“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Casatoreste-te de tanar Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Poate fi restaurată o practică cu adevărat ortodoxă a mărturisirii păcatelor?

1. Pentru fiecare preot conştiincios spovedania este, fără îndoială, unul din cele mai dificile şi frustrante aspecte al slujirii sale. Aici, pe de-o parte, el întâlneşte (se loveşte de) singurul obiect adevărat al preocupării sale pastorale: sufletul uman, omul, aşa cum stă el, păcătos şi mizerabil, înaintea lui Dumnezeu. Dar, tot aici, pe de altă parte, el (preotul) realizează în ce măsură creştinismul convenţional a pătruns în viaţa Bisericii. Noţiunile creştine fundamentale de păcat şi pocăinţă, împăcare cu Dumnezeu şi înnoirea vieţii par a fi devenit irelevante. Dacă aceşti termeni mai sunt încă folosiţi, înţelesul lor este cu siguranţă diferit de cel pe care întreaga credinţă creştină ar trebui să se bazeze.

2. O altă sursă a dificultăţilor este confuzia teoretică, sau chiar teologică, cu privire la natura Tainei Pocăinţei. În practică, o înţelegere formală şi juridică a ei, evident occidentală şi „catolicizată” la origine, coexistă, paradoxal, cu o la fel de îndoielnică reducere a mărturisirii la psihologie. În primul caz omul vine la preot, îşi mărturiseşte încălcările legii creştine (canoanelor) şi primeşte iertarea care îi dă dreptul la o a doua Taină „a obligaţiei” – Sfânta Împărtăşanie. Aici mărturisirea corectă este redusă la minimum şi, în unele biserici, chiar înlocuită cu o formulă generală citită de penitent.

Toată emfaza (atenţia) este pusă pe puterea preotului de a ierta şi cea din urmă este considerată a fi „validă” fără a ţine seama de starea de pocăinţă a sufletului. Dacă primul caz ne arată tendinţele „catolicizante”, cel de-al doilea le evidenţiază pe cele „protestantizante”. Aici, mărturisirea este privită ca o „sfătuire”, ca un ajutor şi soluţie în privinţa problemelor şi dificultăţilor şi nu este un dialog între Dumnezeu şi om, ci între om şi ceea ce se presupune a fi un sfătuitor înţelept şi experimentat cu răspunsuri „de-a gata” pentru toate problemele umane. Totuşi, cele două tendinţe întunecă şi deformează înţelegerea şi practica adevărată ortodoxă a mărturisirii.

3. Situaţia existentă se datorează mai multor factori. Şi, deşi este imposibil să îi enumerăm pe toţi aici şi chiar să subliniem istoria foarte complicată a dezvoltării Tainei Pocăinţei, câteva remarci sunt necesare înainte de a discuta posibilele soluţii.

a) La origine Taina Pocăinţei era înţeleasă şi practicată ca reîmpăcare a celor excomunicaţi, excluşi de la „ecclesia” – adunarea Poporului lui Dumnezeu şi împlinirea lui în Euharistie care este „koinonia” (părtăşia) cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Excomunicatul este cel care nu poate oferi şi, prin urmare, nu poate primi. Această reconciliere era un proces lung şi iertarea – dovada finală, semnul sau „imaginea” pocăinţei, a respingerii şi condamnării de către penitent a propriului păcat şi a propriei însingurări de Dumnezeu, al mărturisirii (manifestării, recunoaşterii) reale a păcatului. Puterea iertării nu era înţeleasă ca o „putere în ea însăşi” independentă virtual de pocăinţă. (Iertarea) Era cu adevărat semnul tainic al unei pocăinţe acceptate care îşi arăta rodul său. Biserica în persoana preotului dădea mărturie dacă era o pocăinţă adevărată şi dacă Dumnezeu o acceptă, penitentul se „reîmpaca şi se unea” (din nou) cu Biserica. Orice schimbări ar fi avut loc în practica acestei taine, cea dintâi şi esenţiala ei semnificaţie rămâne punctul de început al înţelegerii ortodoxe a ei.

b) De asemenea, chiar de la început, slujirea Bisericii implica purtareade grijă a sufletelor, povăţuirea în viaţa duhovnicească, ajutor în lupta lăuntrică a omului cu vechiul Adam. Dar, la început, nu era inclusă şi în Taina pocăinţei. Doar sub influenţa teoriei şi practicii monahiceşti foarte bine dezvoltate a povăţurii duhovniceşti, cea din urmă a devenit treptat parte integrantă a mărturisirii. Totuşi, chiar în monahism această povăţuire duhovnicească a rămas distinctă de Taina Mărturisirii mult timp după aceea şi era destul de des încredinţată călugărilor nehirotoniţi. Secularizarea progresivă a societăţii creştine a avut un rol esenţial în denaturarea slujirii pastorale şi a conţinutului central al spovedaniei. Biserica după Constantin a încetat să mai fie o minoritate înclinată eroic spre „credinţă” identificându-se aproape complet cu „lumea” (vezi termenul rusesc mirean pentru grecescul „laikos”) şi are de-a face cu o multitudine de creştini convenţionali care au nevoie de ajutor, povăţuire continuă şi îngrijire personală. Schimbarea semnificativă în practica euharistică (de la o împărtăşire corporativă ca act esenţial al apartenenţei la Trupul lui Hristos – la o mai mult sau mai puţin frecventă împărtăşire individuală) care a avut loc în aceeaşi perioadă şi sub influenţa aceloraşi factori a avut drept consecinţă transformarea înţelegerii pocăinţei. De la taină pentru cei tăiaţi din Biserică a devenit o taină pentru cei din interiorul Bisericii. Importanţa teologică s-a mutat de pe pocăinţă pe iertare ca singurul element esenţial al tainei.

c) Secularizarea societăţii creştine a deschis-o şi a făcut-o receptivă la filozofiile umanistice şi pragmatice cu privire la viaţă, ceea ce a întunecat radical concepţia creştină cu privire la păcat şi la pocăinţă. Conceptul despre păcat ca separare de Dumnezeu, de singura viaţă adevărată în El şi cu El, a fost înlocuit progresiv cu un soi de legalism moral şi ritual în care păcatul înseamnă în primul rând încălcarea unei reguli stabilite. Într-o societate centrată pe om şi mulţumită de sine cu eticile sale despre succes şi „decenţă” pur exterioară însăşi regulile au suferit o transformare radicală. Au încetat să mai fie privite ca norme absolute şi au fost reduse la un cod etic social acceptat. Dacă creştinul începuturilor întotdeauna a ştiut că este un păcătos ale cărui păcate sunt iertate şi care, fără vreun merit din partea sa, este introdus în Cămara de Nuntă, i se dăruieşte o viaţă nouă, este făcut participant la Împărăţie, creştinul modern, de vreme ce în ochii societăţii este un om decent şi un „om de treabă”, întotdeauna „se simte bine” cu privire la el însuşi şi se bucură cu totul de autoadmiraţia sa. Viziunea sa asupra vieţii care, în schimb, modelează înţelegerea sa cu privire la religie și exclude întru totul orice dimensiune a profunzimii, fie ea cu privire la înstrăinarea de adevărata viaţă, fie cu privire la noua viaţă în Hristos. Desigur că, din când în când, mai calcă şi el pe alături – dar foarte puţin şi lipsit de importanţă! – dar, dincolo de toate, cine nu cade? Totuşi, când s-a întâmplat ca recent să spovedesc cam 50 de oameni dintr-o parohie tipică din Pennsylvania, niciunul nu a recunoscut să fi făcut vreun păcat! Nu ni se spune zilnic de către media sau de către alte mijloace de comunicare în masă că trăim în cea mai bună societate posibilă printre cei mai buni oameni din lume? „Creştinii” au luat foarte în serios această afirmaţie.

d) În final, acest secularism a câştigat ierarhia şi chiar pe preoţi. Viaţa Bisericii noastre este bazată pe un sistem de rugăciuni comune şi închinare. O parohie este mereu fericită cu privire la ea însăşi şi îi cere preotului constant să mulţumească oamenilor „de treabă” ce o alcătuiesc pentru contribuţiile, eforturile şi generozitatea lor, îi cer să fie oglinda în care se poate admira pe ea însăşi. Acelaşi spirit al succesului, al „bunului vecin” şi al activităţilor exterioare care pervertesc viaţa noastră de sus până jos. Succesul Bisericii este măsurat în termenii participării, a bunăstării financiare şi a numărului de „afaceri parohiale” de toate felurile. Unde să mai găsim loc şi pocăinţei? Este cu adevărat absentă din predica şi învăţătura Bisericii. Un preot îşi poate chema parohienii săi la realizări de natură materială „mai bune şi mai mari”, poate, uneori, să-şi exprime nemulţumirea cu privire la „participarea” lor şi la „obligaţiile” lor, se poate lupta cu comitetul parohial, dar el însuşi de obicei nu se gândeşte la lume în termenii de „… pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16). El însuşi nu crede cu adevărat în Biserică ca mijloc de mântuire din deznădejdea şi întunecimea păcatului, ci ca instituţie menită satisfacerii „nevoilor religioase” ale membrilor săi care sunt „în stare bună”. În aceste condiţii duhovniceşti, în această situaţie morală pseudo-creştină, mărturisirea nu poate fi decât ceea ce este: fie o altă „datorie religioasă” menită să fie îndeplinită o dată pe an pentru satisfacerea unei norme canonice abstracte, un adevărat „scop în sine” fără nicio consecinţă duhovnicească, fie o discuţie despre „problemele” cuiva (nu despre păcat sau pentru păcat din moment ce, dacă ar fi recunoscut ca atare, atunci păcatul ar înceta să fie o „problemă”) care de cele mai multe ori nu au nicio soluţie pentru că soluţia lor ar fi convertirea la adevăratul creştinism.

4. Poate fi restaurată o practică cu adevărat ortodoxă a mărturisirii? Da, dacă am avea curajul de a trata problema din rădăcinile ei şi nu doar la exterior.

Începutul acestei restaurări se face predicând şi învăţând. Într-o anumită măsură toată predica şi învăţătura creştină este o chemare la pocăinţă, la metanoia, schimbarea minţii, reevaluarea tuturor valorilor în lumina lui Hristos. Nu este nevoie să predicăm tot timpul despre „păcat”, să judecăm şi să condamnăm. Adevărata schimbare (reevaluare, pocăinţă) are loc atunci când omul se lasă provocat cu adevăratele „conţinuturi” ale Evangheliei, cu profunzimea şi înţelepciunea divine, cu frumuseţea şi cu o înţelegere care le cuprinde pe toate, atunci când devine „capabil de pocăinţă”, întrucât adevărata pocăinţă este tocmai descoperirea de către om a abisului care îl separă pe el de Dumnezeu şi de jertfa înfăptuită de El pentru om. (Adevărata pocăinţă) este atunci când omul vede cămara de nuntă împodobită şi realizează că nu are îmbrăcăminte potrivită pentru a intra. O parte prea mare a predicii noastre ia forma imperativelor abstracte: Biserica prescrie să facem cutare sau cutare; dar a porunci nu înseamnă a predica. A predica presupune dorinţa de a converti poporul la ceea ce este bun, la înţelesul divin pentru că doar acest înţeles poate face „prescripţii” importante, de viaţă dătătoare, mântuitoare.

De asemenea, învăţătura creştină ar trebui să includă o critică profundă şi constructivă la filozofia secularistică a vieţii, o evaluare a culturii în care trăim. Creştinii trebuie să lupte întotdeauna cu idolii – şi suntem o mulţime de acest fel astăzi: „succes”, „materialism”, „siguranţă”, „centrarea pe bani” etc. Iar aici, noţiunea de păcat, prin judecata largă şi cu adevărat creştină, îşi recapătă adevăratul sens, anume acela de deviere de la dragoste şi interes, de valori şi norme idolatrizate, dar care, în esenţă, nu sunt „de valoare”. Dar această critică presupune, bineînţeles, ca însuşi preotul să nu se identifice cu această lume şi să pună în centrul slujirii sale Adevărul veşnic, iar nu „consideraţiile practice. Atât predica, cât şi învăţătura trebuie să aibă în componenţa lor şi un element profetic, un element al judecăţii divine, o invitaţie la a vedea totul din această lume cu ochii lui Hristos.

5. Prin urmare, Spovedania trebuie înlocuită în perspectiva tainei pocăinţei. Şi fiecare taină implică cel puţin trei elemente la fel de esenţiale în săvârşirea lor: pregătirea, rânduiala liturgică şi desăvârşire, împlinire. Dacă întreagă viaţă a Bisericii şi, în mod special, predica şi învăţătura Ei sunt, după cum am văzut, pregătirea pentru pocăinţă în sens larg, înseamnă că există loc şi nevoie pentru o pregătire specială. Biserica a despărţit diferite perioade de pocăinţă: postul Mare, postul Crăciunului sau alte sărbători. Aici slujba însăşi devine o „şcoală a pocăinţei” (cf. de exemplu bogăţiile de negrăit ale Tridoului postului Mare) şi este timpul propice pentru a centra predica pe însăşi taina pocăinţei. Ordinea citirii Evangheliilor, Psaltirea, imnele şi rugăciunile ne oferă material abundent, scopul predicii nefiind altul decât acela de „a aplica” toate acestea la oameni, la viaţa lor, la situaţia lor actuală.

Scopul este acela de a-i provoca spre o stare de pocăinţă, de a-i determina să-şi examineze vieţile lor nu doar în termenii păcatelor izolate şi a încălcărilor legii, ci în motivaţiile lor cele mai adânci (profunde). Unde este adevărata comoară a inimilor lor? Ce îi conduce în viaţa lor? Cum „simt” timpul preţios pe care Dumnezeu l-au dăruit lor? Care este înţelesul acestui progres rapid spre un sfârşit fără şansă de scăpare? Un om care îşi cercetează motivaţiile cele mai profunde ale vieţii sale, care a înţeles, chiar şi numai o dată, că viaţă în totalitatea ei poate şi trebuie să se refere la Hristos se află pe calea spre pocăinţă care este întotdeuna o conversie, o schimbare a minţii, o viziune reînnoită, o decizie de a te reîntoarce la Dumnezeu (cf. pamfletul cu privire la Postul Mare). Pregătirea trebuie, atunci când este nevoie, să includă şi o explicare a spovedaniei – ordinea desfăşurării ei, înţelesul şi rugăciunile.

6. Rânduiala liturgică a spovedaniei constă în A) rugăciuni înainte de spovedanie; B) îndemnarea la pocăinţă; C) spovedania propriu-zisă şi D) iertarea.

Rugăciunile înainte de spovedanie nu ar trebui să fie omise niciodată. Spovedania transcende nivelul uman de dialog şi, de asemenea, pe cel al cunoaşterii pur raţionale a vinei. Omul poate spune „vinovat” şi fără să simtă nicio pocăinţă. Toate tainele sunt acte ale transformării (transfigurării). Şi prima transformare în taina pocăinţei este tocmai aceea a transfigurarea mărturisirii umane în pocăinţa creştină, într-o criză curăţitoare a sufletului uman care se întoarce la Dumnezeu şi de la El primeşte vederea amândurora – a păcatului şi a iubirii copleşitoarea a lui Dumnezeu care „acoperă” păcatul. Dar această transformare necesită ajutorul divin şi rugăciunile dinaintea spovedaniei invocă şi cheamă acest ajutor. Ele sunt, prin urmare, parte integrală a tainei.

După aceste rugăciuni urmează îndemnarea. Aceasta este ultima invitaţie la adevărata pocăinţă. „Dumnezeu stă nevăzut de faţă şi primeşte mărturisirea…”

Dar este esenţial ca în acest moment solemn, când subliniază prezenţa lui Hristos, preotul să nu stea cu faţa la credincioşi, opus penitenţilor. Una din cele mai bune forme de îndemnare este identificarea preotului cu toţi oamenii păcătoşi. „Noi toţi am păcătuit…”. Pentru că el nu este nici un persecutor, nici un martor tăcut. El este imaginea lui Hristos, a Celui care ia asupra Sa păcatele întregii lumi şi neobosita Sa milă este cea care mişcă oamenii spre pocăinţă. Mitopolitul rus Antonie defineşte esenţa preoţiei ca „iubire milostivă”. Pocăinţa este taina împăcării, taina iubirii, nu a judecăţii.

Mărturisirea însăşi are diferite forme. Dar, de vreme ce penitentul nu ştie de obicei cum să înceapă, ţine de datoria preotului să îl ajute. Forma dialogului este, prin urmare, cea mai practică formă. Şi cum toate păcatele sunt în mod esenţial păcate împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului şi iubirii Lui, credem că mărturisirea ar trebui împărţită în trei părţi:

a) În legătură cu Dumnezeu: - întrebări despre credinţă, despre posibile îndoieli sau deviaţii, despre rugăciune, viaţă liturgică, sărbători etc. Prea mulţi preoţi reduc întrega mărturisire la „acte imorale” uitând că rădăcina adâncă a tututor păcatelor este credinţa slabă sau deformată, în lipsa iubirii lui Dumnezeu.

b) Relaţia cu aproapele: - atitudinile fundamentale de egoism şi egocentrism, indiferenţa faţă de oameni, lipsa atenţiei, interesului, iubirii. Toate actele care ofensează trebuie menţionate şi păcătoşenia lor trebuie subliniată înainte penitentului: invidia, bârfa, cruzimea etc.

c) Relaţia cu tine însuţi: - păcatele trupului cu viziunea creştină despre curăţie şi „sănătate”, respectarea trupului ca icoană a lui Hristos, etc. – Lipsa interesului serios, a efortului real de a-ţi adânci propria viaţă; alcool, idea ieftină de „distracţie”, iresponsabilitatea, relaţiile familiale. Nu trebuie să uităm niciodată că noi, de obicei, avem de-a face cu un om care nu este obişnuit să se examineze pe sine însuşi, a cărui atitudini asupra vieţii sunt modelate după standardele uzuale, care este mulţumit cu sine însuşi. Aici apare funcţia duhovnicului de a zgudui această atitudine de „mic burghez”, de a-i arăta penitentului adevăratele dimensiuni creştine ale perfecţiunii, de a-l provoca cu ideea de conflict constant (cu sine însuşi). Viziunea creştină a vieţii este un tragică şi cu cât mai puţini oameni realizează acest fapt, cu atât mai mult nu mai există speranţă pentru creştinizarea slăbitei vieţi a Bisericii centrate pe atitudinea socială.

Un îndemn final închide acest dialog. În el preotul trebuie să-l cheme pe penitent la o schimbare necesară. Dumnezeu nu iartă dacă omul nu doreşte o viaţă mai bună, dacă nu se decide să lupte cu păcatele sale, dacă nu începe să urce spre Dumnezeu. Ceea ce e cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Acest ultim îndemn trebuie să fie un act al credinţei: străduieşte-te şi Dumnezeu te va ajuta pentru că El a promis că o va face…

Şi după aceea, doar după aceea, vine iertarea – ca desăvârşire, împlinire a tuturor celorlalte lucruri menţionate mai sus: pregătire şi efort, predică şi cugetare, îndemnare şi mărturisire. Repet: din punct de vedere ortodox nu există iertare acolo unde nu există pocăinţă. Dumnezeu nu îl acceptă pe omul care nu vrea să vină şi „venirea” este tocmai pocăinţa, actul „transformării”, o schimbare reală şi critică a întregii atitudini a omului. A gândi că iertarea este o „putere” absolută, validă şi eficientă ori de câte ori o rosteşte un preot, nu este altceva decât devierea de la Ortodoxie într-un sacramentalism magic şi într-un „juridism” denunţate de întregul duh şi de întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

7. Prin urmare, iertarea trebuie, dacă este nevoie, să fie refuzată dacă un om

- nu este creştin ortodox, respinge deschis învăţăturile esenţiale ale Bisericii;

- refuză renunţarea la o evidentă stare de păcat: de exemplu: adulter, furt, exercitarea unei profesii necinstite, etc.;

- îşi ascunde păcatele sau nu vrea să le recunoască ca păcate.

Trebuie să ne amintim că refuzarea iertării nu este o pedeapsă. Chiar excomunicarea în Biserica primară era pronunţată cu nădejdea vindecării omului. Pentru că scopul Bisericii este de a mântui, nu de a judeca sau condamna. Preotul trebuie să contempleze întotdeauna la întreaga soartă a omului, să lupte spre schimbarea omului şi nu numai să îndeplinească o normă formală de justiţie. Ştim că Bunul Păstor le lasă pe cele 99 de oi drepte pentru a salva una. Acest fapt îi acordă mare libertate preotului care trebuie să-şi îndeplinească slujirea conştient, trebuie să se roage înainte de a decide ceva şi niciodată nu trebuie să se mulţumească cu o conformitate exterioară, cu „reguli” şi „prescripţii”.

Mai, 1961, St. Vladimir’s Seminary Quarterly, Vol. 5, No. 3, Fall, 1961, pp. 38-44, traducere Ioan Carp.

Pr. Alexander Schmeman

 

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro