“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Euharistia continuaDin comorile Sfintei ScripturiCasatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu        Theologica  Exista distractie si fara alcool

Loredana: "Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările Sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi."

Crescusem de mică cu ideea că trebuie să ajung fată la altar, pentru a putea să port voalul de mireasă pe faţă. Acesta era visul meu! Prin darul lui Dumnezeu s-a împlinit. Şi iată că atunci când majoritatea fetelor au alte preocupări eu eram deja soţie. Atunci nici nu aveam idee de ce înseamnă căsătoria! Îmi doream doar să am o familie liniştită, unde să îi pot sluji Domnului. Am întâlnit un bărbat minunat, care mi-a fost mereu alături de atunci şi până acum. Eram aproape un copil când m-am căsătorit.

Aveam aproape 17 ani. Am pornit amândoi la drum. Săraci, doar cu haina de pe noi. Ne mutam ca păsările, din chirie în chirie. Eu eram la şcoală (cu complicitatea unor preoţi, făceam seminarul teologic la zi - dacă s-ar fi aflat că eram măritată, m-ar fi exmatriculat). Ni s-a spus că pentru binele nostru era bine să amânăm naşterea de prunci. O perioadă relativ scurtă am făcut-o. Apoi am decis că prea mult îmi doresc copii şi nu mai vreau să mă feresc în nici un fel (mergeam doar pe metode naturale). Şi culmea, în ciuda faptului că nu ne mai feream pruncii nu veneau. "E pedeapsa lui Dumnezeu pentru că ne-am ferit, îmi ziceam."

Mama mă necăjea: "Vezi, din cauză că îţi doreşti aşa tare copii nu o să-i ai". Vorbele ei ma strângeau la inimă. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Şi iată, când eram în ultimul an şi mă pregăteam de bac am rămas însărcinată. Iar la bac aveam vreo 4 luni jumate de sarcină. Bucurie fără margini... bucuria Învierii - Anastasia.

Aşa a început povestea...

La două luni, deoarece am înţărcat-o foarte repede ne-am reluat viaţa conjugală. Rezultatul a fost că peste alte nouă luni ne strângeam al doilea bebeluş în braţe. Băieţelul atât de dorit, cinstitorul de Dumnezeu - Timotei.

Apoi la un an şi patru luni diferenţa a venit Andrei. După aproape patru ani, a venit un alt dar a lui Dumnezeu - Matei.

Sună frumos, nu?

Dacă nu ar fi fost aşa greu, probabil că nu ar fi sunat aşa frumos.

Am făcut facultatea în paralel cu venirea pruncilor. Astfel, anii de studenţie îi socoteam în numărarea pruncilor: în primul an primul, în al doilea - cel de-al doilea iar în ultimul an - Andrei, cel de-al treilea.

Pe Andrei l-am născut în plină sesiune de iarnă... aşadar eram lăuză de 3 zile când începuse sesiunea - unde să mă pot duce la examene? Aşadar, în sesiunea din vară aveam două sesiuni în una, două restanțe şi examenul de licenţă. Nu ştiu ce minune s-a petrecut atunci, dar am luat toate examenele, mi-am făcut şi licenţa şi am luat şi licenţa!

Am trecut prin greutăţi financiare foarte mari. Trăiam doar din salariul soţului. Eu eram la şcoli şi apoi au început să tot vina copiii. La un moment dat, nu ne-am mai putut permite chiria în oraş. Aşadar ne-am mutat la ţară, la 110 km de oraş. E impropriu zis ne-am mutat, deoarece eu stăteam singură la sat cu cei doi copilaşi iar soţul făcea naveta, sau de multe ori dormea în oraş pe la cine apuca. El acolo avea serviciul...

Am cunoscut un an singurătatea. Făceam focul, aduceam lemne, aduceam apă, îngrijeam doi copii. Atunci am rămas însărcinată cu al treilea. Aşadar venirea frigului m-a prins cu burtica mare şi cărând lemne, pentru a întreţine căldura în gospodărie. Efortul susţinut mi-au cauzat probleme cu sarcina. În aceeaşi perioadă, soţul meu se îmbolnăvise şi a stat internat trei săptămâni. Copiii s-au îmbolnăvit şi ei (apăruseră bube). Aşa m-am pornit cu burtica mare, un copil în braţe şi unul de mână pe tren să pot merge la doctorul din primul oraş. Apoi naveta cu copiii la spital, să îl vedem pe tati, să îl încurajăm şi să îi arătăm că îi suntem alături. Şi acum mă minunez de puterea pe care mi-a dăruit-o Domnul atunci.

Atunci a început să se deschidă sacul cu bunătăţile lui Dumnezeu. Eram însărcinată cu Andrei, când am primit un telefon de la nașul: "Mă, vă felicit. Bravo." Pentru ce?”, am întrebat mirată, știind că nu prea erau motive de felicitare. ”Am fost la primărie şi s-au făcut repartizările pentru ANL (Agentia Nationala pentru Locuințe). Sunteţi primii pe listă.”

"Îţi arde de glume? Noi de şase ani stăm pe lista de aşteptare şi mereu se legau de fiecare chichiţă ca să ne depuncteze." Dar iată că Domnul se îndurase de noi. Obţinusem o locuință ANL, în condiţiile în care 90% din vecini primiseră doar pe "cunoştinţe"! Şi noi aveam ”pile”, doar că sus, în ceruri.

Ne-am mutat apoi în acel bloc, un apartament frumos, călduros, luminos şi mai ales aveam biserica în care slujea soţul chiar peste drum! Toată lumea s-a minunat cum de s-au aranjat lucrurile aşa de bine.

Peste 3 ani, de la mutarea în noua casă a venit şi mezinul, Matei. Atunci s-a întâmplat din nou un lucru neobişnuit: un bătrânel, dornic de plată în cer, ne-a dăruit un teren lângă oraş, în valoare de 18.000 euro pentru a ne construi o căsuţă la copii! Aşa dar nici prin cap nu ne trecea. Cine a mai pomenit aşa ceva? Noi n-am fi avut niciodată atâţia bani, pentru a cumpăra acest teren.

Să nu va mai spun că atunci când eram îngrijorată că se terminau fructele, sau alimentele soţul veneau acasă încărcat cu fructe, mâncare, dulciuri. Deşi şi acum trăim tot dintr-un salariu, nu ne lipseşte nimic. Bani nu avem dar avem mâncare, haine, căldură. Iar dacă e ceva ce ne lipseşte, înseamnă că nu avem nevoie de el. Iar cel mai important e că ne avem unul pe altul. Avem două camere frumoase, dar noi 5 (copiii şi cu mine) ne cuibărim într-o cameră. Abia când adorm, îi ia tatăl lor şi îi duce în camera mare, ca să avem loc. E aşa mare bucuria de a dormi toţi împreună, chiar şi într-un spaţiu mic!

E minunat să ai o familie mare. E adevărat că e o jertfă mare. De dimineaţă până seară am ceva de lucru. Şi de multe ori e nevoie să las baltă treburile casei pentru a avea timp pentru ei: să îi ascult, să le vorbesc, să desenăm împreună, să citim poveşti sau pur şi simplu să ne jucăm. Soţul, prin natura profesiei e toată ziua plecat, iar noi suntem mai mereu singuri.

Bucuria aceasta s-a clădit pe sacrificii: am sacrificat o carieră care începuse extrem de promiţător, chiar înainte de a fi numită director de marketing (era o multinaţională cu filiale în 8 ţări). Dar nu îmi pare rău. Am sacrificat-o cu conştiinţa că cel mai bun lucru pe care pot să îl fac pe lumea asta e să mă ocup de copiii mei. E singura ascultare care îmi aduce bucurie.

Nu ştiu dacă voi mai avea copii. Ultimă sarcină am dus-o mai mereu în pat, cu contracţii încă din prima lună. Veneau femeile şi îmi făceau mâncare, că nu eram în stare să stau nici şezut. Am fost şi spitalizată cu tratament forţat pentru a putea susţine sarcina cât mai aproape de termen. Şi cu toate că eram extrem de îngrijorată de ultima naştere, riscând în proporţie de 95% să fac o hemoragie serioasă, medicul mă liniştea spunând să aducă aproape perfuzia cu sânge, s-a întâmplat exact acel 5%. Nu am sângerat nici un gram mai mult decât era firesc. Îngrijorarea mea era sporită, deoarece la naşterea celui de-al treilea avusem o hemoragie serioasă şi acel plăcut sentiment care te apuca înainte de somnul din care închizi ochii şi îi deschizi abia dincolo. Mereu am zis că nu mi-am încheiat misiunea aici, de aceea mi-a prelungit Domnul şederea.

Sunt întrebată dacă mai fac copii. Le răspund că nu ştiu. Îmi sunt aşa dragi. Dacă Domnul mă va considera vrednică, probabil îmi va mai da. De unde voi primi putere să îi cresc? Tot de la El. Trupul mi-i firav, neputincios. Sunt genul de om crescut "în laborator".

Nu am de gând să opresc naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi. Şi nu aş vrea să mă privez de ele.

Apoi îmi zic: "Loredana, oare ce va fi următorul? Dacă va ajunge preot şi numele tău va fi pomenit la Sfânta Proscomodie duminică de duminică? Dacă pentru rugăciunile lui, Domnul te va scoate din locul cel întunecat (în care mă rog din tot sufletul să nu ajungă nimeni)?"

Am zis mereu că modelul meu în viaţa mi-a fost soacra.

Închei cu un ultim cuvânt: "Dragii mei, nu opriţi naşterea de prunci! Că nu ştiţi pe cine opriţi de la izvorul vieţii şi câtă bucurie şi mângâiere vă poate aduce acel copil!"

Mă iertaţi că am lungit vorba atât,

Bucuria mântuirii tuturor!

(Loredana Popovici - Timișoara)

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."