“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Tabără de vară în Munții Apuseni (22-29 iulie 2017)

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu    Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

De la Nero la Stalin

Creștinismul a cunoscut multe epoci de greutăți și de criză, dar niciuna cu tîlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înșiră pe veacuri opoziții și persecuții sîngeroase, lovituri și sfîșieri dureroase, martiri și mărturisitori, apostați fricoși sau cinici, nedreptăți, batjocuri și profanări scandaloase, amenințări și insulte grave aduse lui Iisus Hristos și Bisericii. Nimic pînă acum n-a egalat însă, ca impietate și ca primejdie, acțiunea anticreștină desfășurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor și - ce e mai grav - pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă și ucigătoare asupra Bisericii și a lumii întregi.

Este de aceea un moment de hotărîre supremă în istoria creștinismului și un prilej de serioasă reflecțiune asupra peripețiilor de acum și de pînă acum ale Bisericii lui Hristos în lume. Creștinismul a reușit să se descătușeze de strînsoarea iudaizantă a legalismului mozaic, să triumfe asupra persecutorilor păgîni, să reziste fanatismului mahomedan. Este amenințat acum să fie distrus ca de un cataclism, înghițit ca de o fiară apocaliptică, de ateismul ofensiv al bolșevismului. Niciodată, nici chiar în epoca celor mai crude persecuții păgîne, dualismul Hristos-Antihrist, bine-rău, lumină-întuneric, spirit-materie n-a fost pus și trăit atît de tragic, ca experiență a omenirii, cum se pune și se trăiește în zilele noastre. Este ceasul unei lămuriri și orientări fatale sau providențiale pentru omenire, este, ca niciodată, ceasul creștinismului sau al anticreștinismului; nu doar al anticreștinismului sau al păgînismului, cum a fost la început, nici al credinței sau al necredinței în Dumnezeu, ci ceasul grav al credinței sau al anticredinței.

Este primul război organizat și propagat de o parte din omenire împotriva nu numai a oamenilor care cred, ci a lui Dumnezeu Însuși, în Care cred aceștia. Este o răzvrătire luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decît cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui, ci repudierea ingrată și ostentativă, negarea pătimașă, uitarea, scoaterea Lui din mintea creaturii, ștergerea Lui dintre realități, pălmuirea și dezmoștenirea Lui - de putem zice - de către om, coroana creației divine. Bolșevismul a întrecut cu mult, în această privință, tot ce s-a putut concepe pînă acum împotriva creștinismului și a lui Dumnezeu. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întîmplă aceasta pe pămîntul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii de totdeauna.

 

O asemănare a bolșevismului ateu cu păgînismul idolatru este numai în parte sau figurat potrivită. În realitate, ateismul bolșevic stă dincolo de păgînism, de orice rătăcire, de orice erezie și superstiție, pentru că stă dincolo de orice credință religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire voită. Este nu o credință greșită sau neputința de a crede, ci este voința de a nu crede. Comparați cu toți persecutorii de pînă acum, dictatorii proletariatului comunizat nu sînt apărătorii unei religii proprii, fie oricît de rătăcită, nu slujitorii unei credințe, deosebite de a altora: sînt tot ce poate fi mai funest și mai odios pentru o religie și pentru toate concepțiile de viață ce decurg din ea, sînt antireligia sub formă de autovenerație obligatorie și tiranică, sînt autoidolatrizați întronați în locul lui Dumnezeu, sînt nihilismul spiritual total, negația completă și definitivă, antiteismul cel mai rebel și mai distructiv. Un Satan, dar un Satan ateu, în Sfînta Sfintelor! Satan pierzîndu-și ultima scînteie ce-i amintea originea și firea lui cea dintru început: credința că există Dumnezeu! Satan care nu mai crede și nu se mai cutremură!

Între toți persecutorii de pînă acum și regimul persecutor din Republica Sovietelor este deci o deosebire care trebuie subliniată, pentru înțelegerea fenomenului ateu bolșevic și a pericolului pe care-l reprezintă el pentru creștinism.

Situația creștinismului era mai puțin grea sub Nero decît sub Stalin. Iudaismul sectar, politeismul păgîn și islamismul fanatic, cele trei pericole mai mari pentru creștinism pînă acum, au fost mai puțin pregătite și pornite să distrugă Biserica decît este bolșevismul. Nici Iulian Apostatul, nici Revoluția franceză, nicio zvîrcolire anticreștină, din cîte cunoaștem, n-a imaginat și n-a reușit împotriva lui Hristos ceea ce a imaginat și a reușit bolșevismul. Creștinii au căutat uneori în istorie o întruchipare a lui Antihrist, un tip anticreștin desăvîrșit. Antihristul cel mai reușit, din cîți au fost socotiți astfel, trăiește astăzi și este comunist; el este Stalin, țarul roșu. Acesta întrunește maximum de însușiri cerute pentru a-și juca rolul, în primul rând pe acela de a fi un renegat, un fost seminarist, care se pregătea să slujească lui Iisus Hristos. Acest fapt dă luptei Antihristului roșu o semnificație cum n-a mai avut lupta nici unui alt mare persecutor al creștinismului.

În reacțiunea mozaică împotriva Bisericii primare, era revolta unei tradiții formaliste, a unui nomism greșit înțeles, a unui mesianism falsificat de veacuri vitrege pentru Israel. Era neputința tragică de a crede că un răstignit poate fi Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Evreii persecutau în creștini pe niște uzurpatori ai Legii și ai speranțelor lor mesianice; persecutau - în închipuirea lor deșartă - pe niște căzuți de la Legea lui Moise. În imperiul roman, autoritatea și vulgul persecutau în creștini pe niște dușmani ai statului, oameni periculoși, sectari, atei și suspecți, o „superstiție” nouă și funestă; îi persecutau pe disprețuitorii zeilor și pe distrugătorii idolilor și ai civilizației greco-romane. Mahomedanii au persecutat în creștinism o religie rivală și puternică, pe cinstitorii altui profet decît al lor; au persecutat din zel religios, din devotament gelos pentru Allah și pentru Mohamed. Toți la un loc apărau o religie, religia lor mai veche sau mai nouă, socotită mai îndreptățită și mai bună. Toți erau credincioși în felul lor și mîndri în credința lor; toți credeau că aduc slujbă lui Dumnezeu persecutîndu-i pe creștini. Rătăcirea lor era mare, desigur, și loviturile pe care le-au adus Bisericii erau grele. Împotrivirea opusă de ei creștinismului a fost una dintre cele mai eronate măsuri și dintre cele mai mari pierderi ale omenirii, dar ea avea omenește o explicație: era încercarea unor oameni greșiți, de oarecare bună-credință în cugetul lor, care, necunoscînd sau neînțelegînd adevărul, superior puterii lor de a-l concepe, făceau un lucru socotit de ei bun: apărau o religie, religia lor, concurată, întrecută și înlăturată de creștinism; o apărau ca din datorie, din pietate față de Legea, de zeii sau de profetul lor. Nu erau necredincioși, ci dimpotrivă: erau sectari, bigoți, superstițioși, formaliști sau fanatici, și vedeau în creștini niște apostați, niște atei și niște eretici.

Creștinismul s-a putut menține și organiza totuși alături de mozaism, de păgînism, de mahomedanism chiar. Însăși ambianța sau atmosfera religioasă în care se găsea îi stimulau zelul religios, îi dădeau conștiința superiorității lui, întrețineau atenția și încordarea lui religioasă. În religia adversă el găsea un concurent și un termen de comparație, silindu-se să se arate superior ei în toate. Era mîndria vechilor creștini persecutați de a se fi știut superiori persecutorilor lor, cu credința și cu viața lor religioasă și morală. Le era mai ușor să-i convingă pe păgîni că idolii lor sînt falși, decît pe bolșevici că există Dumnezeu. Minciuna se vădește mai curînd decît adevărul și creștinii au vădit-o cu prisosință.

Bolșevismul îi întîmpină însă pe credincioși cu urechile astupate, cu ochii închiși. El nu vrea nici să audă, nici să vadă, el nu ascultă și nu discută. El neagă din principiu, interzice și lovește. Adevărul lui este tăgăduirea, dreptatea lui este forța, nădejdea lui este persecuția. Pe cînd iudeii s-ar fi mulțumit cu respectarea Legii mozaice de către creștini, romanii - cu recunoașterea cultului împăratului, iar musulmanii - cu cinstirea lui Mahomed pe lîngă cea a lui Hristos, bolșevismul nu vrea pe nimeni și nimic ce ar aminti de Dumnezeu sau I-ar sluji: nici zeu, nici idol, nici profet, nici preot, nici rabin, nici imam. El este negația divinității: nu vrea nici religie, nici cult; se vrea pe sine în totul și nimic mai mult sau alături de el. Înlătură pe Dumnezeu în mod aprioric și definitiv, fără a avea nevoie să demonstreze. Îi este destul că vrea să pună comunismul în locul a tot ce poate ști și crede. Bolșevismul nu crede în Dumnezeu, pentru că nu-L vrea. Îl înlătură deci, pentru a se așeza el în locul divinității și al religiei: „Urîciunea pustiirii în locul cel sfînt”.

Este, în această privință, o mare deosebire de la Nero la Stalin. Imperiul roman era un stat religios, cu împărați „pioși”, cu respect oficial pentru divinitate, tolerant cu zeii altora și mîndru de ai săi, cărora le socotea datorită întinderii și putereii sale. Pe cînd viața păgînului era deci plină de credințe și de acte religioase, încît a creștinilor îi părea goală pînă la a fi numită „ateism”, bolșevismul este regimul ateismului declarat, obligatoriu și impus. Unul era statul politeismului, altul e statul ateismului, al ateismului de stat, principiu fundamental, general și indiscutabil, împotriva căruia nu admite și nu tolerează nimic.

Istoria n-a cunoscut o formă de fanatism mai orb, mai îngust, mai neîndurat decît fanatismul ateismului bolșevic. Acest Antihrist nu se mulțumește cu necredința sa; el o vrea pe a tuturor și nu ar avea odihnă și spațiu decît în ziua în care ar reuși să smulgă pe Dumnezeu și să-L arunce, ca pe o prejudecată odioasă, din mintea celui din urmă credincios. Spre deosebire de păgînism, bolșevismul este propagandist, este misionarul ateismului universal și nu aspiră la glorie mai mare decît aceea de a termina odată cu Dumnezeu. Este de neînchipuit la ce privațiuni și suferințe a fost constrîns un popor de aproape două sute de milioane de suflete, numai pentru a-și găsi bolșevismul mijloacele materiale ale prozelitismului său în lumea întreagă. Au trebuit să moară milioane de nefericiți, pentru a-și procura arhidemonul roșu arginții corupției atee mondiale, ai apostaziei generale.

Această acțiune anticreștină nu este un capriciu, cum erau persecuțiile unor cezari nebuni, ci este, din nefericire, chiar o convingere, un principiu de guvernămînt, o metodă, un întreg program de proletarizare și de comunizare, de anarhizare a lumii prin ateizare forțată. Păcatul inițial al bolșevismului este teoria absurdă că religia este cea mai mare nenorocire pentru societate, că este piedica progresului și a fericirii omenirii; ea ar fi marele pericol social, marele dușman al omului.

Religia și comunismul se exclud. Idealul bolșevismului este organizarea și domnia proletariatului mondial, prin lupta de clasă, prin răsturnarea tuturor condițiunilor de viață actuale, socotite „burgheze”, prin înlăturarea tuturor tradițiilor și instituțiilor existente azi, printr-o schimbare radicală a omului, prin modificarea tuturor ideilor lui moștenite de secole și de milenii, considerate prejudecăți și superstiții dăunătoare. Comunismul nu vede obstacol mai mare în calea realizării sale decît religia. Declarînd-o „produs al societății capitaliste”, cu origini în economia individualistă și mistică, „instrument de exploatare a proletarilor de către capitaliști”, și stigmatizînd-o ca „opium pentru popor”, comunismul combate religia ca pe tot ce poate fi mai opus și mai dăunător intereselor generale ale proletariatului, științei și fericirii universale.

Ceea ce face statul comunist, cu așa idei despre religie, pentru a înăbuși și a ucide sentimentul religios, este fără precedent în istoria omenirii și nu încape aici, în cîteva pagini.1 Persecuțiile îndurate de Biserică - cler și credinicioși - și metode de propagandă care duc la discreditarea religiei și la zădărnicirea catehizării și a cultului sînt tot ce se poate concepe mai crud, mai ipocrit, mai pervers, mai diabolic. Bolșevismul vrea „lichidarea religiei” și o urmărește prin toate mijloacele imaginabile, aplicîndu-le metodic și stăruitor, cu cea mai desăvîrșită tehnică a persecuției.

El urăște și prigonește - se înțelege - toate credințele religioase și toate formele cultice, dar, mai mult decît toate, urăște și persecută creștinismul, și îndeosebi Biserica Ortodoxă. Sînt nenumărate pretextele și procedeele de teroare și de tortură cu care bolșevismul vrea s-o compromită și s-o distrugă. Ele sînt, de altfel, numai în parte cunoscute, iar în parte vor rămîne poate necunoscute pentru totdeauna. Bolșevismul lucrează mai mult în secret, la întuneric, fără martori și fără mărturii, aceasta pentru a nu provoca și brusca peste măsură nici opinia poporului rus, nici pe a lumii întregi. El nu judecă decît de formă, nu ascultă pe nimeni, condamnă din oficiu și execută fără grație; condamnă și execută într-un chip sadic, care lasă în urmă toate metodele persecuțiilor de altădată și pe ale inchiziției medievale.

Nicio teroare n-a mai imaginat și n-a mai aplicat împotriva unei credințe religioase mijloacele pe care le-a imaginat și le aplică bolșevismul, aceasta pentru că și fanatismul lui este mai mare și mai crud, iar mijloacele lui de acțiune antireligioasă sînt mai numeroase decît altădată. Ceea ce agravează această acțiune, ca metodă de persecuție și propagandă, este nu numai teroarea bolșevică și mulțimea mijloacelor întrebuințate, ci și spiritul lor. Procedeele persecuției comuniste nu urmăresc doar distrugerea creștinismului prin violența măsurilor administrative coercitive. Acestea constituie numai o latură a politicii antireligioase a Sovietelor. Ea folosește, evident, tot ce poate duce, prin forță și prin constrîngere, la înăbușirea credinței creștine, dar nu se mulțumește să condamne, să tortureze și să ucidă oameni, să distrugă biserici, cărți religioase și obiecte de cult; ea vrea să ucidă credința însăși și în acest scop întrebuințează nu numai lovitura brutală, ci și batjocura, sarcasmul, ironia, caricatura, profanarea, tot ce poate jigni, umili și scandaliza pe credincioși și doare mai mult decît durerea.

Ura față de credință și de cult se manifestă în acte și expresii de o grosolănie specifică bolșevismului, ca și teroarea lui. Ea are forma celui mai vulgar dispreț, a unui sentiment de profund și afectat dezgust, care face parte din patologia bolșevismului, ca toată patima pusă în general în „lichidarea” religiei. Iată, de exemplu, ce declara un înalt funcționar de stat sovietic, reprezentant al guvernului, procuror, într-un proces prin care au fost condamnați la moarte, în 1923, un arhiepiscop și un episcop romano-catolici: „Noi respingem la fel toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor dreptul la stat... Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, musulmană și celelalte.”2

Aceasta e chintesența geniului bolșevic, aceasta e marea lui realizare și glorie, exprimată în stil revoluționar caracteristic (stilul e omul): „Scuipă pe religie!”. Trebuie să recunoaștem că niciunul dintre persecutorii de pînă acum ai creștinismului, nici cei cu reputație de nebuni, ca Nero, Domițian, Comod, Iulian Apostatul sau Al-Hakem3, n-a avut asemenea concepții și n-a rostit asemenea cuvinte la adresa creștinismului și a religiei în general. Unele ca acestea sînt deviza și onoarea ateismului total bolșevic.

Se înțelege de la sine cu cît este mai grea situația Bisericii în Rusia comunistă decît oriunde și oricînd pînă acum, de la Nero la Stalin. Se înțelege cu cît ar fi mai grea pretutindeni, dacă s-ar putea realiza visul revoluției mondiale a bolșevismului, ateizarea și comunizarea lumii întregi. N-a imaginat și n-a întreprins nimeni pînă acum alungarea completă a lui Dumnezeu din lume, uciderea credinței în El, distrugerea religiei în toate ale sale. Nimeni n-a încercat - niciun maniac, niciun dement, niciun tiran, nici Lucifer însuși - să gîndească a dezdumnezei universul, a-l ateiza, a-l revolta împotriva divinității, negînd-o, respingînd-o, batjocorind-o în chipul cel mai scelerat. Nimic de mirat dacă, voind să explice și să califice fenomenul ateu bolșevic, în principiile și manifestările lui antireligioase, cunoscătorii situației din Uniunea Sovietelor o socotesc de-a dreptul ,,demonism”, ,,satanism”, de o formă cum spiritul cel rău n-a încercat până acum: apostazia lumii întregi - sau exterminarea tuturor credincioșilor de către atei. Lucifer a voit să revolte pe îngeri împotriva lui Dumnezeu; bolșevismul vrea să revolte pe oameni și această rătăcire este mai grea decât cea dintâi. Neo-Luciferul bolșevic vrea nu doar să întreacă pe Dumnezeu, ci-l neagă și-i ia locul; nu se mulțumește să contrazică și să combată pe Iisus Hristos, sau să persecute sângeros Biserica Lui, ci-L neagă în însăși existența Lui istorică, cu argumentul pueril și perfid - între altele - că n-a putut să existe un Iuda care să-l vândă atât de ieftin4; neagă învățătura Lui evanghelică și-I ia el locul, ca un adevărat Mesia al lumii: nu Iisus Hristos, ci el, Antimesia, Antihristul.

N-a existat, de când este lumea, o mai îndrăzneață uzurpare, o mai completă răsturnare, o mai nerușinată falsificare a tot ce are omenirea mai prețios, mai sfânt și mai salutar, decât cea pe care o proclamă și o urmărește astfel bolșevismul. N-a fost impietate, n-a fost rătăcire, n-au fost aberație și primejdie mai mari decât acestea, de a sili Biserica creștină să se întoarcă împotriva lui Hristos, de a sili omenirea întreagă să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu. Comunismul vrea o lume nouă, cu totul nouă : alt om, altă societate, altă eră - era revoluției bolșevice, cu calendarul ei ateu. Prin acest procedeu, Iisus Hristos este într-adevăr scos din lume și din istorie, neavând voie de la Stalin să mai existe nici în prezent, nici în viitor, nici chiar în trecut! Nici Nero, nici Iulian Apostatul, nici vreun alt persecutor n-a cutezat să șteargă din memoria omenirii cel mai mare fapt istoric, iar dacă s-ar fi gândit s-o facă, aveau în urma lor mult mai puțin decât două mii de ani. Nero nu-L cunoștea pe Iisus Hristos, cum nu L-au cunoscut, decât din nume, nici ceilalți persecutori păgâni; iar Iulian, care-L cunoscuse, se înșela ca un naiv sentimental, de dragul mitului păgân. Bolșevismul nu are în această privință nici o scuză, nici alta. El este conștient și de rea-credință. El nu neagă pe Dumnezeu sau pe Hristos, pentru că n-ar putea să creadă. El știe că Iisus a existat și a predicat iubire, milă, pace și înfrățire, dar el nu vrea acestea, ci vrea luptă de clasă, deci ură și dușmănie. Evanghelia îl înfruntă și îl zădărnicește, de aceea o respinge. Iisus îl contrazice și-l rușinează, de aceea Îl înlătură. Bolșevismul vrea să scoată din conștiința omului ideea că poate exista în Univers altă putere decât a omului singur și altă doctrină decât comunismul. Și nu doar cum au făcut-o alții. El identifică pe Dumnezeu cu diavolul și-i neagă pe amândoi. Ministrul bolșevic al Instrucțiunii publice, Lunacearski, saluta apariția revistei Bezbojnik cu cuvintele entuziaste: ”Doresc din toată inima deplin succes ateismului în lupta lui împotriva spectrului respingător al lui Dumnezeu, care a cauzat un rău atât de diabolic întregii omeniri în cursul istoriei ei”5. Este ultima stratagemă a lui Stalin: se identifică cu Dumnezeu și apoi se neagă pe sine, pentru a putea nega și pe Dumnezeu.

Pentru a-L nega deci, comunismul se vede nevoit să combată și să înlăture în tot chipul pe cei care Îl afirmă și tot ce-L mărturisește în lume. Persecuția religioasă și propaganda anticreștină sunt pentru bolșevism o necesitate firească. El nu poate prinde rădăcini și teren decât suprimând pe Dumnezeu și credința, iar înverșunarea lui împotriva celor sfinte este cu atât mai mare, cu cât religia nu poate fi suprimată. Privită în furia bolșevismului de a ”lichida” religia și în neputința lui de până acum de a descreștina Rusia la termen fix, așa cum dorea și anunța, aceasta este o adevărată tragedie, din care însă, logica bolșevică nu trage altă concluzie decât aceea că trebuie să continue, desăvârșindu-și în sens demonic armele de luptă anticreștină.

Este adevărat că spiritul de dreptate și de libertate, lumina și fericirea pe care comunismul pretinde că vrea să le aducă omenirii (atât de nenorocite mai ales din cauza religiei), nu se potrivește destul de bine cu ideile și cu metodele lui persecutoare. Văzând contrazicerea în care se găsește oarecum cu sine însuși, comunismul comite de nevoie un fals mai mult - și aceasta este podoaba sofismelor lui - afirmând că el nu persecută credința! Această afirmație care este culmea nerușinării, perversității și cruzimii comuniste, este desigur mai jignitoare și mai scandaloasă decât toate persecuțiile.

Ca secretar general al Partidului Comunist, actualul dictator roșu Stalin, declara la 1928, anul în care începea prima perioadă cincinală de comunizare și de ateizare a Rusiei: ”Rusia sovietică nu are nicidecum intenția să combată credința cetățenilor ei într-un Dumnezeu, oricare ar fi el; nimeni nu poate trăi fără un ideal: pentru cinci ruși la sută, acest ideal este comunismul; pentru ceilalți nouăzeci și cinci, este credința religioasă; a-i opune pe unii altora ar fi o absurditate politică și o crimă împotriva principiului sovietic.”6

Asemenea declarații perfide n-au împiedicat regimul comunist să ”combată” credința; dimpotrivă: persecuția a continuat și s-a agravat, cu atât mai mult cu cât religia n-a putut fi ”lichidată” nici la sfârșitul primei perioade cincinale, cum se voia și nici după aceea.

De unde această pornire ipocrită, oarbă și irezistibilă împotriva lui Dumnezeu și a credinței? De unde această înverșunare absurdă și criminală împotriva lui Iisus Hristos și a Bisericii Lui ? Din ce izvoare infecte, aceste duhori pestilențiale? De unde aceste gânduri și zvârcoliri demonice, în întuneric, în minciună, în ură și în sânge? De unde acest anticreștinism comunist?

Nu este locul să dezbatem aici un proces istoric lung de secole, dar anticreștinismul comunist de acolo vine, din întregi secole trecute și mai ales din cel precedent nouă /sec.XIX/. Vine din concepții și manifestări antibisericești sau antireligioase ce datează de câteva veacuri, din revoluții sociale, politice, culturale, religioase intrate definitiv în istorie; din atitudini laice anticlericale, din concepții științifice și filozofice materialiste, idei crescute din Renaștere, din reformă, din deism, din pretinsul ”Secol al luminilor”, din enciclopedism, din Revoluția franceză, din scepticismul, relativismul și mașinismul timpului nou, din toți afluenții și din ramurile lor și mai ales din materialismul dialectic și istoric al lui Karl Marx, care a colectat ca o cloacă maximă toate prejudecățile și toate patimile antireligioase, oferindu-le, în socialism și comunism, mizantropului enervat și semidoct al secolului, ca filozofie și evanghelie anarhistă a fericirii proletare.

Comunismul rus este suma tuturor prejudecăților, atacurilor și persecuțiilor suferite până acum de creștinism. Comunismul a mobilizat și a aruncat împotriva creștinismului toate ideile și toate procedeele antireligioase, le-a folosit și le-a întrecut pe toate. El nu este păgânism, dar îl întrece în idolatrie; nu este mahomedanism, dar îl întrece în fanatism. El este ceva mai mult și mai rău: spiritul și interesul care s-a bucurat de toate persecuțiile împotriva creștinismului și le-a încurajat cu obstinație pe toate, spiritul și interesul iudaismului**, al iudaismului pseudomozaic, antiprofetic, postmesianic. Toate au trecut și s-au schimbat de la Nero până la Stalin, numai acest interes și spirit n-au trecut și nu s-au schimbat. Ceea ce n-a reușit să facă dintru început prin puterile sale pentru a stăvili creștinismul, ceea ce n-a putut să facă inspirând pe Nero și pe alți împărați păgâni, ceea ce n-a putut să facă prin protectorul său Iulian Apostatul, ceea ce n-a putut să facă prin califi arabi, ceea ce n-a putut să facă prin masonerie și prin toate curentele anticreștine de până acum, încearcă iudaismul să facă azi prin comunism, ai cărui doctrinari, campioni și agenți sunt cu precădere evreii, Karl Marx și foarte mulți alții care conduc, susțin și propagă revoluția rusă, pregătind prin ea pe cea mondială, a comunismului universal. Este semnificativ și deloc întâmplător că șeful organizației ”Ateilor militanți” din Rusia este un evreu: Iaroslavski (Gubelman).

De două mii de ani așteaptă Israel această răzbunare. Popoarele l-au lăsat fără patrie, creștinii l-au lăsat fără religie, drept care evreii de după Hristos nu pot avea liniște până nu vor lăsa, la rândul lor toate popoarele, începând cu creștinii, fără patrie și fără religie. Au așteptat sute și mii de ani pe Mesia și L-au pierdut. Au fost popor ales și iată-i rătăcind blestemați prin lumea întreagă. Au voit întotdeauna să domine omenirea, dar n-au putut. Și încearcă s-o facă acum anarhizând-o, nihilizând-o, proletarizând-o, ateizând-o...

Iuda nu s-a spânzurat deci, cum se credea; și Caiafa nu s-a resemnat. Au stat doar ascunși și au ieșit acum la lumină, ca să strige din nou, cu mai multă furie, în imperiul comunist: nu-L vrem pe Acesta, ci pe Baraba; nu pe Hristos, ci pe antihrist, nu pe Dumnezeu, ci pe satan! Ura și patima aceasta iudaică, adunate în două mii de ani, au izbucnit în de două ori renegatul Karl Marx, evreu botezat și apoi creștin apostat și în toți renegații ce s-au mai găsit, sperând o ispravă ușoară, sau visând o glorie care să-i facă celebri pe toate continentele. O operă așa de scelerată nu se putea servi într-adevăr decât de renegați; iar renegații, de oameni timorați și muți, terorizați și resemnați, obișnuiți a fi tratați cu cnutul și cu ucazul. I-au găsit în nefericitul popor de contraste și de himere, de misticism și de agitație, de sfințenie și de sacrilegiu - care este poporul rus și asupra căruia iudaismul a adus și ține plăgi de o mie de ori mai mari decât asupra Egiptului asupritor.

Aceasta este ultima rațiune și ultimul sens al comunismului: iudaismul împotriva creștinismului, spiritul talmudic, împotriva spiritului evanghelic. Și aceasta, alegând Biserica cea mai veche și mai curată, Biserica Ortodoxă și poporul creștin cel mai mare și mai credincios, poporul rus. Acesta este paradoxul comunist și acesta tâlcul lui. S-au înfruntat nu Lenin și Patriarhul Tihon, nu Stalin și Mitropolitul Serghie, locțiitorul. Se înfruntă și se lămuresc, în două concepții de mult deosebite, secole întregi: secole trecute și secole viitoare.

Comunismul nu este luptă de un sfert de veac, ci este lepădătura evului modern și punctul culminant al unei revoluții pe care demonul iudaic o visează, o vrea, o pregătește de două mii de ani, străbătând ca un fir roșu istoria, în atacurile ce s-au dat împotriva creștinismului de la începuturi și până acum, de la Nero și până la Stalin, adică de la metresa împărăteasă Poppaea Sabina, prozelită iudee, sfetnica lui Nero, până la Iaroslavski - Gubelman, consilierul expert al comunismului în materie de ateism, de anticreștinism.

Acest moment de paroxism al unui antagonism milenar îl trăim noi azi, sub forma luptei acute dintre comunism și creștinism, dintre ordine și anarhie, dintre religie și ateism, dintre lumea pe care a creat-o Dumnezeu și a mântuit-o Iisus Hristos și cea pe care vrea s-o creeze ca s-o piardă, ateismul iudeo-comunist. Este lupta dintre omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și cel creat după chipul și asemănarea satanei.

Este momentul eroic și suprem al unei încordări uriașe, din care va trebui să iasă o lume mai bună sau mai rea, moment hotărâtor pentru destinele omenirii, pentru destinele spiritului. Se luptă pentru o cauză mai mare, care ne depășește ca indivizi și se deschide o eră nouă care va fi - poate - al patrulea ev.

Socotim a fi pentru noi un privilegiu și un stimulent sacru a ne ști de partea de care stă și dreptatea și izbânda. Participarea neamului nostru la lupta împotriva comunismului este cea mai mare faptă de arme și de credință românească și cea mai măreață contribuție la marea carte a istoriei universale***.

(Prof. Teodor M. Popescu - Un martir al crucii. Viața și scrierile lui Teodor M. Popescu, ediție îngrijită de Gabriela Moldoveanu și Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006, pp. 227-243)


* Fragmente din prelegerea inaugurală ținută de Facultatea de Teologie din București în noiembrie 1941, publicate în revista Gândirea (ianuarie 1942, pp. 22-29), sub titlul „De la Neron la Stalin”

1. Vom publica în alt loc (rev. Biserica Ortodoxă Română) partea informativă și documentară a acestei prelegeri, aici făcînd numai considerații generale comparative asupra situației creștinismului în Republica Sovietelor. [Autorul se referă la studiul „Anticreștinismul comunist”, inclus în continuare în prezentul volum - n.ed.].

2. Cf. Reinhold von Walter, „Le chrétien russe” (conferință), în rev. Irénikon, t. VI, nr. 5 (noiembrie-decembrie 1929), pp. 688-689 

3. Calif al Egiptului (996-1020), sub care creștinii au suferit cea mai grea persecuție mahomedană. 

4. S. Broussaleux, ,,La persecution de L”idee religieuse en „U.R.S.S.”, în Irenikon, XI, 6 (noiembrie-decembrie 1934), p. 576.

5. Citat după Revue de Deux mondes (1 februarie 1930, p. 597), în S. Broussaleux, art. cit., p. 573.

6. Ibidem, pp. 426-427. 

** În epoca interbelică era frecventă, în discursul de drepta, sintagma de ”iudeo-comunism”, bazată pe faptul că principalii fondatori și ideologi ai comunismului, în frunte cu Karl Marx (Capitalul, Manifestul comunist), au fost de origine evreiască, iar structura primelor guverne bolșevice fusese și ea preponderent evreiască. Suspiciunile erau întărite de anticreștinismul radical al regimului sovietic, precum și de puternica sa tendință internaționalistă, două caracteristici congenere iudaismului postbiblic. Autorul se circumscrie acestei percepții a epocii, pe care azi o găsim, dacă nu gratuită, în orice caz exagerată. Lucrurile sunt mult mai nuanțate, iar evreii nu pot fi culpabilizați exclusiv și global, chiar dacă elemente evreiești numeroase au contribuit la instaurarea și exportul comunismului de tip sovietic, mai ales în prima jumătate a secolului XX. Astăzi, judecând lucrurile retrospectiv, pe o bază istorică mult mai vastă, nu putem eluda faptul că ateismul militant al comunismului lovea deopotrivă și religia iudaică, nici că evoluția comunismului a fost una spre național-comunism cu tentă antisemită, nici că dictatorii cei mai fioroși ai totalitarismului roșu (Stalin, Mao, Tito, Ceaușescu etc.) nu au fost totuși evrei ( și nici măcar filosemiți). Prin urmare, teoria ”cauzală” a lui Teodor M. Popescu trebuie primită cu anumite rezerve / prudențe și raportată la contextul ideologic al vremii sale. [N. ed.] 

*** Motivația alianței noastre cu Germania nazistă era recucerirea Basarabiei și lupta împotriva pericolului comunist. Autorul n-a putut prevedea răsturnarea situației la 23 august 1944, act ce va deschide (?) calea bolșevizării forțate a României, înfăptuite în anii următori, cu consecințe dezastruoase până în ziua de azi. [N. ed.]

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabere la Mănăstirea Oașa în 2017

Înscrierea se face strict prin completarea formularului: https://goo.gl/hn4wEW

Termenul limită de înscriere: o săptămână înainte de începerea oricărei tabere.

Persoana de contact: 0727 353 246 (Adi)

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro