtit si eu si inca le simt…pentru ca ma aflu iar intr-un moment in care sunt pusa sa fac niste alegeri 🙁
Dar cu ajutorul lui Dumnezeu sper sa fac alegerea buna.
Ar fi foarte usor sa iti zica cineva ce e bine sa faci fara sa iti asumi responsabilitatea consecintelor…tot ce sper e ca Dumnezeu sa ma calauzeasca pe calea cea buna….caci eu sunt pacatoasa si nu am intelepciunea necesara sa fiu sigura de alegerile facute..dar El intotdeauna a avut mila de mine …sper sa nu ma paraseasca de data asta pt pacatele mele 🙁
Laura-optimista
iulie 7, 2010 @ 11:08 am
Pierderea harului…
Aşa este, am trăit şi trăiesc astfel de stări, de câte ori conştiinţa mă avertizează că am încălcat o poruncă a lui Hristos… şi cred că mai greşesc într-o privinţă: atunci când mă simt tristă, descurajată, în loc să alerg la icoana Mântuitorului şi să-I mărturisesc Lui tot ceea ce doreşte sufletul meu, eu prefer să le spun oamenilor. Într-adevăr, cred că fiecare dintre noi trecem prin astfel de stări(în special cei credincioşi, care doresc comuniunea cu Hristos), dar imporant este să nădăjduim, să ne bucurăm întru nădejde, precum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel. Părintele Steinhardt spunea că, dacă nu i-ar fi dat să se mântuiască, doar convingerea că Iisus Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa” i-ar fi suficientă, pentru a-i umple sufletul de bucurie. 🙂
„Cine a împlinit o poruncă să aştepte ispita pentru ea, căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice.”(Sfântul Marcu Ascetul)
„Daţi-mi-L pe Hristos şi aruncaţi-mă în iad!”
„Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi.”(F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)
„Domnul Hristos nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci o ceată de înmulţitori de bucurie.”(pr. Teofil Părăian)
Bucurie!
Doamne ajută!
Guest
iulie 7, 2010 @ 5:56 pm
Ce minunat e Dumnezeul nostru! As vrea sa spun mai mult dar nu reusesc, sunt sarace si urate cuvintele mele ca sa pot vorbi de Imparatul Slavei… Minunat e Dumnezeu, care a facut mila cu mine cand nici nu indrazneam sa imi doresc… a miluit sufletul meu, pentru dragostea si credinta oamenilor pe care tot pronia Lui i-a randuit in jurul meu. Slava Lui Dumnezeu, minunat e Dumnezeul nostru!
Laura-optimista
iulie 7, 2010 @ 6:17 pm
Cred!
Anonim, cât de frumos ai scris!
Am trăit de multe ori această experienţă, pe care tu ai descris-o. Mi s-a întâmplat ca Domnul să-mi ajute prin oameni buni şi credincioşi, sunt înconjurată de persoane, care mă iubesc, mă ajută şi-mi umplu sufletul de bucurie. „Dumnezeu lucrează prin oameni şi pentru oameni.”
Doamne ajută!
Saurian
iulie 9, 2010 @ 5:59 am
completări…
Teodora, aş vrea să fac unele completări la articolul tău ( sper că nu te superi 😀 ). În privinţa cu ceea ce ai spus că harul simţi când renunţi şi la bucuriile lumeşti. Pentru cei care sunt sănătoşi duhovniceşte probabil se aplică chestia asta ( cazul pustnicilor şi a Părinţilor ce făceau nişte posturi şi nişte nevoinţe greu de imaginat nouă ) dar pentru noi cred că ajută foarte mult să scăpăm de surogate. Acum vorbesc de mine. Eu văd în mine multe surogate, multe lucruri prin care încerc să-mi îndulcesc viaţa ce mi se pare prea grea. În momentul în care renunţăm la astea, atunci când trăim cu totul „cu picioarele pe pământ” harul ni se dăruieşte foarte mult. Iar prin surogate mă refer atât la mâncare, televizor etc. cât şi nevoia de a avea pe cineva care să te mângâia atunci când te-a rănit cuvintele celuilalt sau nevoia ta de a te justifica când eşti criticat de cineva.
A doua completare e în legătură cu cei necredincioşi. Problemele lor cele mai mari sunt că ei nu sunt conştienţi de durerea lor, se aruncă în păcate tot mai mari ca să uite de durere şi apoi se făţărnicesc neadmiţând că au nevoie de Hristos. Se închid în ei înşişi şi de aceea Hristos nu poate veni la ei decât eventual zguduindu-i puţin ( penru cei care se poate ).
Catalin
iulie 9, 2010 @ 8:03 am
Buna ziua.
Este foarte frumos articolul. Chiar imi doream sa aud aceste cuvinte dulci, de mangaiere, de la cineva care a trecut prin deznadejde si durere. Multumesc Domnului, multumesc si tie. Doamne ajuta!
T.
iulie 9, 2010 @ 9:27 am
@Saurian
Sigur ca nu ma supar:-) Oricum, stiu ca articolul e destul de incomplet,mai erau multe lucruri de adaugat,dar…la urma urmei,despre asfel de lucruri putem vorbi la nesfarsit, fara ca subiectul sa fie vreodata complet epuizat.
Ai dreptate, depinde foarte mult de starea fiecarui suflet. Uneori, renuntarea chiar si la bucuriile „bune” poate impinge omul intr-o stare de tristete foarte mare, de intunecare, aproape de deznadejde. Deci, trebuie multa atentie si discernamant.
Pe de alta parte,noi facem multe lucruri numai din placere – adica nu e chiar bucurie „curata”, desi poate noua ni se pare (si aici se aplica foarte bine exemplele date de tine). Putem pierde asa usor pacea cand dorim sa ne justificam greselile in loc sa spunem un simplu „Iarta-ma” si sa ne plecam capul inaintea lui Dumnezeu si a persoanei careia i-am gresit!
Referitor la mangaierea oamenilor…aici lucrurile nu sunt chiar asa de categorice, desi atitudinea mea e posibil sa fi parut asa in articol. Dumnezeu lucreaza si prin oameni. Eu insami Ii sunt recunoscatoare si Ii multumesc pentru oamenii minunati care mi i-a scos in cale si care m-au intarit si mi-au mangaiat sufletul. Am simtit de atatea ori in cuvintele lor dragostea si purtarea Lui de grija. Noi suntem slabi si a refuza in totalitate ajutorul omenesc ar fi o dovada de mandrie si nesabuinta din partea noastra (oricum,nu am rezista prea mult timp).
Eu ma gandeam la faptul ca foarte des tindem sa ne plangem mereu, poate chiar la multe persoane, din cele mai diverse motive (intemeiate sau neintemeiate), ne spunem problemele la diverse persoane care sincer sau doar din politete ne mai spun cate-o vorba buna sau ne mai dau cate un sfat.Si ne trezim la finalul zilei ca suntem pustii pe dinauntru, ne simtim goliti parca de orice putere, tristi si ne rugam cu inima vlaguita si obosita. Dumnezeu vrea sa ne intarim si sa ne ajutam unii pe altii – si ajutorul sufletesc implica o jertfa mult mai mare decat cel material, pentru ca pur si simplu daruiesti [b]din tine[/b]. Nu daruiesti ceea ce ai, te daruiesti pe tine. Cand doresti sa ajuti cu tot dinadinsul o persoana care sufera, te implici foarte mult din punct de vedere afectiv-emotional, incerci s-o intelegi,sa-i traiesti durerea si deznadejdea.
Sunt mai mult pentru o discretie si o finete in ceea ce priveste durerea launtrica a fiecaruia dintre noi. Asta pentru ca nu ne ajuta prea mult sa ne plangem mereu si pentru ca intotdeauna Dumnezeu ne trimite cel putin o persoana care sa ne iubeasca cu acea dragoste adevarata, in Duhul Sfant. Cand intalnesti o astfel de persoana,numai simpla ei prezenta te calmeaza, iti alina zbuciumul, iar cuvintele pe care le primesti au PUTERE, tocmai pentru ca sunt de la Dumnezeu.
Cu cei necredinciosi, problema se pune altfel si intr-adevar, e mult mai greu.Pe mine ma doare cand ma gandesc ca in singuratatea si disperarea lor ei nu la cine sa strige si aleg pacatul,sperand ca isi vor alina cumva durerea.Stiu din proprie experienta ca in astfel de cazuri durerea se amplifica atat de mult,cand ajungi sa-ti dai seama ce ai facut,incat simti ca innebunesti si ca totul se prabuseste.
Sunt dureri pe care nicio fiinta omeneasca nu le poate alina,cum ar fi durerea caderii in pacate grave, indiferent din ce motive. Numai Dumnezeu, prin iertarea si vindecarea pe care o da, poate alina suferinta unui astfel de suflet.
T.
iulie 9, 2010 @ 9:35 am
@g
Uite ce spunea Maica Siluana:
„Cata vreme vei dori sa nu fi trait ce ai trait, nu vei scapa de suferinta, iar suferinta aceea e „rea”, nu e spre Viata, ci spre moarte. De ce e „rea” suferinta pe care o traiesti cand ti-ai dori sa fii din nou copil si sa traiesti frumos?Pentru ca iti risipeste energia vietii pe dorinte imposibil de implinit. Dorinta e rea, nu durerea.”
„Ce avem nevoie sa predam lui Dumnezeu este durerea, care e o simtire prezenta si asteptarea ca Dumnezeu sa o schimbe,sa o vindece, sa o transforme in nastere din nou si nu sa schimbe trecutul. Ce se va schimba oferind lui Dumnezeu ce ai,este ca vei avea ceea ce inca nu ai: LIBERTATEA, eliberarea de tot ce a intrupat cuvantul dureros in tine. Si asta o vei putea face numai daca accepti tot ce ti s-a intamplat si oferi lui Dumnezeu tot ce simti ca sa-ti vindece simtirea si ranile”.
Saurian
iulie 9, 2010 @ 11:00 am
@T.: la faza cu mângâierile din partea oamenilor mă refeream la ceea ce ai spus tu în ultimul mesaj ( probabil s-a înţeles altceva 😀 )
g
iulie 9, 2010 @ 11:41 am
pt T.
Domnul cu tine..multumesc pt incercarea de a ma ajuta, dar nu vreau sa ma pot ajuta..si nici macar nu prea am inteles mesajul Maicii Siluana( dar o sa l citesc cu atentie)..Multumesc…sunt intr o stare nu prea buna( cand scriu mesajul asta..nu te supara, te rog). Domnul Iisus Hristos cu toti!
omp
iulie 9, 2010 @ 12:53 pm
@g,
Intr-o zi, la sfarsitul unei slujbe de Sf Maslu, stand in spatele Bisericii, vad apropiindu-se un barbat la vreo 30 de ani (care are obiceiul sa ceara bani prin Biserica, spre mirarea celor care-l vad intreg si zdravan, apt – aparent – pentru munca… aveam sa aflu mai tarziu ca a petrecut ani de zile prin canalizari, rabdand frigul si foamea)…La un moment dat il vad ca incepe sa strige niste cuvinte de hula catre Domnul Hristos… Era in culmea maniei… fiind in stare sa ia la bataie pe orice om s-ar fi legat – fie si cu toata blandetea posibila – de el… De curand, la un Sf Maslu il vad ca vine in fata Bisericii si incepe sa faca o gramada de matanii, nemaipasandu-i de cei din jur…pe figura lui se vedea o lumina, ca o impacare… Nu pot crede ca tu L-ai fi putut ofensa pe Domnul, mai mult decat acel tanar… El, spre slava Domnului, iata, si-a intors ochii inimii spre Domnul, pe Care-L ranise (poate ca o rabufnire in urma unei suferinte atat de indeplungate) atat de mult … Daca el s-a putut ridica, ma indoiesc ca pentru tine ar fi mai greu… din contra… E foarte adevarat ca – uneori – CEL MAI GREU NE IERTAM PE NOI INSINE!!! Nu trebuie sa uitam ca, fiind preocupati DOAR de aceasta suparare (pe noi insine!), nu facem altceva decat sa intoarcem spatele Celui Care ne-a si iertat deja, si asteapta cu IUBIRE MULTA sa-I intindem IAR mana, in semn de pretuire pentru DRAGOSTEA LUI, pentru BUCURIA LUI de a ne ajuta… Oare cum ar fi sa vrei sa faci o milostenie cuiva si acea persoana sa te refuze categoric, oare cum te-ai simti ?
g, cred ca orice problema din lumea asta isi poate gasi rezolvarea atunci cand o marturisim – prin duhovnic – Domnului… Ai incercat asta ? Daca la inceput iti va veni greu, incearca sa zici macar: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”… Domnul Hristos e prea fin ca sa vina la noi, inainte de a dori intai noi asta…
g, nu stiu daca e ceva „relevant” in ceea ce am incercat sa-ti scriu… tu si constiinta ta stiti cel mai bine cum stau lucrurile… daca te-am deranjat cu ceva prin acest mesaj, te rog din tot sufletul sa ma ierti…
PS – acel tanar ce tocmai hulise pe Domnul in Biserica, vrand sa agreseze o persoana apropiata, a intrebat-o: „tu ce vrei mă, de la mine, vrei bataie ?”… Stii ce i-a raspuns acea persoana, cu un curaj neasteptat ? „Vreau sa te mantuiesti !” De atunci, se pare, ca tanarul nostru a inceput sa se schimbe… si ma bucur tare mult pentru el… Domnul sa fie laudat!
g
iulie 9, 2010 @ 1:23 pm
pt omp
Domnul Hristos sa fie cu tine! Multumesc de sfaturi..de intamplarea pe care mi ai impartasit-o.. asa e..ai dreptate..Domnul ma iubeste, ne iubeste si vrea sa fim ai Lui. Nu ma asteptam sa primesc vreun semn de la cineva..dar totusi, iata!, am primit.
Domnul Hristos fie laudat! As vrea sa mai vorbim…dar cred ca nu se poate..prea mult atasament strica.. Va iubesc in Domnul pe toti!!!!!!! :love:
omp
iulie 9, 2010 @ 1:33 pm
@g,
Doar „prea mult atasamant” fata de Domnul nu strica niciodata!!! Cu EL putem vorbi oricand, despre oricine…
Bucuria si recunostinta pe care le simt din mesajul tau, sunt molipsitoare !!!
Domnul fie cu noi toti!
Lui sa-I aducem mereu lauda si multumire !
g
iulie 9, 2010 @ 1:36 pm
pt omp
😀 „prea mult atasament”..am vrut sa spun ca poate ma atesez prea repede de cei care imi fac bine( aici de tine..desi poate ti se pare deplasata afirmatia pt ca nici macar nu ne cunoastem)..