“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

ARNĂUŢOII

- Povestea unui neam din Muscel -

Elena Ion are nouăzeci şi şapte de ani şi a trăit mai bine de jumătate din viaţă căutând cinci morminte. Părinţii şi trei fraţi. Acum ştie că nu le va mai găsi niciodată şi îşi trăieşte durerea cu demnitate şi modestie, într-o casă veche, pe o stradă liniştită din Câmpulung.

Este sora fraţilor Arnăuţoiu, vestiţii "partizani" din Muscel, aflaţi în fruntea rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş, despre care s-au scris zeci de cărţi. Fraţii şi părinţii ei s-au stins în temniţele comuniste, ea însăşi a făcut mulţi ani de închisoare, fiind arestată de două ori. Elena Ion este printre puţinii supravieţuitori ai unor vremuri întunecate din istoria noastră, iar amin­tirile sale sunt mărturii vii peste care nu se poate trece.

Tatăl satului
 
Născută în 1919, în comuna Nuc­şoara, din judeţul Muscel, Elena Ion este fiica Laurenţiei şi a lui Iancu Arnăuţoiu, care a fost învăţător în sat. A avut patru fraţi. Cel mai mare, Ion, ofiţer de cava­lerie, a murit pe front, în Cri­meea. Ordonanţa lui le-a adus părinţilor o şuviţă de păr legată cu panglică tricoloră. Atât a rămas în urma unui "băiat desăvârşit, pen­tru care dragostea de ţară era mai presus de propria viaţă." O şu­viţă de păr şi un mormânt pier­dut în pustiul războiului. Primul, din cele cinci. A fost o lovitură grea pentru familie. Doamna Elena alege o fotografie din teancul aflat pe masă în faţa noastră şi mi-o ex­plică: Laurenţia, mama ei, în mare doliu după feciorul pierdut, este alături de cel de-al doilea băiat, Toma, fost ofiţer în garda regală, înlăturat din armată după abdicarea silită a Regelui Mihai. Privesc chipul împie­trit de durere al mamei din fotografie, privirea oţelită a fiului de lângă ea şi ascult vorbele grave, aproape sa­cadate, cu care femeia din faţa mea îmi spune istoria neamului ei.

Ceva din dârzenia mamei a ajuns şi în fermitatea aspră a fiicei, despre care n-ai zice că ur­mează să împlinească o sută de ani. "Tata a fost un om deosebit, a educat în spirit patriotic toate genera­ţiile de elevi pe care i-a şcolit, dar mai ales copiilor lui le-a impus să iubească adevărul, să-şi iubească ţara şi pe regele lor. Tata era devotat satului, era doctorul şi avocatul sătenilor, era părintele tuturor. Era foarte preţuit, un om vesel şi iubit de toţi. I-au zis «Tatăl satului», pentru că nimic nu se făcea în sat fără sfatul lui, nici măcar o nuntă. Ajunsese să fie naş la aproape tot satul. Mama era o femeie demnă, de o cinste ireproşabilă, care n-a îngăduit nici cea mai mică abatere de la purtarea cuviincioasă şi cinstită. O femeie înaltă, şatenă, tare muncitoare. Îi adora pe fraţii mei, cărora le făcea toate poftele. Toma era un băiat înalt, frumos, foarte ambiţios, vorbea puţin, era mereu îngândurat, foarte încăpă­ţânat. Anton, al trei­lea frate, a fost ofiţer de rezervă în aviaţie, a fost rănit însă, la Bucureşti, când s-au retras nemţii, ajungând mare mutilat de război.

A stat mai mult prin sanatorii. Petre, fratele mai mic, a făcut o şcoală comercială, şi tata a hotărât ca el să se întoar­că în Nucşoara, să moştenească gospodăria părin­tească. Aceştia am fost noi, cei din familia învăţă­torului Arnăuţoiu, şi acum n-am rămas decât eu. O vreme, am avut o viaţă de familie împlinită şi armo­nioasă, însă venirea co­muniştilor la putere a întors lumea noastră pe dos. Şi întoarsă a rămas pentru totdeauna. Eu nu mai văd acum să citesc, ca să mă informez, să fiu la zi cu ce se întâmplă, ceea ce e foarte dureros pen­­tru mine. Mă mai uit la televizor, dar veştile mă înfiorează, mă tulbură. Mă gândesc la ceea ce a fost această ţară românească, pe ce valori s-a ba­zat ea, văd ce este astăzi şi mă îngrozesc. Îi plâng pe urmaşii mei, căci nu ştiu ce viaţă vor avea mâine, poimâine, în asemenea timpuri grele."

"Plata ar fi un glonţ"

După şcoala primară făcută la Nucşoara, Elena Arnăuţoiu a urmat liceul la Câmpulung. S-a căsătorit apoi cu profesorul de istorie Florea Ion şi în 1939 s-a născut băia­tul lor, Viorel. Au locuit mai întâi la Cra­iova, apoi la Slatina, după care au ajuns la Câm­pu­­lung, unde soţul ei a fost director la Liceul comercial. Şi-au cum­pă­rat şi o casă, numai că după plecarea fraţi­lor ei în munţi, aceasta a fost naţionalizată. "Dacă-ar putea povesti zidurile ei prin câte am trecut de când am cum­părat-o... Acum, pentru copii ar fi mai simplu dacă m-aş duce la ei, la Bucureşti. Dar cum pot eu să părăsesc casa în care s-au îngropat toa­te durerile şi bucuriile vieţii mele? Tot ceea ce mă încon­joară aici îmi aduce aminte de trecut, fotografii, cărţi, albu­me pe care le pot răsfoi atunci când mă simt sin­gură. De-aici n-am să plec decât atunci când am să mă duc sus în cer, la cei dragi, de care mi-este tot mai dor."

Schimbarea s-a produs du­pă abdicarea Regelui Mihai şi a fost dramatică pentru întrea­ga familie. Toma Arnăuţoiu, ofi­ţer în garda regală, a fost dat afară din armată. A mai avut voie să poarte haina militară doar şase luni. În acest răstimp, a venit la Câmpulung, la sora lui, Elena. A vrut să ceară sfa­tul ei şi al cum­natului, profesor de istorie, despre vremurile pe care le trăiau. "Eu am fost ca o mamă pentru fraţii mei. A doua mamă, când erau la studii veneau la mine, îi ajutam cu ce puteam, le pre­găteam ce le plăcea mai mult, găseau la mine un sfat bun totdeauna. Veneau după mine pe oriunde am fost." Profesorul Florea Ion i-a spus lui Toma să se înscrie la o facultate şi să uite că a fost militar în garda regală, căci comunismul nu va putea fi înlăturat de­vreme. Dar pen­tru Toma Arnău­ţoiu, vorbele aces­tea au părut o in­sultă. Cum să nu poată fi înlăturat comu­nismul? "Flo­rea", i-a răspuns fostul ofiţer, "te respect că mi-eşti cumnat, că mi-ai fost profesor, dar pentru cei care gân­desc ca tine, pla­ta ar fi un glonţ!" Aceste vor­be au închis pe veci casa familiei Ion pentru Toma şi aceea a fost ultima vizită a lui la Câm­pulung. Sora lui nu l-a mai văzut nicio­dată, pentru că în 1949, fraţii ei s-au alăturat rezistenţei din munţi, unde au stat ascunşi nouă ani, înainte de a fi arestaţi şi con­dam­naţi la moarte. Nu l-a mai văzut pe fratele ei, i-a auzit doar paşii şi lanţurile cu care era legat, în nopţile în care era dus la anchetă, pentru că au fost, o vreme, vecini de celulă, la închisoare.

Rezistenţa din munţi

Toma Arnăuţoiu s-a înscris la Bucureşti, la facul­tate. Acolo a luat legătura cu colonelul Arsenescu şi au hotărât să înfiinţeze o orga­nizaţie de luptă anticomu­nistă cu sediul la Nuc­şoara. "Acest Arsenescu avea un frate pro­curor la procuratura militară în Bucureşti şi avea legături cu o ambasadă străină. Au făcut o şedinţă la Bucureşti, unde au venit vreo treizeci, treizeci şi cinci de persoane, foşti ofiţeri, avocaţi, profesori şi alţii, şi au pus la cale formarea acestei organizaţii. Erau optimişti. Credeau că într-o lună de zile vin americanii şi ne scapă de ruşi." Urma ca a doua zi după această întâlnire, Toma şi cu Arsenescu să plece la Nucşoara, unde să con­tinue organizarea. Acum se ştie că unul dintre cei prezenţi a trădat şi că începând de a doua zi, securitatea a fost pe urmele lor, de când au plecat din Bucureşti. "A ştiut tot ce-au făcut, pas cu pas, cum s-au dus la un unchi de-al meu la Brădet, care era frate cu mama, preo­tul Victor Popescu, la care au dormit o noap­te, cum au plecat la casa de la Nucşoara, cum au început să se organizeze, să ia legătura cu preotul din sat, cu învăţătorii din împrejurimi, cu oameni mai de seamă."

Muscelul, zonă bogată şi pur românească, n-a fost colectivizat pe-atunci, dar începuseră ameninţările comu­niste de luare a pământurilor. Oamenii erau toţi "îndârjiţi, îndârjiţi", aşa că n-a fost greu să adere la mişcarea de rezistenţă care înce­puse să se organizeze. Într-o noap­te, securi­ta­tea i-a încercuit, dar au reuşit să fugă în munţi. Fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, colonelul Ar­senescu şi alţi simpatizanţi ai mişcării, printre care "Jugleanu, cu soţia şi copilul, un fin de-al nostru, doc­torandul Marinescu şi mai mulţi alţii, care urmau să fie alimentaţi de cei ră­maşi în sat." Era primăvara anului 1949. Dar america­nii mult aşteptaţi n-au mai venit şi par­tizanii au stat ascunşi nouă ani, pînă în 1958, când au fost prinşi. În tot acest timp, au fost ajutaţi cu alimente de cei rămaşi în sat, numai că secu­ri­ta­tea a început arestă­rile printre cei care-i aprovi­zionau pe "bandiţii" din munţi. "A fost des­tul să prindă pe unul, şi ăsta i-a dat în vileag pe toţi. Nu din răutate, ci pen­tru că pur şi simplu nu ştiau cum se ţine un secret. Îmi aduc aminte că în toam­na lui 1949, s-a făcut un lot masiv de arestări printre care a fost şi mama, şi Elisabeta Rizea, mulţi bărbaţi şi femei din sat. La noi în casă nu mai era nimeni, pe tata îl ares­taseră încă din primăvară, aşa că acolo s-a instalat secu­ritatea."

Cu frica în sân

Elena Ion era în această perioadă în Câmpulung. Ochii securităţii erau aţintiţi asupra ei. "Mă tot che­mau la securitate şi mă chestionau, le spuneam că nu ştiu nimica, deşi eu aveam informaţii despre fugari, de la un văr care era preot aici, la biserica din Schei: Ilie Dragomirescu - a fost şi protopop, era băiatul surorii lui tata care locuia în Capul Piscului. El aproviziona toate bisericile cu lumânări, tămâie, cum se obişnuia. Veneau la el după lumânări, şi preoţi de la Nucşoara. Vărul meu nu le lua bani pe marfă: «Daţi acolo ce trebuie la verii mei din munţi», le zicea. El îmi spunea şi mie care sunt noutăţile. Dar eu n-am şoptit la nimeni niciun cuvânt. Nici măcar soţului meu nu i-am spus. Niciodată, nimic. Aşadar, aveam informaţii de la preotul Ilie Dragomirescu, vărul meu, dar şi de la o ţărancă din piaţă, care avea un magazin de cereale. Surorile ei erau în legătură cu fraţii mei, acolo, în munte. La ea veneau miliţieni la cumpărături şi ăştia vorbeau şi ea îmi şoptea şi mie una, alta, despre ei."

- V-a fost frică în perioada aceea?

- Da, dar am sperat că se va termina într-o lună, căci aşa ştiam, că vin americanii şi scăpăm. O min­ciună sfruntată, de care nici nu mai vreau să aud şi din cauza căreia au intrat la închisoare sute de oa­meni. Am stat cu frica în sân, pentru că eram urmăriţi tot timpul. În 1950, ne-au naţionalizat şi nouă casa, ne-au băgat chiriaşi, noi am rămas cu o cameră, pen­tru care a trebuit să plătim chirie. Vă daţi seama ce în­seamnă asta? După ce am făcut eforturi ca să cum­părăm casa, să ajungem în situaţia să plătim ca să stăm în ea. Apoi, soţul meu a fost dat afară din învă­ţământ, fiind considerat duşman al poporului, şi pe mine m-au arestat, la fel ca pe fraţii şi cumnatele mamei. Aşa a început un lung şir de sufe­rinţe fără sfârşit.

Castronul cu lacrimi

Elena Ion a fost dusă la Bucureşti. Amintirile pri­mei închisori sunt şi acum, la mai bine de o jumătate de veac, tulbu­rătoare. "Ne-au dus pe toate femeile în nişte sai­vane de oi, la marginea oraşului. Nu erau pa­turi, erau doar nişte scân­duri, pe care ne cul­cam. Pentru învelit a­veam o pătură mizera­bilă, şi când dădeai cu mâna pe ea, te murdăreai, iar sub cap aveam un bolovan în loc de pernă. Dormeam una lân­gă alta, şi sus şi jos, ca sardelele. Când am intrat în saivanul acela, m-am îngrozit. Într-un colţ erau nişte ţigănci care se jeleau, altele se băteau, unele se înju­rau, era o gălăgie de mi s-a părut că sunt în iad. M-am urcat pe un pat şi am văzut de sus tot specta­colul. Erau acolo soţii de politicieni, femei consi­de­rate legionare sau chiabure, dar erau acolo şi deţinute de drept comun, hoaţe şi prostituate.

Toate eram bă­gate la un loc. Scopul era să ne "educe" alea de drept comun. Ne puneau să le despădu­chem, ne batjocoreau, Doamne, prin ce am trecut!" De la Bu­cu­reşti, a fost repartizată la închisoarea de la Oc­nele Mari, unde a lucrat la popota ofi­ţerilor. Ajutor i-a fost o vreme Euge­nia Mureşanu, venită de la canal, care i-a povestit despre prietenia ei cu Lu­cian Blaga. Într-o zi, l-a descoperit printre deţinuţi pe tatăl ei. Cu mare greutate şi cu precauţii uriaşe, dar şi cu complicitatea unui gardian mai omenos, a reuşit să-i dea o chiftea. "Când îl scoteau la plimbare, îl bă­gau mai întâi în veceu şi acolo i-am lăsat de mâncare. Tata era înne­bunit de foame, saliva uitându-se la ali­men­tele care erau în bucătăria unde lucram, dar nu puteam să-i dau mai mult, pentru că eram strict urmărită. Îmi era o milă aşa de tare de el, săra­cul, cum îi tremurau buzele de foa­me."

După ce a făcut un an de închi­soare, deşi urma să fie eliberată, Elena Ion a mai primit un an de detenţie şi a fost dusă la coloniile de muncă de la Pipera, împreună cu mătu­şile ei. Acolo a fost colegă de de­tenţie cu soţia gene­ralului Ulea de la Palatul Regal, cu doamna Mad­gearu, cu doamna Codreanu, soţia "Că­pitanului", cu alte soţii de doctori, avocaţi şi politicieni din vremea aceea. Au săpat straturi, pentru a planta legume, pe o mirişte unde nu mai fusese grădină de zarzavat până atunci. Pământul era tare ca piatra. Desţelenirea a fost chinuitoare, normele de lucru uriaşe. "Eu m-am năs­cut la ţară, ştiam ce e aceea o sapă, deşi mama nu m-a pus niciodată să sap în câmp, poate doar nişte flori am săpat, până să fiu arestată. Mă uitam la doam­nele cu care eram colegă de închisoare, nici nu ştiau cum să ţină sapa în mână. Când dădeau cu sapa, săreau bulgării de ţărână uscată în toate părţile. Ca să-mi pot face norma, m-a ajutat mama preotului Vasilescu de la Stoeneşti, care fusese arestat în lotul Arsenescu.

Ea era de la ţară, fusese arestată adminis­trativ, adică fără să fi făcut ceva, doar pentru că era mama preotului care fusese în relaţie cu Arsenescu. Când dădea cu sapa, se cunoştea. Ea m-a aju­tat ca să-mi împlinesc norma, căci mie mi s-au umflat pi­cioa­rele şi nici nu mă mai pu­team mişca." Cât a fost bolnavă, Elena Ion a fost ajutată de mama preotului, care îi oprea din mâncare ceea ce era mai bun şi mai consistent, îi dădea câte o bucată de pâine, împărţea tot ce avea cu ea şi-o ajuta mereu să-şi facă nor­ma de muncă. Într-o zi, a primit dreptul să scrie o carte poş­tală aca­să, şi în cele două­zeci de rânduri regula­men­tare, i-a spus soţului ei unde este. Acesta a venit "la vorbitor" la ea împreună cu băiatul. "N-am putut să vorbesc cu băiatul nimic, pentru că a plâns încon­tinuu, iar soţul meu n-a putut să-mi spună decât că suntem nenorociţi, că a fost dat afară din învăţământ şi că băiatul nu a mai fost primit la şcoală din cauza arestării mele.

Mi-aduc aminte că m-am dus acolo pe câmp şi atâta am plâns, de mi s-a umplut castronul în care ne dădeau mânca­rea, de lacrimi, când mă gân­deam la copil. Doamne, îmi ziceam, să-mi dea mie douăzeci de ani de închi­soare grea, numai să fie copilul meu liber, să poată termina şcoala! Atâta am plâns şi m-am zbuciumat, că nu ştiu cum de am mai rămas în toate minţile a­tunci. Eram distrusă, cum să sufere copilul meu, care fusese premiant, cu media cea mai mare pe şcoală, pentru o vină care nici mă­car nu exista?! Într-una din nopţi, am avut un vis: era o cameră mare şi o per­dea maronie lungă, până la pă­mânt, şi o voce din spatele ei mi-a spus să nu mai plâng, pentru că din clipa aceea ea va avea grijă de copilul meu. Am ştiut că era Maica Dom­nu­lui, şi de atunci am ma­re nădejde la Ea, care mă apără în tot momentul. Dar de mare ajutor mi-au fost şi colegele de închi­soa­­re. Exista o mare soli­da­ritate între femeile în­chise pe motive politice. Femeile legionare erau renumite pentru dârzenia lor. Pur şi simplu, nu le părea rău că sunt în puşcărie, erau cumva întărite de răul pe care-l îndurau. Nu puteai să rămâi indi­fe­rentă când vedeai cu cât patos vor­beau, cum cântau şi cât erau de puter­nice. Le-au şi separat de noi, celelalte, ca să nu ne influenţeze. Din scame şi bucăţi de aţe şi lână deşirate împleteau mărţişoare, mici cadouri pe care şi le făceau între ele, la anumite ocazii. Cum să nu rămâi impresionat de asemenea gesturi, ştiind în ce con­di­ţii stăteau fe­mei­le acelea şi cât aveau de suferit, fără să fie vinovate de ceva. Şi eu am primit un mărţişor, într-o primăvară, doi papu­cei împle­tiţi, pe care o doamnă din lotul legio­narelor mi i-a băgat pe sub uşa celu­lei. Am fost impresionată, ele care erau de zece, cincisprezece ani închi­se, aveau moralul mai bun decât unele în­chise de câteva luni."

Acasă

După doi ani şi câteva luni de închi­soare, atunci când s-au desfiinţat colo­niile de muncă, Elena Ion a fost eliberată. Casa era naţionalizată, soţul scos din serviciu, băiatul eliminat din şcoală, situaţia era cum nu se poate mai grea. A hotărât că cea mai mare urgenţă era să facă tot ce era posibil pentru ca băiatul să-şi continue şcoala. A găsit pentru el un profesor meditator foarte bun, care nu-i lua bani, dar trebuia să-i dea de mâncare, pentru că trecea şi el printr-o situaţie dificilă. Apoi, ca să-şi dea examenele în particular, băiatul a trebuit să se anga­jeze la fabrica de cără­midă de la Grui, unde lucra şi soţul ei. Încăr­cau cărămida la fabrică şi o descărcau la gară. Îi vedea când treceau cu camionul pe lângă casă şi i se rupea inima de bă­iatul al cărui drum fu­sese retezat pe ne­drept. În ziua în care s-a dus la examene, Elena a stat în genunchi, s-a ru­gat şi a plâns de când a ieşit el pe uşă, până când s-a reîntors acasă şi i-a spus că a fost re­primit la şcoală, pentru că a luat nota maximă. De atunci încolo, nimic nu avea să i se mai pară greu, oricât de nedrept i-a fost destinul.

"Am dus-o greu, foar­te greu, trăiam din meditaţiile so­ţului meu şi ce mai scotea de la fabrica de cărămidă, când prindea de lucru. Nu mi-e ruşine să spun că era sărbătoare când puteam să cum­păr câte o bu­cată de cap de vită, care era cea mai ieftină carne. Fă­ceam ce puteam ca să ne ajungă mânca­rea. Cartofii şi varza erau mâncarea de bază. Dar oricât a fost de greu, n-am cerut nimic de la nimeni, m-am des­curcat din cât am avut. Dacă nu era altceva, erau bune şi urzicile. Important este că am drămuit totul aşa ca să nu fie zi fără o mâncare caldă pe masă. Pen­tru aceasta, am avut un soţ care m-a preţuit şi un băiat care mi-a dat mari satisfacţii. Am avut un moral bun, altfel n-aş fi ajuns la liman. Am moştenit puterea asta din familie, cred că aceasta e cheia rezistenţei mele."

Închisoarea cu regine

După ani lungi de urmărire, în 1958, luptătorii din munţi au fost prinşi. Au urmat zeci de arestări. Fraţii Arnăuţoiu aveau un jurnal foarte amănunţit despre tot ceea ce au făcut de când au început rezistenţa în munţi. Tot era notat acolo, cine i-a ajutat, când şi cum. An­chetatorii au aflat, astfel, lista întreagă a partiza­nilor şi a celor care au simpatizat cu mişcarea lor. Pare că e o prostie naivă să ţii un asemenea jurnal, care, căzut în mâna urmăritorilor, a fost o mină de aur pen­tru ei. Partizanii au făcut însă lista cu toţi cei care i-au ajutat, ca să poată să-i recompenseze mai târziu pentru solidaritatea lor. Erau trecuţi pe listă chiar şi cei care le-au dat o pâine sau o ţigară ori o cană cu apă. Şi toţi au avut de suferit apoi, mulţi ani, în în­chisorile comu­niste. În jurnal era scris şi că Elena Ion primea veşti despre ei de la femeia din piaţă şi de la vă­rul ei, preot, ceea ce a dus la o nouă arestare.

"M-au arestat din nou, şi când m-au luat de acasă, i-am spus soţului meu să divorţeze, ca să nu moară de foame, cu copil cu tot. M-au dus la Pi­teşti, unde am fost împreună cu toate cele şasesprezece femei care i-au ajutat pe partizani. Şi mama a fost re­ares­tată, dar au dus-o direct la peniten­ciar, pentru că ea făcuse deja şase ani de închisoare şi avea dosarul făcut. Nouă luni de zile, cât a ţinut ancheta de la Piteşti, unde am fost duse, n-am văzut cerul şi n-am pus picio­rul pe pământ. Femeile acelea îmi poves­teau cu bucurie cum i-au ajutat pe fraţii mei, şi mă gân­deam, Doamne, cum veţi plăti voi bucu­ria asta! Una mi-a spus, odată, că le-a dat partizanilor o oală cu lapte, şi a doua zi a băgat de seamă că vaca ei dă lapte mai mult. Curând, le-au luat la anchete, de unde se întorceau bă­tute, cu fotele rupte, plânse, despletite, dar niciodată nu le-am auzit spunând ceva urât la adresa fraţilor mei, sau vreo vorbă de regret pentru ceea ce au făcut. Cred că Musce­lul naşte oameni deose­biţi. Au fost femei cu un caracter deose­bit, cum rar se mai află. Nişte ţărănci care s-au purtat ca nişte regine, acolo, în închisoare. N-am văzut o tărie de carac­ter mai mare la nimeni.

În primul lot erau cei condam­naţi la moarte, fraţii mei şi cei apropiaţi lor, cu care au fost în munţi. Apoi urmau pedepsele mari, de 20 şi 25 de ani, şi apoi cele mai uşoare. Eu am fost în lotul cinci. Îmi aduc aminte că într-o dimi­neaţă, devreme, era încă noap­te afară, ne-am trezit într-un zgomot mare, de lanţuri şi urlete ale celor duşi la moarte. «Iertaţi-ne, strigau ei, nu am vrut să facem rău nimănui, iertaţi-ne!», dar nu strigau către călăi, ci pentru noi, cei care sufeream din cauza acţiunilor lor. Îi au­zeam din spatele uşilor închise. «Ma­mă, tată, soţie, soră», strigau ei, «ierta­ţi-ne!». A fost ceva îngrozitor. Fe­meile din celulă îşi smulgeau părul din cap de disperare şi-şi rupeau hainele de pe ele. A fost ceva ce nu voi putea uita nicio­dată! Dar niciuna dintre ele n-a spus vreodată o vorbă acuza­toare la adresa fraţilor mei, care îi chemaseră pe oameni în munte şi pe care i-au ajutat. Nimeni din cei închişi nu a re­gretat ajutorul dat partizanilor, pentru că spiritul acesta de luptă pentru dreptate, pe care l-au încunu­nat partizanii, era de fapt prezent în toţi oamenii din sat."

Vis-a-vis de celula în care era închisă Elena Ion, se afla închis tatăl ei, învăţătorul Iancu Arnăuţoiu, iar la stânga, era celula fratelui ei, Toma. Noapte de noapte auzea lanţurile cu care erau legaţi când erau duşi la anchetă. "Mi se rupea inima în mine de jale şi n-aveam cum să-i ajut. Într-o noapte, am auzit cum l-au scos pe tata din celulă şi cum l-au bătut de cum a ieşit pe coridor. Avea săracul 76 de ani şi era bolnav. L-au bătut până când le-a strigat «Împuş­caţi-mă, dar nu mă mai bateţi, că nu mai pot!». Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit din gura lui. Mai târziu, după ce m-au eliberat, am aflat că a murit în 1962, la penitenciarul din Botoşani."

Într-o altă noapte (căci mai ales noaptea se dez­lănţuiau călăii), când s-a deschis uşa celulei, Elena a văzut că gardiana le-a adus pe mama şi pe cum­nata ei. Fără să ştie că sunt urmărite pe vizetă, a coborât din pat, s-a dus şi a sărutat mâna mamei, le-a îmbrăţişat pe noile venite şi au început toate să plângă. N-a trecut mult, însă, şi s-a deschis din nou uşa şi Elena a fost chemată afară din celulă. "Cum te cheamă?" "Ion Elena". "Minţi!" "Să trăiţi, nu mint, buletinul şi dosarul meu sunt la dumnea­voastră, cum aş putea să mint?" "Cine era femeia la care i-ai sărutat mâna?" "Să trăiţi, era mama mea." "N-ai ştiut că n-ai voie?" "Să trăiţi, n-am ştiut că n-am voie să să­rut mâna mamei mele, care m-a născut şi m-a cres­cut!" "Ai să înfunzi carcera, ia-o de aici!" Elena Ion a fost dusă din nou în ce­lulă, şi când s-a deschis iarăşi uşa, se aştepta să fie luată şi băgată la carceră. Dar perfidia ancheta­torilor era fără margini. În loc să o ducă pe ea, au luat-o pe mama ei, pe Laurenţia Arnăuţoiu. La car­ceră a întâlnit o doctoriţă, care i-a spus mai târziu Elenei, după ce s-a eliberat, că mama ei era bucu­roasă: "Spune-i fiicei mele că nu-mi pare rău că am ajuns la carceră, îmi pare bine că am mai văzut-o!". Aceea a fost ultima oară când Elena Ion şi-a mai văzut mama. Laurenţia Arnăuţoiu a mai stat încă patru ani la Jilava, apoi a fost trimisă la Mier­curea Ciuc, unde a murit cu patru zile înainte să fie eliberată, după ce făcuse zece ani de puşcărie grea. A murit strigând: "Copiii mei, copiii mei!".

Plânsul împreună

Când a venit acasă de la închisoare, Elena Ion era bolnavă. S-a îmbolnăvit de TBC osos în puşcărie, având o mână imobilizată. A ajuns la grădina publică, dar i s-a făcut rău când şi-a văzut casa, n-a mai putut să meargă şi s-a aşezat pe o bancă. A ajuns acasă aju­tată de un domn, care o cunoştea. "Soţul meu nu era acasă, dar când a venit, i-am spus de la început: «Flo­rea, tu ştii bine că eu nu am fost vinovată de nimic. Nu mai trăieşte nimeni din familia mea, acum sunt bolnavă, uită-te la mine cum am rămas. Dacă ai de gând vreodată să-mi reproşezi ceva, te rog să divor­ţezi acum. Sunt sătulă de acuzaţii şi de anchete. Am o singură mână bună, dar sunt hotărâtă să mun­cesc cu ea şi să-mi cresc copilul!». Mi-a promis că va fi bine. Nu era foc în casă, că el nu avea drept la cartelă de lemne, nici nu a avut ce să-mi dea de mân­care. Am mâncat din slănina pe care am primit-o la ieşirea din închisoare.

M-a menajat şi m-a ajutat cât a putut. O singură dată a fost răutăcios cu mine. În '65, băiatul meu a fost admis la facultatea veterinară, cu bursă. Eram bucuroşi. Venea Crăciunul, făceam curăţenie şi l-am rugat pe soţul meu să mă ajute să şterg praful de sus, de pe şifonier. «Nu te ajut, că nu eu te-am nenorocit!», mi-a zis el. Când am auzit asta, am vrut să mă arunc pe geam de supărare. Dar m-am gândit că am un copil şi trebuie să trăiesc pentru el. A fost singurul reproş, izbucnit târziu, după o viaţă de chin, pe nedrept. Fusese băiat de ţăran, care se ridi­case pe propriile puteri, până a ajuns profesor, fusese director al liceului, dar din cauza faptului că era cumnatul partizanilor Arnăuţoiu, a fost dat afară de peste tot. Pentru el s-au închis toate drumurile. L-am înţeles că i-a fost greu. Şi-a făcut facultatea ve­nind cu traista în băţ, şi fusese eliminat fără niciun drept! Am plâns după ce mi-a spus ce mi-a spus, şi - minunea lui Dum­nezeu! - după două ore a venit poş­taşul şi i-a adus reîncadrarea în învăţământ. A venit la mine şi şi-a cerut iertare plângând. Am plâns amân­doi, cât pentru toată viaţa chinuită pe care am avut-o."

Întâlnirea de Paşti
 
Încetul cu încetul, şi-au reluat viaţa normală, în­cer­când să uite anii de suferinţă şi de privaţiuni. Soţul ei a fost reîncadrat ca profesor, băiatul a terminat facultatea cu notă maximă. Pentru a depăşi greutăţile, Elena a început să lucreze, să coasă, să tricoteze fla­nele, rochii de dantelă, de mătase, pentru prie­tenele care-o plăteau, întotdeauna, mai mult decât merita. Asta, pentru a o ajuta în mod discret. "A fost tare greu la început, eu cu andrelele ţineam casa, bărbatul meu din salariul lui întreţinea băiatul la facultate. Din orice am făcut câte ceva. Din pantaloni rupţi am făcut şepci, pe care le dădeam unor femei să le vândă la piaţă. Ne-am refăcut, dar greu. Ne-am repri­mit casa după 42 de ani de plătit chirie. Am reuşit să-mi reiau via­ţa, dar am şi o mare durere: cei cinci morţi, cărora nu le ştiu mormântul ca să le aprind câte o lumânare: tata, mama, fraţii Ion, Toma şi Petre".

Într-o seară de Paşti, fără să fie anunţată dinainte, Elena Ion a fost vizitată de Cor­ne­liu Coposu, care a trecut prin Câmpulung. De la secretarul său, ginerele preotului din Brădet, care era nepot de-al Elenei Ion, Cor­neliu Coposu a aflat că mai există cineva din familia Arnăuţoiu şi a vrut să vadă despre cine este vorba. Şi asta, pentru că soţia lui Cor­neliu Coposu a fost în aceeaşi celulă cu mama Elenei Ion, cu Lau­renţia, în vreme ce el a fost coleg de celulă cu Iancu Arnăuţoiu. L-a rugat pe domnul Coposu să o ajute, ca să identifice mormân­tul tatălui ei, dar acesta i-a spus că acolo, la Botoşani, când murea cineva, era dezbrăcat de uniforma dungată, ca să se facă econo­mie, apoi trupul gol era pus într-o ladă şi aceasta aruncată într-o mlaş­tină, aşa că ar fi imposibil să se mai poa­tă recupera.

"Nu vă rămâne decât să le cinstiţi memoria şi să-i păstraţi vii în amin­tiri", i-a mai spus domnul Coposu. Şi exact asta face Elena Ion, de mai bine de o jumă­tate de veac. Vorbeşte cu patos despre nea­mul ei, ori de câte ori are ocazia: "Toată familia mea s-a destrămat, din cauza luptei anticomuniste. În ciuda greutăţilor şi a ur­mă­rilor, niciunul n-a cedat. Mama mea şi-a pierdut copiii pentru ţară şi n-a fost pome­nită atât de des cum a fost Elisabeta Rizea. Eu n-am făcut nimic, mi-am nenoro­cit familia, bărbatul şi copilul. Eu nu cer nimic pentru mine, dar pentru mama mea nu pot să tac. Urmele de cravaşă peste obraz se uită, dar uciderea copiilor de către nişte călăi comunişti nu! N-am făcut rău la ni­meni, n-am pârât pe nimeni, cu cinste şi cu demnitate am suferit condam­na­rea pe nedrept."

Femeia din faţa mea continuă să vor­bească, o as­cult, o ascult şi nu mai pot s-o întrerup, căci vorbele ei s-au prefăcut de multă vreme în cinci lu­mânări care ard.

Sursa: Formula-as.ro | ARNĂUŢOII

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabără

Excursie

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro