Mi se întâmplă câteodată să mai fac şi fapte bune, să mai ajut pe cineva, să mai fiu de folos în vreun fel altora. Mi se mai întâmplă să mă rog cu mare drag lui Dumnezeu, să particip cu bucurie la o slujbă, mi se-ntâmplă să mă apropii de Dumnezeu şi să am o bucurie în suflet, o mulţumire sufletească pe care-o port mai mult timp în mine. În acele momente am conştiinţa împăcată, atunci îi pot cere orice lui Dumnezeu, atunci nu mă simt vinovat pentru nimic în faţa Lui.

Dar în euforia aceea pe care o am atunci, în veselia aia sufletească îmi vine în minte câte un gând să fac ceva, îmi vine să merg tare cu maşina, să mănânc mai mult, să mă distrez în vreun fel, imi vine în gând să fac ceva ce înainte ştiam că nu pot pentru că mă mustră conştiinţa.

Nemustrarea conştiinţei din momentele acelea şi nevinovăţia pe care o simţeam mă făceau să cred că parca nu mai am conştiinţă, parcă nu mai e cine să mă mustre, parcă scăpasem de vocea aceea care îmi spunea ce e rău şi ce e bine şi cu ocazia asta ziceam în subconştientul meu: Acum e momentul să fac ce vreau că nu mă mai mustră nimeni!

Ispită mare....e ca şi cum aş vrea să sărbătoreasc fapta bună cu un păcat, e ca şi cum aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu făcând ceva rău.

Diavolul nu pierde niciodată ocazia să ne facă să păcătuim, nici măcar când îl avem pe Dumnezeu în inima noastră, când suntem plini da har şi de bucurie. Mereu găseşte câte ceva ca să ne faca să greşim.

Aseară am aflat că o faptă bună se sărbătoreşte cu o altă faptă bună, cu o bucurie, cu o mulţumire adusă lui Dumnezeu, pentru că "din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har."