Omul, fiinţa care transcende timpul spre veşnicie, prin nădejde şi pocăinţă

Omul nu poate trai inchis in nici o clipa in prezent El nu e satisfacut niciodata de ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor. El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va avea mai mult decat ii da prezentul; sau ca va ramane in fericirea prezenta. El se transcende mereu spre viitor.

Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent. Chiar despre moarte, nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-i poate fi dat in viata pamanteasca. Aceasta il face sa vada in moarte nu un final, ci mai degraba o trecere, deci sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut, trecand prin moarte din viata aceasta, in care nu afla absolutul. Astfel, nu mai asteapta moartea numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-i lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfarsit total prin moarte. Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii. De aceea, a conchis ca omul este o “existenta spre moarte”. Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.

Omul nu e numai cat se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta. Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor ai vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul personal și iubitor. Iar Absolutul, de la care spera ca-l poate satisface deplin, nu poate fi gasit in lumea aceasta. De aceea, omul este stapanit de aspiratia spre o adevarata transcendere, care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca. Omul e stapanit de aspiratia spre Absolut; el vrea transcenderea spre Absolut.

Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde. Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine. Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii. Nadejdea tine de fiinta omului, caci aceasta nu poate fi gandita si traita fara o astfel de nadejde. Aceasta ar paraliza orice vointa de activitate a omului, Ar face pe om mort spiritual in fiecare clipa. Viitorul n-ar fi considerat ca facut si de noi sau ca interesandu-ne prea mult. Cugetandu-l astfel, am ramane intr-o atitudine de resemnare fatalista. Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume. El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup. Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decat al satisfactiilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvant. De aceea, lumea e absurda.

Dar de aici se vede iarasi ca absurdul nu stapaneste asupra lumii decat pentru cei ce nu vad in ea altceva decat ceea ce intereseaza trupul. Absolutul e implicat in reducerea lumii la materie si ta legile ei. Aceasta elimina orice sens din existenta. Dar pe ce se intemeiaza contestarea indreptatirii unei trasaturi atat de esentiale a naturii omului, ca nadejdea si credinta intr-un sens al existentei? Pe increderea exclusiva in ceea ce se intampla cu trupul. Pe negarea intregii complexitati a vietii spirituale, care deosebeste pe om de animal. Pe increderea exclusiva in simturi uitandu-se ca in simturi nu e prezenta numai o senzatie biologica, ci ca lucrarea lor e plina de o constiinta si o gandire.

Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului. Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau are foarte putin izvorul de trup. E mai rational pentru om sa creada ca spiritul de care e legata identitatea sa, la care Sine, nu dispare o data cu trupul. Daca omul nu e numai obiect al unor legi oarbe, chiar si in calitate de trup, ca participant la subiectivitate, e superior lor. Si atunci are drept sa spere ca existenta sa nu este supusa in intregime unor astfel de legi. Si e indreptatit sa creada ca exista Subiect avand totala putere asupra acestor legi.

Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane. Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre o viata viitoare si, o data cu aceasta, si spre o Persoana suprema eterna, Care asigura aceasta viata viitoare si implinirea omului.

(Pr. Dumitru Staniloae)

(Sursa)