“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Evoluţia Liturghiei Bizantine

Lămurire: Sfânta Liturghie este cea mai importantă rugăciune comunională a Bisericii. De modul înţelegerii ei depinde participarea noastră la ea şi de modul asimilării ei depinde aşezarea noastră potrivită pe calea mântuirii. Prin urmare, vom publica o serie de studii ale unuia dintre cei mai recunoscuţi cercetători ai Liturghiei bizantine, pentru a sublinia efortul pe care trebuie să-l depunem toţi, cler şi credincioşi, pentru a reveni în matca autentică a celebrării Sfintei Liturghii. Trebuie să înţelegem că e necesară schimbarea accentului dinspre forme şi formule imuabile spre sensul deplin al Liturghiei pascale în care suntem chemaţi să ne întâlnim real cu Dumnezeu, iar nu să ne îndeplinim nevoile noastre cotidiene. Nu în ultimul rând, e necesar să înţelegem că toată Liturghia e un eveniment în care voinţa lui Dumnezeu este în prim plan, iar nu cea a omului. Şi voinţa lui Dumnezeu este aceea de a ne face părtaşi Împărăţiei Sale prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului Său (Gheorghe Butuc).

Partea I: De la Început până la Trisaghion (cântarea "Sfinte Dumnezeule")

Printre creştinii răsăriteni, atât ortodocşi, cât şi catolici, există o oarecare dorinţă de a-şi reforma propria Liturghie. Am devenit conştient de acest interes în anii pe care i-am petrecut la Beirut, dar şi din contactele mele cu Ortodoxia din Grecia. În Europa şi aici, în America, conştientizarea nevoii de a avea o Liturghie mult mai „pastorală” este acum şi mai acută. Clerul şi mirenii bine educaţi simt şi iubesc frumuseţea Liturghiei Bizantine. Dar câteodată se întreabă: Credincioşii ajung să penetreze bogăţiile ei? Sau, mai degrabă, majoritatea acestor bogăţii rămân neatinse de oameni?

Nu am de gând să mă ridic la rangul de pionier în privinţa reformei liturgice. Vreau doar să fac clar că nimeni nu poate obţine vreo reformă folositoare şi de durată decât dacă este familiarizat cu evoluţia istorică a Liturghiei. Altfel, posibilul reformator va fi ghidat doar de propriul gust păstrând acele aspecte ale Liturghiei care îi plac şi respingându-le pe cele care nu-i sunt pe plac, lucrând fără a avea vreun criteriu obiectiv.

Dar nu aceasta este metoda adevăratului liturgist. Pentru că prin studierea Liturghiei putem ajunge la principii certe, care ar face concluziile noastre mult mai obiective şi mai roditoare.

O parte din elementele Liturghiei au suferit o evoluţie şi o dezvoltare particulare. Anumite părţi adăugate Liturghiei pentru a întâmpina anumite nevoi sau scopuri au fost păstrate în celebrarea ei chiar şi după ce aceste scopuri şi nevoi au încetat să mai existe. În schimb, anumite „căi” vechi de a face lucrurile, riturile şi ceremoniiile căzute de mult timp în desuetudine, ar putea fi preferate în locul dezvoltărilor care le-au substituit.

Pentru a descoperi adăugirile şi înlocuirile şi pentru a le evalua în propriul lor context trebuie să încercăm să avem o perspectivă generală, obiectivă asupra evoluţiei istorice a Liturghiei Bizantine – şi acest lucru nu este deloc uşor. Dar cel puţin câteva aspecte ale acestei evoluţii vom încerca să le tratăm în următoarele prelegeri. Acum vom încerca să vedem dezvoltarea aşa-numitei „intrări mici”.

 

Intrarea în secolul al IV-lea şi în vremea noastră

Când examinăm manuscrisele vechi cu privire la Liturghiile Bizantine şi Antiohiene, în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, de exemplu, aflăm că Liturghia începea cu o salutare a episcopului adresată poporului: “Pace tuturor”. Imediat după răspunsul la acest salut, oamenii se aşezau şi li se citea Sfânta Scriptură. Dar în celebrarea actuală a Liturghiei Bizantine ceremonii destul de lungi şi rugăciuni preced citirea Apostolului. În circumstanţe foarte solemne aceste ceremonii pot dura chiar şi o oră aşa cum au durat în timpul Liturghiilor patriarhale de la Muntele Athos cu ocazia comemorării a 1000 de ani de la fondarea Marei Lavre. Prin urmare, vedem că din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, când Liturghia începea cu citirile (din Sfânta Scriptură), până în ziua de astăzi, Liturghia Bizantină a acumulat multe elemente pe care nu le avea la început.

Elementele pe care le găsim astăzi în partea introductivă a Liturghiei Bizantine sunt, pe scurt: ectenia păcii, cele trei antifoane şi două ectenii mici, trei rugăciuni care însoţesc antifoanele, rugăciunea Intrării şi Intrarea însăşi, Troparele şi Condacele, Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule). De unde au apărut toate aceste elemente?

Dacă ne întoarcem în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur sau, altfel spus, la Liturghia pe care o găseam în vremea lui, vedem episcopul şi preoţii intrând în Biserică şi salutând poporul cu “Pace tuturor!”, iar poporul răspunzând: “Şi duhului tău”. Cu alte cuvinte, avem o intrare primitivă care nu are nicio cântare care să-i corespundă. Poporul, preoţii şi episcopul intrau din afara Bisericii fără să cânte. După salutare, clerul şi poporul se aşezau şi ascultau citirile din Sfânta Scriptură. În timpul citirilor, clerul stătea pe o platformă în mijlocul bisericii, vechea bema1. Credincioşii stăteau şi ei jos în naos şi în părţile laterale ale acestei bema, clerul fiind aşezat exact în mijlocul lor.

 

Trisaghionul, imnul procesional

După secolul al IV-lea, au fost adăugate treptat alte elemente. Unul din aceste elemente este cântarea Trisaghionului.

Trisaghionul era un tropar vechi cântat în timpul procesiunilor penitenţiale. În sec. al V-lea, nu era deloc ieşit din comun să faci procesiuni pentenţiale prin oraşul Constantinopol, să-L rogi stăruitor pe Dumnezeu să protejeze oraşul de cutremure şi de alte calamităţi. De fapt, chiar legenda despre originea Trisaghionului leagă descoperirea acestui imn de un cutremur care a lovit capitala înainte de 450 d. Hr.

Potrivit acestei legende, cutremurul fusese catastrofal şi poporul s-a adunat în rugăciune în afara oraşului cerând lui Dumnezeu să-şi reverse mila asupra lor: Kyrie eleison (Doamne miluieşte). Pe neaşteptate, un băieţel a fost răpit în Ceruri, unde a auzit cântarea îngerilor: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi”. Băieţelul s-a întors pe pământ şi a povestit mulţimii ceea ce îngerii cântau. Auzind acestea, poporul însuşi a început să cânte aceeaşi cântare, Trisaghionul, şi cutremurul a încetat.

Ulterior, Trisaghionul era cântat în toate procesiunile penitenţiale care se ţineau pe drumul de la o biserică la alta unde se celebra Sfânta Liturghie. Înainte de a ajunge la cea din urmă biserică, procesiunea făcea una sau mai multe opriri în anumite locuri stabilite pentru a-I cere lui Dumnezeu anumite “favoruri” sau cereri speciale. O oprire nelipsită era la Forumul din Constantinopol, o piaţă mare a oraşului. Aici era recitată o rugăciune specială, ecteniile sau ectenia îndelung stăruitoare, care, mai târziu, a fost încorporată în Liturghie. Câteodată, însuşi patriarhul rostea alte rugăciuni în care îi cerea lui Dumnezeu să ocrotească oraşul. La momente solemne, precum începutul anului (1 septembrie) sau aniversarea fondării oraşului (11 Mai), se cântau trei antifoane; acestea erau urmate de citirile din Apostol şi Evanghelie. Ectenia îndelung stăruitoare încheia rugăciunea din timpul opririi şi procesiunea mergea mai departe spre biserică cântând un psalm cu un tropar care se repeta după fiecare verset.

În vremurile vechi, Troparul cântat pe drumul spre biserică era însuşi Trisaghionul repetat de popor după fiecare verset al psalmului ales. De obicei acesta era, se pare, Psalmul 79 (80): “Tu, Cel ce eşti păstorul lui Israel, ia aminte. Tu, Cel ce pe Iosif îl călăuzeşti ca pe o turmă de oi” pentru că până în prezent episcopul cântă, îintercalat cu Trisaghionul, versetele 14-15 ale aceluiaşi psalm:

Dumnezeule, caută din cer şi vezi; şi cercetează via aceasta pe care a făcut-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea.

Înainte ca procesiunea să înceapă de la prima biserică, patriarhul rostea “Rugăciunea Trisaghionului”. Din textul ei vedem relaţia ei cu o anumită procesiune a pocăinţei (penitenţială):

… Tu care nu treci cu vederea pe cel păcătos, ci pui pocăinţă spre mântuire … primeşte, Stăpâne, şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreita cântare şi ne cercetează întru bunătatea Ta: iartă-ne toată greşeala, cea de voie şi cea fără de voie,  sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre...

La sfârşitul procesiunii, pe măsură ce intrau în cea de-a doua biserică, cântăreţii, ca să încheie psalmul, cântau “Slavă Tatălui şi Fiului…” şi Trisaghionul mai era repetat de două ori. Astfel se explică de ce astăzi se mai cântă încă o dată Trisaghionul după “Slavă Tatălui…”. Apoi, după ce procesiunea ajungea în interiorul celei de-a doua biserici, începea Liturghia, ca de obicei, cu salutul slujitorului către popor: “Pace tuturor” şi urmau citirile din Sfânta Scriptură.

 

Trisaghionul încorporat în Liturghie

Aşadar, vedem că Trisaghionul era odinioară cântat în timpul procesiunilor speciale. Dar documentele secolului al VI-lea din Constantinopol ne arată că Trisaghionul era cântat chiar şi în zilele în care nu avea loc nicio procesiune. Când clerul intra în biserică pentru celebrarea Liturghiei era cântat Trisaghionul ca imn de intrare. Prin urmare, un nou element, care odinioară aparţinea procesiunilor, a fost încorporat în Liturghie.

Împreună cu Trisaghionul, dar probabil într-o epocă ulterioară, alte două piese au fost împrumutate din procesiuni şi adăugate Liturghiei: rugăciunea dinainte de Trisaghion şi Ectenia îndelung stăruitoare, care a fost pusă după citirea Evangheliei, aşa cum se întâmpla în timpul opririi la Forum în ocaziile speciale.

 

Troparele variabile

Prin urmare, Trisaghionul era folosit în sec. al VI-lea ca Imn de intrare în duminici şi în zilele de sărbătoare. Probabil, pentru a evita monotonia, au fost compuse treptat imne de intrare variabile care să corespundă unei anumite sărbători sau comemorării Învierii din duminici.

Fiecare imn nou era alcătuit dintr-un Tropar şi dintr-un psalm adecvat. Pentru dumnici, au ales Psalmul 94 (95): “Veniţi să cântăm Domnului”; Troparul era binecunoscutul “Unule Născut” în care toată taina Învierii, de la Întrupare şi până la biruirea morţii, este foarte bine concentrată:

Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria; Carele neschimbat Te-ai întrupat şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi!

Acest Tropar a fost compus în timpul lui Justinian şi introdus în Liturghie de acest împărat în anul 540. Treptat a început să fie cântat şi sâmbăta şi, în cele din urmă, în fiecare zi care nu avea propriul ei Tropar.

Întrucât Troparul “Unule Născut” este destul de lung, nu era cântat în întregime după fiecare verset al Psalmului 94, ci se cânta doar fraza finală: “Unul fiind din Sfânta Treime…” Iar Troparul întreg era cântat la începutul şi la sfârşitul psalmului.

Existau, de asemenea,  Tropare şi psalmi speciali pentru zilele de sărbătoare. De Crăciun, de exemplu, era cântat Psalmul 109 (110): “Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea”; iar Troparul special care însoţea acest psalm era: “Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” etc.

După sec. al X-lea, sub influenţă palestiniană, a fost introduse 8 tropare speciale ale Învierii care se cântau în 8 duminici succesive; Psalmul 94 nu a fost schimbat. Iată Troparul glasului 2:

Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără-de-moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; şi când ai înviat pe cei morţi din cele dedesubt, toate Puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Ca de obicei, troparul era cântat în întregime doar la începutul şi la sfârşitul psalmului, iar după fiecare verset era repetată doar aclamaţia finală: “Dătătorule de viaţă, slavă Ţie!”

Adoptarea noilor Tropare ale Învierii a făcut ca vechiul Tropar “Unule Născut” să devină al doilea antifon, ca şi astăzi. Prin urmare, în continuare trebuie să investigăm cum au fost compuse aceste antifoane.

 

Cele trei antifoane

Trei psalmi antifonali erau cântaţi în Constantinopol nu doar la procesiunile solemne, ci şi la slujba de seară şi la alte servicii liturgice.

În timpul procesiunilor, cântarea antifoanelor avea loc la o oprire sau într-un punct important. Aceste trei antifoane erau independente de Troparul procesional şi psalmul cântate în timpul procesiunii spre biserică.

Am văzut deja că Trisaghionul cu psalmul său, la origine un imne procesional, a devenit primul imn de intrare al Liturghiei şi că, în vremurile mai recente, au fost compuse imne de intrare variabile fără a suprima Trisaghionul.

Între sec. al VII-lea şi al VIII-lea a avut loc o nouă dezvoltare în Liturghie: pregătirea pâinii şi a vinului, care, până la această vreme, avea loc după predică şi ectenii (adică la începutul părţii euharistice a Liturghiei), a fost transferată la început, înaintea primei intrări (Intrării Mici). În timp ce acest rit de pregătire avea loc era necesar ca timpul să fie umplut cu “exerciţii” de evlavie şi 3 antifoane, similare celor cântate în Forum în anumite zile, au fost adăugate la începutul Liturghiei. Imnul de intrare existent a devenit antifonul al treilea pierzându-şi astfel funcţia pe care a avut-o şi alte două antifoane au fost puse înaintea lui.

Astfel, pentru cel de-al treilea antifon sau imn de intrare a fost păstrat vechiul psalm procesional 94 (95). Pentru antifoanele 1 şi 2 au fost aleşi alţi psalmi: 91 (92) “Bine este a lăuda pe Domnul” şi 92 (93) “Domnul a împărăţit; întru podoabă S-a îmbrăcat”. Psalmul 93 (94) “Domnul, Dumnezeul răzbunărilor”, care nu s-ar fi potrivit unei sărbători pline de bucurie a fost, din fericire, evitat.

 

Rugăciunile

Astăzi avem 4 rugăciuni intercalate între cântările antifoanelor. Primele trei sunt numite rugăciunile primului, al doilea, respectiv al treilea antifon. A patra rugăciune este rugăciunea intrării.

Rugăciunea intrării este, cu siguranţă, una veche şi era recitată înaintea uşilor bisericii când clerul şi poporul ajungeau în procesiune la celebrarea Liturghiei. După cum arată şi invitaţia diaconului (“Domnului să ne rugăm”), rugăciunea era citită cu voce tare şi presupunea un moment de întrerupere în cântarea imnului procesional.

Dar originea celor trei rugăciuni ale antifoanelor ridică o problemă mai dificilă. Merită să subliniem în ce constă problema şi să propunem o soluţie.

Să începem cu cea de-a doua rugăciune:

Doamne Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi prea măreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine.

În acest text nu este nicio aluzie la cântarea psalmului. Rugăciunea este compusă din fraze care nu au o conexiune strictă între care prima frază este, practic, o binecuvântare a poporului.

Dacă comparăm textul acestei rugăciuni cu cel al opisthambonos (rugăciune din spatele amvonului) recitată la sfârşitul Liturghiei, observăm că începutul opisthambonos este foarte similar cu rugăciunea celui de-al doilea antifon. Ba mai mult, dacă analizăm manuscrisele vechi vom vedea că textul rugăciunii noastre nu este doar similar, ci identic cu începutul lui opisthambonos. Prin urmare, avem aici două revizuiri ale aceleaşi rugăciuni, dar una dintre ele, după cum este recitată în rugăciunea celui de-al doilea antifon, este mai veche; cea de-a doua, pe care o găsim astăzi în opisthambonos, este o revizuire mai lungă a aceluiaşi text.

Cum rugăciunea din spatele amvonului era odinioară binecuvântarea finală a Liturghiei, putem concluziona că rugăciunea actuală a celui de-al doilea antifon era tot o binecuvântare finală şi nu era compusă pentru a acompania cântarea unui psalm.

Rugăciunea celui de-al treilea antifon are un stil destul de diferit:

Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.

“Rugăciunile obşteşti” menţionate în text nu se referă, cu siguranţă, la cântarea psalmului. Dar la ce rugăciuni se referă? La rugăciunile făcute în comun, unde vocile oamenilor se unesc pentru a se ruga într-un singur glas; acestea, ca şi rugăciunea de mai sus, conţin cereri. Aluziile la rugăciunile obşteşti şi la cererile lor ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva această rugăciune ar putea fi în relaţie cu rugăciunea cererii îndelung stăruitoare, unde diaconul spune cererile şi toţi oamenii, într-un singur glas, răspund în comun.

Rugăciunea primului antifon zice:

Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi.

Aici, din nou, nicio frază a textului nu face rugăciunea potrivită pentru a precede cântarea unui psalm. Dimpotrivă, găsim în ea o distincţie clară între cler (“spre noi”) şi popor (“cei ce se roagă împreună cu noi”), deşi se roagă cu o rugăciune comună. O rugăciune a clerului şi a poporului împreună, rostită cu voce tare, este cel mai probabil, iarăşi, o ectenie a cererilor. Dacă comparăm această rugăciune cu aşa-numita “a doua rugăciune a credincioşilor” din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur găsim în amândouă, în aproximativ aceleaşi cuvinte, aceeaşi distincţie dintre cler şi popor (noi=clerul; cei ce se roagă împreună cu noi=poporul). Cum cea de-a doua rugăciune a credincioşilor este, fără nicio îndoială, rugăciunea finală a ecteniei cererilor, acest paralelism confirmă ipoteza noastră.

Ca o concluzie la aceste consideraţii vedem că cele trei rugăciuni care se găsesc acum în Liturghie sub titlul de “rugăciunile antifoanelor” nu au fost compuse cu acest scop; de fapt, două dintre ele - prima şi a treia - par a fi conectate cu o ectenie a cererilor, în vreme ce cea de-a este o binecuvântare finală. Pe de altă parte, cele trei rugăciuni formează un grup definit, aşa încât au fost, cel mai probabil, împreună la un moment dat, dar într-un alt loc al Liturghiei. Dat fiind că două dintre ele fac aluzie la o ecteniei a cererilor, vom lua în considerare locul ecteniilor cererilor în Liturghie şi relaţia dintre ele şi rugăciuni.

În Ritul Bizantin trebuim să distingem cu atenţie între Liturghie, care aparţine tradiţiei Asiei Mici (Constantinopol), şi Oficiul Divin, care urmează tradiţia palestiniană înrudită cu Antiohia. Astfel, găsim în Liturghie două rugăciuni cu numele de rugăciunea credincioşilor. Prima rugăciune era rostită în taină în timpul recitării ecteniei cererilor, iar a doua era rostită cu voce tare ca o concluzie a ecteniei cererilor. Vechile servicii constantinopolitane de seară şi de dimineaţă, desfiinţate în timp, erau similare tradiţiei Asiei Mici: două rugăciuni ale credincioşilor, plus rugăciunea plecării capetelor sau a binecuvântării.

Deci, dacă vrem să identificăm astăzi “rugăciunile antifoanelor” care, după cum am văzut, nu aveau nicio legătură cu cântarea psalmilor, ar trebui să le considerăm ca un “trio” al “rugăciunilor credincioşilor” (rugăciunea în timpul ecteniei, rugăciunea de după ecteniei, rugăciunii binecuvântării) aparţinând vechiului rit constantinopolitan. În opinia noastră, care nu poate fi deplin explicată în acest moment, ele erau vechile rugăciuni ale credincioşilor din Liturghia Sfântului Vasile. Rugăciunile actuale ale credincioşilor în această Liturghie ar trebui să aibă o origine diferită şi au fost compuse nu pentru a însoţi ectenia, ci ca pregătire pentru sfinţirea euharistică.

 

Ectenia Mare

În tot timpul discuţiei precedente am presupus că ectenia mare, numită şi “rugăciunea credincioşilor” sau ectenia cererilor sau simplu “ectenia”, pe care o găsim astăzi la începutul Liturghiei înaintea primului antifon era odinioară plasată altundeva.

În realitate, în documentele sec. al IV-lea şi al V-lea, ectenia era recitată după Evanghelie odată ce catehumenii şi toate celelalte categorii de oameni care nu erau în comuniune deplină cu Biserica erau concediaţi (energumeni=cei care erau posedaţi de diavol sau sufereau de diferite feluri de boli nervoase; iluminaţii, catehumenii= cei care urmau să primească Botezul în acel an; penitenţii= cei care erau temporar excluşi de la comuniunea eclesiastică din cauza unor grave păcate publice). Mai târziu, probabil în sec. al VIII-lea, ectenia mare a fost plasată într-un loc nou, înaintea Trisaghionului, imediat după Intrare; a  rămas aici până în sec. al XII-lea. Doar după această epocă, cel puţin în Constantinopol, a fost pusă ectenia mare în locul pe care îl ocupă acum, adică la începutul Liturghiei.

Care ar fi putut fi motivul pentru care ectenia mare a fost mutată de după conciedieri2 înaintea Trisaghionului? Probabil, introducerea în Liturghie, imediat după Evanghelie, a ecteniei îndelung stăruitoare (întreite), care odinioară aparţinea procesiunilor.

 

O apreciere pastorală

În acest capitol, am văzut multele schimbări care au avut loc în simpla structură primitivă a ceremoniei Intrării. Cu titlul de concluzie am putea întreba dacă aceste schimbări au îmbunătăţit înţelesul pastoral al primei părţi din Liturghie Bizantină.

La început, când Liturghia începea direct cu citirile scripturistice înţelesul teologic era clar: în viaţa creştină Dumnezeu are iniţiativa. Trebuie ca, mai întâi de toate, să îl ascultăm pe El, să fim chemaţi de El, să învăţăm de la El şi numai după aceea să cerem remediu pentru nevoile noastre.

Dezvoltările ulterioare, care au creat înaintea citirilor un imn procesional, mai întâi Trisaghionul, apoi psalmul şi Troparul (numite acum al treilea antifon), respectau vechiul mod de a gândi; ele L-au păstrat pe Dumnezeu ca centru al celebrării; Liturghia se deschidea, încă, cu lauda şi slăvirea Lui. Aceste Imne de Intrare sunt, am putea spune, cunoaşterea explicită a prezenţei lui Dumnezeu şi conţin acte ale laudei şi adorării care cer această prezenţă. Aceasta exista implicit pe vremea când Liturghia începea cu citirile pentru că nu putem asculta Cuvântul lui Dumnezeu fără a fi conştienţi de prezenţa Lui. Totuşi, odată cu adoptarea Imnelor de Intrare, această prezenţă a fost simţită mai uşor şi mai profund. Prin urmare, trebuie să spunem că această dezvoltare a adus un progres real în dezvoltarea Liturghiei.

Introducerea, începând cu sec. al VIII-lea, al celui dintâi şi al celui de-al doilea antifon au mers pe aceeaşi linie, dar avea deja câteva inconvenienţe. Slăvirea lui Dumnezeu din debutul Liturghiei a devenit excesiv de lungă şi a întunecat faptul că punctul fundamental al Liturghiei Cuvântului era însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. În acelaşi timp s-a renunţat la citirile din Vechiul Testament şi, probabil, vechiul psalm antifonal, Prochimenul, a fost scurtat. Deci, elemente vechi, variabile şi valoroase pastoral au fost puse deoparte, în vreme ce unele noi, imobile şi mai puţin pastorale au fost introduse.

Schimbarea locului ecteniei la începutul Liturghiei, care a avut loc în sec. al XII-lea, a pus în prim plan, mai degrabă, nevoile omului decât slăvirea lui Dumnezeu. Credem că această deschidere antropocentrică are mai puţină valoare religioasă decât cea veche, teocentrică. Celebrarea Liturghiei este o şcoală a spiritualităţii creştine; credincioşii ar trebui educaţi să-L considere pe Dumnezeu mai important decât ei înşişi şi nevoile lor.

Autor: Juan Mateos S.J.

Publicat pentru prima oară în: John XXIII Lectures. Vol. I, 1965. Byzantine Christina Heritage. John XXIII Center for Eastern Christian Studies, Fordham University, New York (Bronx), 1966, trad. din lb. engleză de Ioan Carp.

 


1Bema era solea şi altarul, partea mai înaltă din biserică unde stătea clerul. În acea perioadă altarul nu era încă despărţit de restul bisericii prin catapeteasmă. (n. trad.)

2 Concedierea este un termen tehnic prin care este desemnată excluderea de la Sfânta Liturghie a celor ce nu se împărtăşesc imediat după ectenia celor chemaţi.

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Asculta live Radio Ortodoxia Tinerilor

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro