“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Amintiri despre părintele Sofian

Scena pe care o voi relata i-a fost povestită soţiei mele de o femeie dintr-un sat de pe lângă Mânăstirea Neamţ-Vânători. Primise de curând vizita părintelui Sofian, care îi aducea veşti de la fiica ei, stareţa unei mânăstiri româneşti de maici unde fusese găzduit un timp părintele cu ocazia călătoriei sale în Statele Unite. După ce şi-a condus musafirul la plecarea lui, reintrând în casă, a fost surprinsă de lumina difuză şi blândă care înconjura scaunul pe care stătuse părintele; acesta păstrase, ca să folosesc o metaforă, amintirea. Părintele Sofian era luminos. Chiar şi fizic.

Când l-am cunoscut, în îndepărtatul an 1951, avea doar 39 de ani, dar din cauza părului său atât de blond încât părea alb, mult timp l-am crezut aproape bătrân. Şi barba lui abundentă părea albă ca şi pielea de altfel, aşa încât, chiar dacă nu se manifesta în niciun fel, prezenţa lui era purtătoare de lumină.

Înalt, voinic, bine făcut - prin ce modificări încă tainice de metabolism, persoane cu o viaţă ascetică pot arăta totuşi înfloritor? - avea gesturi întotdeauna calme şi măsurate, niciodată grăbite, şi, chiar când nu oficia, impregnate de o anumită aură hieratică. Iar controlul asupra lui însuşi era atât de deplin, încât în niciun moment nu răzbătea nici măcar o umbră de încordare, de tensiune. Impresiona de asemeni prin vigoarea şi prin rezistenţa sa neobişnuită. De-abia după ce împlinise 85 de ani am observat uneori semne evidente de oboseală.

Nu pot uita elasticitatea şi viteza cu care urca - şi avea mai mult de 70 de ani - scările tremurânde ale schelelor, chiar în condiţii de secutitate absolut aleatorii, până la vertiginoasele înălțirni de sub bolțile turlelor, în bisericile pe care de unul singur le-a zugrăvit. Îmi vin în minte doar câteva: biserica Mânăstirii Radu Vodă, unele picturi şi câteva mozaicuri de la Mânăstirea Antim, biserica din Pipirig, Mânăstirea Deir-el-Harf din Liban, biserica Hama din Siria - cred că aceasta din urmă a fost biserica distrusă în tulburările permanente de acolo... m-a impresionat calmul cu care mi-a relatat părintele această, aş zice, nenorocire - şi biserica mare de la Mânăstirea Dealu. În perioada zugrăvirii acesteia din urmă am avut nesperatul privilegiu de a-l întovărăşi de câteva ori şi astfel, să rămân uluit de uşurinţa cu care, la vârsta lui venerabilă, evolua fără ezitări şi fără teama ameţelilor pe schelele pierdute in beznele bolților.

Aspectul fizic era parte componentă a personalităţii sale, fiind infuzat de copleşitoarea prezenţă a Spiritului, întregind astfel armonios fiinţa sa de excepţie. Aceeaşi admiraţie o aveam şi în serile din perioadele de post, când îl vedeam cum, ore şi ore, uneori până mult după miezul noppi, asculta imobil, atent şi blând, spovedaniile credincioşilor.

Luasem obiceiul să rămân ultimul, aşteptând tăcut, în semiobscuritatea absidei deşarte şi privindu-l de acolo cum spovedea. Îşi avea locul său în faţa uşii din stânga altarului, stănd pe un scaun fără spetează... Nu începea niciodată şirul spovedaniilor înainte de terminarea slujbei de seară.

O oarecare încercare, o oarecare asceză era şi pentru noi, cei care aşteptam. Dar părintele asculta, aplecat înspre gura şi urechea credinciosului, fără vreun moment de nerăbdare...

Din când în când doar, înainte de începutul spovedaniilor, ne atrăgea atenţia să încercăm să vorbim numai despre greşalele noastre şi nu despre ceea ce ne-ar fi făcut alții. De asemenea, îi ruga pe cei veniţi pentru prima oară la mărturisire să revină în perioade mai puţin aglomerate. Îmi amintesc cât de necăjit, de întristat era într-o seară când mi-a relatat cum, amânându-l de două ori din cauza „puhoiului" de credincioşi pe un tânăr apărut pentru întâia oară, acesta a plecat mânios şi nu s-a mai întors.

Era extrem de pătruns şi de conştient de gravitatea actului sacru al spovedaniei. Aceasta se vedea mai ales din felul cum îşi cheltuia şi timpul şi energia, nerefuzând niciodată pe nimeni.

Am avut şi eu prilejul să înţeleg mai exact importanţa pe care o dădea rolului său de duhovnic. Avusesem ideea - corectă, dar numai parţial adevărată - că ascultatul mărturisirilor poate fi considerat de duhovnic doar ca un fel de asceză pe care o suportă cu stoicism.

Şi astfel, am încercat odată să mă scuz că îl reţin şi eu cu mizeriile mele, la care, luându-şi acel ton grav şi definitiv care însemna încheierea discuţiei şi inutilitatea unor eventuale contraargumente, mi-a replicat: „Tot ce ne spuneţi este pentru noi şi o invăţătură care ne foloseşte pentru o cunoaştere mai profundă a sufletului omenesc, inclusiv al nostru".

În drumul său de la biserică spre chilie, drum doar de câţiva paşi, întârzia mult, căci era oprit de nenurnăraţi credincioşi sau cerşetori. Într-o zi, unul dintre ei, supărat că primise mai puţin decât ar fi avut pretenţia, a dat foc chiliei prin fereastra deschisă. Din fericire, incendiul a fost stins repede - părintele nu era înăuntru - fără mari pagube, deşi ambele camere erau pline de cărţi, fotografii şi icoane.

Avea o egalitate de spirit cum nu mi-a fost dat să o mai remarc la altcineva. Am pomenit de seninătatea cu care a aflat vestea dărâmării bisericii zugrăvite de el în Orientul apropiat.

Doar Dumnezeu ştie cât o fi suferit când i-a murit subit fratele mai mic, părintele Lucian, de care avea grijă ca de copilul său. Vestea o primise când era în Statele Unite. Vreo două săptămâni mai târziu, când l-am văzut la înapoierea în ţară, nimic nu răzbătea, nici din gesturi, nici din mimica sa, din suferinţa lui lăuntrică.

O singură dată l-am auzit, spre marea mea uimire, oftând şi scoţând din profunzimile marii lui obide, cuvintele: „Nu l-o ajuta Dumnezeu să facă şi alte nelegiuiri". Treceam cu maşina prin apropierea bisericii Sfânta Vineri care tocmai se dărâma din ordinul lui Ceauşescu.

Dar extrem de rar am avut prilejul să-l văd ca şi cum ar fi coborât efectiv în lumea noastră pământească, supusă timpului. Astfel, a fost tare bucuros când a aflat că mitropolitul Moldovei Teoctist a devenit patriarhul țării. Şi aceasta nu numai pentru că erau vechi prieteni şi colegi, ci mai ales pentru că avea încredere deplină în talentele diplomatice - atât de necesare în acel moment, 1986 - şi organizatorice ale acestuia.

Tot aşa cum considera că cel mai bun patriarh al nostru a fost Justinian, care - datorită recunoştinţei pe care i-o purta Gheorghiu-Dej, dar şi tactului şi talentului deosebit de a şti când şi unde să cedeze, când şi unde să reziste - a reuşit în perioadele de maximă teroare bolşevică şi atee să protejeze toate activităţile spirituale atât de importante ale Bisericii, întru mai marele folos al întregii ţări.

„Nimeni nu se mai gândeşte - îmi spunea părintele - că au fost ani când Biserica autocefală română a riscat să fie interzisă, precum în Albania, unde fuseseră scoase în afara legii toate cultele, sau să supravieţuiască mutilată şi ineficientă, precum în Uniunea Sovietică. Dar aşa, datorită unor personalităţi de-a dreptul providenţiale, care şi-au asumat de bună seamă riscuri - şi materiale, şi spirituale, şi istorice - prin compromisurile pe care au acceptat să le facă, au salvat funcţiile esenţiale ale Bisericii".

Dintotdeauna am avut senzaţia că părintele Sofian trăieşte în atemporal. Chiar şi judecăţile şi hotărârile lui se conduceau după criterii spirituale şi mai aproape de cer, liman spre care căuta să ne îndrume.

La una dintre întoarcerile lui din Statele Unite, întrebându-l cu ce impresii vine, mi-a spus o vorbă extrem de plastică şi care aruncă unele lumini asupra credinţei şi concepţiilor lui: „Le-am spus celor de acolo că şi-au făcut un aşa rai pământesc, încât l-au uitat pe cel ceresc". Credea profund şi total în prezenţa acestui „rai ceresc", la îndemâna fiecăruia dintre noi, care ne aşteaptă şi ne cheamă „cu suspine negrăite".

În legătură cu calmul său sufletesc, greu, dacă nu imposibil de tulburat, îmi vine în minte o scurtă conversaţie din timpul ultimei sale boli: „Ştiţi - îmi spuse într-o zi, cu un aer indiferent de parcă ar fi vorbit de vremea de afară -, am mereu senzaţia că pe la picioarele mele umblă o făptură care-mi vrea răul”. „Părinte - i-am răspuns -, ştim din Pateric ce-au putut suferi călugării din Pustiul Schitului. Credeţi că în timpurile noastre astfel de fenomene nu mai pot surveni?" Poate nu i-a convenit ce i-am spus, poate nu a vrut să întârzie mai mult faţă de mine pe aceste planuri alunecoase, fapt este că a întrerupt conversaţia.

După un timp l-am întrebat dacă mai simte acele prezenţe, am zis, malefice. „A, le mai simt încă - mi-a răspuns dar nu le mai dau nicio importanţă... este treaba-lor, nu a mea" şi în acea clipă am realizat, o dată mai mult, egalitatea lui de spirit şi înălţimea suprapământească şi inaccesibilă nouă. Nu numai distrugerea unor opere sacre, nu numai moartea unui frate mai mic, iubit şi vegheat ca un fiu, dar şi aceste „fisuri ale marelui zid" prin care pătrund spre noi influenţele maligne ale „puterilor văzduhului" nu reuşeau a-i zdruncina sufletul intrat în zonele liniştilor sfinte.

Imaginea părintelui Sofian apare ca aureolată de o lumină supraterestră. Cred că în profunzime chiar aşa şi era. Dar în relațiile cu oamenii, în întâmpinarea evenimentelor zilnice ale vieâii obişnuite, atitudinea părintelui era oarecum diferită. De multe ori semăna părinţilor din Pateric, prin soluţiile practice care contrastau net cu eventualele divagații teoretice ale credincioşilor. Îmi amintesc de sfatul pe care mi l-a dat într-o perioadă de depresie: „Mâncaţi în fiecare dimineaţă câte un măr. Nu ştiţi ce efecte bune poate avea!". Nici vehiculări de termeni sapiențiali, nici sfaturi duhovniceşti, doar un sfat practic.

Nu trebuie uitat că melon în greceşte înseamnă şi măr şi miel Dintr-odată sfatul apărea în cu totul altă lumină, căci inducea ideea cuminecăturii.

Avea părintele Sofian un fel de a răspunde şi de a interpreta spusele noastre plastic, liniştitor şi, aş mai zice, aducător de smerenie. Căci ajutându-se de comparaţii pământene, împiedica tendinţele multora dintre noi de a se socoti mereu în luptă, în criză, supuşi unor presiuni de dincolo de viaţa vizibilă şi, implicit, trăind într-o zonă de intens spectaculos, oarecum „pe culmile disperării".

Odată, pornind de la legea a zecea din decalogul lui Moise şi de la Predica de pe munte, în care se face o echivalare între păcatul imaginat şi cel înfăptuit, l-am întrebat pe părintele Sofian cum se explică totuşi că duhovnicii fac o diferenţă netă între aceste manifestări imorale. Iar părintele mi-a răspuns astfel: „când te plimbi cu barca pe un lac, una este să te stropească mişcarea vâslelor şi cu totul altceva este să se scufunde barca".

Tot aşa, vorbindu-i odată de dificultatea majoră de a penetra prin zidul nevăzut care ne desparte de o cunoaştere imediată a realităţilor spirituale mi-a spus: „întocmai ca atunci când te uiți la lucrurile expuse într-o vitrină, printr-un geam şi nu le poţi atinge".

Nu l-am văzut revoltat decât o singură dată. De asemenea, îşi cenzura iute tendinţele spre ironie. Regretam, cu mintea mea lumească, căci avea humor, mult hurnor.

Cred că la părintele Sofian humorul reprezenta şi o „tehnică" de a se apăra de laudele, de devoţiunea unora dintre credincioşi. Într-un anume fel, indirect şi neostentativ, îşi manifesta astfel smerenia.

Îmi povestea părintele: „Într-o bună zi, se apropie de mine fiul unui vechi antimiot, student la Facultatea de Arte Plastice, şi mă întreabă: «Părinte, nu v-ați gândit niciodată să vă schimbaţi stilul frescelor pe care le pictaţi care, fie vorba între noi, este cam monoton şi cam depăşit?» «Şi cum te-ai gândi?», l-am întrebat. Şi atunci ce credeţi, domnule doctor, că mi-a răspuns? «Ar trebui să încercaţi stilul lui Van Gogh!». Nici mai mult, nici mai multe trăznăi trec prin mintea tinerilor ăstoral". Şi îi râdeau ochii.

Părintele era deja bolnav. Găsindu-l adormit, am aşteptat în camera învecinată, cu patul strâmt şi tare - pe care dormeau fie părintele Ciprian „băttânul"; fie părintele Irineu mai apoi - cu rafturile pline de cărţi şi de fotografii de grupuri de călugări făcute în peregrinările multiple ale părintelui Sofian (Statele Unite, Italia, Ţara Sfântă, Germania, Muntele Athos şi Grecia, Siria, Liban), cu măsuţa pe care mânca şi cu alte măsuţe pline de cărţi. Am remarcat atunci un obiect nou, o bicicletă ergo-metrică. După un timp, auzind zgomote în cealaltă cameră, am intrat şi l-am găsit treaz, dar, ca întotdeauna, obosit. Mi-a zâmbit totuşi, cu acel zâmbet diafan şi bucuros. I-am sărutat mâna şi m-a binecuvântat ca obicei, cu acea presiune uşoară a palmei pe creştetul meu, în care simţeam parcă pătrunderea unei puteri descinse de Sus. Întrebându-l apoi despre noul aparat, părintele a crezut că era vorba de o bicicletă veritabilă şi astfel a început următorul dialog:

Eu: „Nu părinte, este doar o bicicletă ergornetrică, menită să vă pună muşchii în mişcare". El, cu sclipirea aceea de amuzament în ochi: „Mă gândeam că aş fi putut să merg cu ea în jurul bisericii".

Îmi îngădui să mai adaug două momente relatate de fiica mea, Mihaela. La o predică, pătintele povestea întâmplarea din Pateric cu Avva Antonie cel Mare, surprins de doi vânători tocmai când făcea pe ucenicii lui să râdă. Şi spune părintele: „Atunci unul dintre vânătoti exclamă: Avvo, dar este inadmisibil!" intâlnind însă privirea oarecum interlocată a Mihaelei, care stătea chiar în faţa lui; a adăugat: „În limba lui cea eghipţienească".

Altădată, o persoană cu reacţii extreme avusese, în marea ei afecţiune pentru părinte, bizara idee să scrie „Acatistul părintelui Sofian", pe care i l-a oferit. Părintele, în faţa unui grup de persoane, s-a întrebat: „şi acum, ce fac cu el? Să mă închin la mine însurni?"

Trebuie să pomenesc modul impresionant în care ţinea şi conducea slujbele. Toate contribuiau la impresia săvârşirii unei taine, acordate nouă printr-un har ceresc: figura sa imobilă, iluminată de importanţa divină a clipei, gesturile măsurate, nici prea repezi sau sacadate, nici prea lente, abstragerea aparent totală din lumea „nestatorniciilor". Niciun moment nu se întrezărea vreo mişcare sau vreo privire care să denote o întrerupere a trăirii integral pătrunse de misterul oficiat.

Era ca şi cum fiinţa umană, cu suflet şi trup, în acele momente de evocare a unor taine de dincolo de oameni, se topea în funcţia pe care era menit să o îndeplinească.

Iar părintele Sofian, cu mişcările sale potolite şi hieratice, în acele momente ale Marelui Vohod, străbătea întreaga biserică plină de credincioşi îngenunchiaţi sau cu capetele plecate, atingând Sfântul Potir fruntea fiecăruia şi statornicind astfel o nevăzută legătură şi o nevăzută dar simţită egalitaţe între toate acele fiinţe care, conştient sau inconştient, trăiau acoperite de acelaşi har.

Şi în tot acest timp, fără de un tremur al braţului sau al glasului, rostea cu vocea sa inconfundabilă, amplă, baritonală, armonioasă - voce pe care din prima clipă în care am auzit-o am socotit-o prin excelenţă o voce „duhovnicească" cum nu mai ştiu o alta - pomenirea ctitorilor, voievozi şi arhierei, a călugărilor şi călugăriţelor, preoţilor, eroilor martiri şi a tuturor celor adorrniţi întru nădejdea Învierii.

Ultima oară l-am văzut slujind - şi nu o să uit niciodată acest moment - la Vecernia din ziua de Paşte a anului 2000. De fapt, nu a slujit. A citit doar Evanghelia la începutul şi sfârşitul tuturor fragmentelor spuse în diferite limbi. Era o atmosferă sărbătorească, plină de bucurie şi de lumină, la care se adăuga şi surpriza de a-l vedea aşa cum îl ştiam de o jumătate de secol, pătruns de gravitatea actului sacru. Şi, cu toată oboseala, a ţinut să fie şi primul în şirul preoţilor purtători de icoane care să ureze credincioşilor, în sunetele necurmate ale cântărilor învierii, făgăduinţa repetată an de an a mântuirii tuturor.

Când predica însă, atitudinea i se schimba. Devenea mult mai „uman", mai apropiat de toţi cei care îl ascultau. Nu avea ceea ce se cheamă dar retoric. Iar emoţia care îl cuprindea acorda un plus de participare, de spontaneitate. Nu rareori, şi în special când vorbea despre sau cita din Evanghelia Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, vocea ii devenea tremurată, uşor răguşită, cuvintele apăreau cu o mică intârziere, menită să estompeze tulburarea sa lăuntrică, iar ochii i se înlăcrămau.

Şi aşa cum nu îşi îngăduia sieşi nicio abatere, tot astfel aştepta şi de la mireni, la nivelul lor de înţelegere, aceeaşi conduită.

Nu uit privirea rece şi dezaprobatoare, pe care foarte rar i-am întâlnit-o când, mergând să iau Sfânta Împărtăşanie, emoţionat, am întârziat să mut lumânarea din mâna dreaptă în cea stângă şi astfel am clătinat Sfântul Potir, cu riscul de a-i răspândi conţinutul. Şi nu uit vocea lui indignată şi îndurerată, povestindu-mi cum în acelaşi moment sacru al Cuminecăturii a fost martorul unei certe între două femei, fiecare încercând să treacă înaintea celeilalte; cea rămasă în urmă i-a stins atunci lumânarea celei din faţă, spunându-i printre dinţi: „Să n-ai parte de lumină!". Şi comenta: „Cum este întocmită această nefericită minte omenească, în care importanţa extremă a unui act precum este Sfânta Impărtăşanie să fie întunecată de o competiţie atât de lipsită de orice semnificaţie! Dar aşa se întâmplă adesea, cu cât mornentul este mai sacru, cu atât diavolul încearcă să-l zădărnicească".

Avea diverse criterii de pretenții... Am remarcat cu mai multă pregnanţă aceasta, când într-o discuţie în care mă arătam nemulţumit de unele nerealizări proprii, să le zicem de natură ascetică - câte or fi fost şi dacă au fost -, părintele m-a întrerupt autoritar şi mi-a spus: „Domnule doctor, dumneavoastră nu sunteţi călugăr , deci nu vi se cere aşa ceva. Veţi fi judecat ca mirean pentru activitatea medicală pe care ați avut-o şi pentru comportamentul în societate şi familie. Nu este bine să interferaţi criteriile. Noi, călugării, va trebui să răspundem pentru mai multe".

Parcurgând cărţile pe care cu un prilej sau altul mi le recomanda, am realizat la un moment dat că toate aveau o legătură cu starea mea sufletească şi cu problemele care mă preocupau într-o perioadă sau alta. L-am auzit odată răspunzându-mi unor îndoieli: „Lectura textelor religioase, de la Biblie şi scrierile Părinţilor Bisericii şi recitirea lor, până la exegezele teologilor moderni, pot avea o valoare spirituală corespunzătoare cu cea a rugăciunii".

Dezaproba cu tărie schirnbarea datei vreunei sărbători de fapt, „translatarea" ei într-o duminică apropiată. La contraargumentele mele, mi-a dat următorul răspuns: „Liturghia cerească a îngerilor se face în ziua stabilită de Sus, neputând fi influenţată de eventualele schimbări provocate de condiţii pământeşti. Valoarea duhovnicească a Liturghiei se bazează atât pe taina epiclezei şi a sfinţirii tuturor credincioşilor, cât şi pe săvârşirea ei simultană, pe planuri îngereşti, mai apropiate de Dumnezeu". Cuvintele sunt ale mele, dar acesta este sensul spuselor sale.

De mai multe ori mi-a pomenit de „demnitate". La început am rămas oarecum mirat, considerând eu că această „demnitate" se apropie de vanitate, de orgoliu şi se depărtează de smerenie. Ulterior, cred că am ajuns să-mi explic mai bine această insistenţă. „Puterile văzduhului" ne agresează mereu. Faptul de a nu clama toate abaterile personale, aşa cum făceau creştinii din Cartagina pe vremea lui Tertullian, departe de a fi o ipocrizie, este o manifestare de prudenţă extrem de utilă în vederea evitării smintelilor „celor mai mici ai noştri".

Primul sernnal major de boală a survenit în 1999, după o seară de spovedanii mult prelungită. După câteva luni de la primul accident vascular, minor, părintele şi-a manifestat dorinţa ca eu să-i fiu medic curant. Pot afirma că suferinţele i-au fost mari. I le ghiceam mai mult, căci nu se plângea mai niciodată. Avea un aer detaşat când le pomenea ca şi cum nici n-ar fi fost vorba de el. Frica şi grija mea ţineau însă de gândul unei deteriorări a intelectului său, deteriorare care, din fericire, nu a avut loc. A putut astfel să-şi termine cartea despre Sfântul Antim şi despre mânăstire, a continuat să spovedească şi să întâmpine pe cei care aveau bucuria de a-l frecventa, cu acelaşi zâmbet blând, părintesc şi uneori chiar jucăuş. Şi sunt convins că dorinţa lui de a se trata şi de a se însănătoşi ţinea în primul rând de dragostea pentru semeni, de gândul de a le putea fi în continuare de folos.

La spital îl priveam pe Părintele Sofian cu îngrijorare, teamă şi durere. Dar şi cu nădejde, ascultându-l cum se retrăsese în adâncimile nepătrunse ale sufletului său, în întregime evadat din lumea contingentă. Îi rămăsese doar rugăciunea rostită şi cu voce tare, nu numai în gând şi în inimă.

La începutul lunii august îl găsisem liniştit, bine dispus, stând la birou şi scriind. Cu uşoara lui ironie blândă, mi-a spus ca de obicei „părintele doctor". Am plecat mulţumit, fără să pot realiza că fusese ultima dată când am avut prilejul să-l văd în forma în care îl ştiam de peste o jumătate de secol.

După câteva zile, am aflat că fusese internat „pentru investigaţii". În decurs de două-trei săptămâni, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit. Ultima dată când l-am văzut la spital eram cu Mihaela, fiica mea, venită din străinătate să-l viziteze, fapt care l-a bucurat foarte mult. Părea însă obosit şi dorea cu ardoare să fie dus înapoi în locuinţa lui. Acelaşi lucru îl doream şi eu, fiind convins că mediul chiliei - icoanele, cărţile, difuzorul prin care urmărea slujbele din biserică, persoanele devotate care îl îngrijeau, liniştea, chiar dacă relativă, regimul alimentar strict - i-ar fi fost întru totul benefic. A fost dus, dar mult prea tarziu; când era deja într-o stare de slăbiciune extremă.

Am reuşit să intru în camera lui, unde l-am găsit înconjurat de medici şi preoţi. M-a văzut, mi-a făcut un semn cu mâna, mi-a zâmbit şi atât. Repede apoi a intrat în comă. Şi în Ziua Crucii, sufletul său ne-a părăsit, evoluând de atunci înainte pe spiralele negrăite ale vieţii şi lumilor de dincolo.

De multă vreme remarcasem că, stând doar lângă el, îmi era de ajuns, prezenţa lui fiindu-mi suficientă şi pentru liniștirea gândurilor mele, şi pentru senzaţia benefică a unui indicibil spor sufletesc.

(Alexandru Târpa - Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 244-255 |  Fericiticeiprigoniti.net)

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabără

Excursie

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro