“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Arșavir Acterian despre Mircea Vulcănescu: „Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral”

Masiv, gras, cu chipul adumbrit de gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l așază pe figura omului o fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația, așa mi-a apărut Mircea Vulcănescu atunci când l-am văzut și cunoscut.

Asistent la catedra de etică a Facultății de filozofie din București, pe lângă profesorul sociolog D. Gusti, a făcut parte totodată din Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe și a fost numit de tânăr director general al Vămilor, cumulând aceste atribuții, ca și pe aceea de publicist la diferite reviste literare și ziare (Cuvântul, Familia, Criterior, Izvoare de filozofie, etc.)

Când ținea prelegeri la Fundație sau la Dalles, deși i se atrăgea atenția că n-ar trebui să depășească ora, vorbea pe dimensiunea lui. N-avea omul simțul timpului limitat. Ceea ce avea de spus i se cerea atât de impetuos exprimat, încât uita și de timp și de loc. De acea și sala, după o oră, începea încet, încet să se golească de auditorii care-și pierdeau răbdarea. Era o agitație și o forfotă de care Mircea Vulcănescu nu se sinchisea, absent de la acest spectacol, preocupat numai de ceea ce avea de spus.

În mod obișnuit nu era de fel distrat, numai ca vorbitor devenea un posedat de ideile sale și de necesitatea de a le împărtăși ascultătorilor.

Era tobă de carte. Filozofie, literatură, istorie, teologie, economie, finanțe. Te minunai câte știa: toate aprofundate.

Își preparase la Paris două doctorate: filozofie și științe economice, pe care până la urmă nu le susținuse din exces de probitate intelectuală, socotind probabil că tezele sale nu fuseseră perfect puse la punct. A fost fără îndoială capul cel mai bine mobilat al generației sale. Studenții săi erau uluiți de erudiția acestui profesor care împletea capacitatea lui de cunoaștere cu o mare conștiință morală și cu o impresionantă trăire spirituală, ce se degajau și din cele ce a apucat să publice. Am auzit că totuși scria enorm, dar că punea mai totul la sertar să dospească.

Cum am mai spus, era un om de o probitate exemplară, care nu înțelegea să facă vreun compromis, nu se temea să-și spună răspicat cuvântul în orice fel de problemă. Țin minte că în timpul dictaturii lui Carol al II-lea a avut curajul să voteze negativ la un plebiscit, prin care a fost statuată pedeapsa cu moartea, deși ca înalt funcționar un asemenea vot i-ar fi putut aduce varii neplăceri de ordin material.

Acest om avea ceva de cavaler ”sans peur et sans reproche”. Când, de pildă, fiind director general al Vămilor - fostul său dascăl în filozofie, Nae Ionescu, a obținut un Mercedes din Germania și a recurs la el pentru anularea taxelor de vamă, avizul lui Mircea Vulcănescu a fost negativ.  Incident care însă n-a afectat raporturile de respect și prețuire reciprocă. Ba chiar printre puținii oameni pe care Nae Ionescu a ținut să-i vadă în preajma morții a fost și Mircea Vulcănescu. [...]

Spirit enciclopedic, Mircea Vulcănescu era, în unele apucături, într-un fel personal și un tip rabelaisian. Umbla vorba că atunci când intra într-o cofetărie, mânca zece prăjituri. Am verificat veridicitatea acestei faime în seara plecării lui Petru Comarnescu în America cu o bursă Rockefeller, când cu o droaie de tineri am fost la gară să-l salutăm la plecare pe norocosul bursier. Printre cei prezenți era și Mircea Vulcănescu. Ne-am întors de la gară în centru, monom prin mjlocul străzii - eram mulți - spre amuzamentul trecătorilor. În Piața Palatului ne-am împrăștiat, după ce săvârșisem o cu totul gratuită și nevinovată, tinerească manifestare. Am rămas cu încă un amic, doi, și cu Mircea Vulcănescu, la Corso. Era vară și ne-am așezat la una din mesele din fața cafenelei. Printre vorbe multe am asistat la un copios spectacol, Mircea Vulcănescu îngurgitând rând pe rând două înghețate, patru-cinci prăjituri și nu mai știu câte porții de alune, în timp ce noi ne declarasem arhisatisfăcuți cu câte o înghețată și niscaiva alune, deși eram întruna îmbiați să ne servim și noi ca el. Și poate în seara aceea Vulcănescu se arăta sobru, văzând fragilitatea și rezerva noastră în materie. Mânca și vorbea, neașteptând replica noastră, ca să ne copleșească și să ne fascineze cu tot ce simțea și avea de spus despre toate cele.

Ne privea cu ochi parcă absenți, mai bine zis interiorizați, concentrat total asupra gândurilor pe care ni le împărtășea cu magnetică elocință. Aveam impresia, ascultându-l, că în fața noastră se destăinuia un colos.

Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus că în puținele ore libere pe care le are, învață limba chineză și traduce poemele lui Francois Villon. Mi-a și recitat câteva din aceste traduceri. A tradus și din poeziile lui Rilke.

Scria cândva, prin 1936 dacă nu mă-nșel, câteva rânduri (reproduse în revista ”Vremea” la pagina de ”Fapte și idei”, nu rețin exact textul), că e vremea în care vom fi chemați să trăim la cea mai înaltă tensiune spirituală, să trecem prin foc și să ardem la alb. Mircea Vulcănescu a trebuit să treacă prin toate aceste probe, pe care le-a resimțit și le-a prevăzut cu mulți ani înainte. [...]

Unii îl consideră pe Mircea Vulcănescu ca o ”natură sterilă”, pentru că n-a scris 20-30 de opuri celebre. Părerea mea e că el le-ar fi putut scrie, dar că nu l-a interesat așa ceva. N-avea nici vanitatea, nici ambiție, nici orgoliul necesar pentru a fi cu orice preț tipărit. Socotea poate ca înțelepții că alta e menirea lui și anume să împărtășească pe cale orală câte ceva din știința pe care cu trudă și înflăcărare o agonisise, ca și din revelațiile pe care le trăise. Când ținea câte o conferință vorbea câte două, trei ore. Era ca o cascadă. Epuiza aproape total tema pe care o dezvolta. Astfel, l-am auzit vorbind în sala Dalles despre Leon Bloy, despre Ernest Hello sau la Fundație intervenind în discuții în cadrul simpozioanelor criterioniste. Plecai îmbogățit culturalicește, vrăjit spiritualicește, cum rar se întâmplă citind cărți. [...]

Nu cu mult înainte de moartea lui a fost numit subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe ca tehnician, nu ca om politic, în împrejurări destul de grele pentru țară.

L-am întâlnit întâmplător pe stradă (era prin 1943 cred) și tot sporovăind despre una, despre alta, l-am informat că autorul romanului ”Interior”, Constantin Fîntîneru se dereglase nervos din varii motive și fusese internat la spital. Fusesem să-l văd și mi s-a plâns că fusese supus unui tratament barbar și că o duce greu cu banii. Mircea Vulcănescu m-a rugat să trec pe la minister ca să ridic un ajutor de 8000 lei pentru bietul suferind. Ceea ce am și făcut, ducându-i bolnavului însănătoșit ajutoru, nu al Uniunii Scriitorilor, ci al Ministerului de Finanțe. L-am găsit pe Fîntîneru scos din camera cu bolnavi și căftănit bibliotecarul spitalului. 

O dovadă că Mircea Vulcănescu era nu numai un om cu uluitoare prezență intelectuală și spirituală dar și cu un suflet de aur. [...]

Mircea Vulcănescu a fost un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral, căutător cinstit de adevăr, lipsit de vanitate și de trufie, cu frica lui Dumnezeu. Grijuliu de a fi drept față de oricine, iubindu-și semenii, sobru fără a înceta de a fi afectuos, știa să vorbească ore întregi, dar știa să și asculte. Vorbea ca un înțelept ce era.

Transcriu dintr-o conferință ținută la 20 februarie 1934 de Mircea Vulcănescu: ”Crescută în vremi anormale și plăsmuită în tensiunea acestor vremi, generația noastră nu e făcută pe măsura vremilor normale. E în ea ceva neisprăvit, ceva care nu se potrivește rotunjimii și măsurii!

Ruptă de împrejurările ei de formație, generația noastră poartă încă urmele zdruncinării în care s-a zămislit.

Nu se simte la largul ei decât în tensiune. Obligată să trăiască viața cotidiană, generația tânără se destramă, se risipește, se pierde. Fiecare clipă de destindere i se pare o decădere din starea ei de har!

Astfel, viața ei nu e decât o pregătire pentru marile clipe cărora li se da toată. Viața ei se împarte, cum zicea Peguy, în ”epoci” și în ”perioade”.

Perioadele sunt intervalurile intermediare în care nu se întâmplă nimic și care nu au alt sens decât să servească de pregătire ”epocilor” ce le urmează.

Într-o astfel de perioadă trăiește astăzi generația mea, disponibilă și risipită în așteptarea epocii.

S-ar putea ca ”epoca” să nu fie și atunci vom fi cu toții niște ratați sub raportul micimii noastre sociale.

Dar în clipa în care vremea va veni, în care Neamul ne va cere, cred neclintit că generația noastră va fi o generație mare.

Se poate să fie și aici o simplă veleitate izvorâtă din nevoia pe care am semnalat-o la început de a ne lega de un chip care să ne depășească, de a ne dori mai ridicați decât suntem.

Se poate!

Dar pentru acele ceasuri vorbesc eu acum aici.

Pentru ceasurile în care vom fi încercați de viață până în măduvă!

Pentru ceasurile în care vom arde la alb!

Atunci, e vorba, cine va rămâne în picioare!

În acele ceasuri ne vom recunoaște și ne vom cere și noi dreptul de a fi oameni. Dreptul de a putea rosti, în sfârșit, unei realități care ne uimește, cuvântul pe care odinioară l-a rostis Correggio în fața pânzelor lui Raffael.”

Această previziune, împreună cu accentele profetice pe care le include, fac mărturia lui Mircea Vulcănescu un testimoniu ce ar trebui să lumineze propria noastră viziune întru atât întrucât vrem binele acestei țări îndelung năpăstuite. Cu smerenie și cu răbdare, cu spirit cavaleresc, dar și spirit de jertfă, cu dragoste mai presus de orice, Vulcănescu a lăsat un document care să servească drept îndreptar de urmat spre binele neamului românesc.

(Arșavir Acterian - Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 155-158,182-183; republicare parțială în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 55-60)

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabără

Excursie

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro