“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu.”
Ascultă Radio Ortodoxia Tinerilor
Seara de rugăciune
Miercuri seara, ora 22:30 »
Fericiticeiprigoniti.net
Cinstește-ți eroii și martirii neamului

Ediția a 3-a a cărții "Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie."

Campanii de educație creștin-ortodoxă

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

Tu de ce crezi in Dumnezeu   Din comorile Sfintei Scripturi Tu de ce crezi in Dumnezeu Euharistia continua Theologica  Exista distractie si fara alcool

Când atingerea de Sfinţenie este păcat?

După învăţătura bimilenară a Bisericii lui Hristos, răspunsul la întrebarea din titlu este unul simplu şi categoric: Niciodată.

Totuşi, dacă mai circulă astfel de asocieri între sfinţenie şi păcat, în sensul că e păcat să te atingi de sfinţenie, acestea nu sunt decât opinii personale ce frizează erezia. Mai degrabă, ele pot fi teze împrumutate de la păgâni sau de la evrei şi circulă printre creştini, sau printre povăţuitorii lor, neasumate şi nedecelate teologic, dar pe care le putem stigmatiza cu sigla: „de la babe citire”.

Pentru păgâni, sfinţenia nu-i posibilă. Practic ea nu există. Dacă este considerat ceva sfânt, aceasta fie este o realitate ce se află dincolo de lumea văzută, fără nicio tangenţă cu ea, fie este atributul exclusiv al zeilor, pe care nicidecum nu-l împarte cu muritorii.

În iudaism, un popor înconjurat de păgâni, sfinţenia se mai „umanizează”. Ea poate fi accesibilă omului, numai că din pricina prea multor interdicţii ale Legii, ramâne tot înafara ei. Totuşi, atunci când avertizările Legii l-au condus pe om la conştiinţa păcătoşeniei, izbucnind din el un strigăt de ajutor pe măsura dezastrului spiritual pe care l-a conştientizat, nimic nu l-a împiedicat să aibă acces la sfinţenie şi să se împărtăşească de ea prin contemplarea realităţilor ce aveau să vină prin Hristos. Toţi drepţii Vechiului Testament tocmai această realitate au trăit (Evr. 11, 1-40).

 

După întruparea Mântuitorului Hristos, sfinţenia devine starea firească a întregii umanităţi asumate de El, fără deosebire de sex, etnie sau condiţie socială (Gal. 3, 28). Toată sfinţenia Preasfintei Treimi este ascunsă în Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat (Col. 2, 9). Şi dacă Dumnezeu aşa a hotărât pentru binele nostru, înseamnă că oricine doreşte să se atingă de sfinţenie o poate face fără niciun fel de interdicţie. Mai mult, Însuşi Dumnezeu ne invită să ne împărtăşim de sfinţenie, atunci când ne spune: „Fiţi sfinţi petru că Eu, Domnul, sunt Sfânt” (Lev. 11, 45; I Ptr. 1, 15-16).

Mântuitorul Hristos a adus sfinţenia pentru om, pentru bucuria lui de a fi şi a aşezat-o înlăuntrul lui, nu înafară. Prin urmare, nimănui nu i se refuză accederea la sfinţenie, lucru arătat limpede de El Însuşi: „Tot ce-Mi dă Tatăl va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In. 6, 37).

Singura piedică care se interpune între om şi sfinţenie, adică între conectarea lor lăuntrică, este păcatul. Păcatul împiedică sfinţenia să se manifeste în noi. Adică, nu dă loc sfinţeniei, care este aşezată de Mântuitorul Hristos înlăuntrul nostru, să se arate, să strălucească. Păcatul este masca care schimonoseşte chipul preafrumos al omului mântuit de Hristos prin moartea şi Învierea Sa. Prin urmare, nu-i păcat să te atingi de sfinţenie, ci păcat este să fugi de ea.

Sfinţenia este acolo unde este Cel Sfânt, Hristos. Fără El în noi, păcatul avariază grav ontologia omului. Dar Hristos, tocmai pentru aceasta S-a arătat, ca să strice lucrările celui rău din orice loc al posedării lui: din om, din văzduh, din ape, de pe pământ şi de sub pământ. Deci, niciodată sfinţenia nu este păcat. Dar păcatul este întotdeauna acolo unde nu este sfinţenia.

Tot ceea ce Hristos a lucrat şi lucrează în lume este pentru sfinţirea omului. Şi tot ceea ce Dumnezeu ştie şi poate să facă pentru sfinţirea omului, o face fără nicio rezervă. Şi, pentru că este Dumnezeu, El nu poate rata niciodată în demersul Său, cu o singură condiţie, pe care singur Şi-a pus-o: omul să nu refuze. Sau, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul: omul să cedeze iubirii sale nemărginite prin care doreşte să-i sfinţească pe toţi (Cuvinte către singuratici, partea a III-a, 6, 14-15). Dacă omul nu vrea, chiar nici Dumnezeu „nu poate”. Şi mai mare păcat ca acesta nici că există, mai ales că nici nu are pe nimeni a-l ierta, de vreme ce nu vrea.

Dar posibilitatea ca omul să dorească sfinţenia şi Dumnezeu să-l refuze nu există. Pentru niciun motiv. În nicio situaţie. Dacă unii scormonesc unele oboceiuri, legi, canoane, păreri, toate ţin doar de mintea slabă şi rătăcită a omului. Ele nu au niciun amestec cu voia lui Dumnezeu, nici cu învăţătura Bisericii lui Hristos.

Nota bene: Celor care din neatenţie sau din rătăcire se găsesc în astfel de situaţii, în loc să analizeze la infinit şansele Sfinţeniei de a ajuta pe oameni, le-ar ajuta lor mai mult dacă şi-ar îngădui o simplă întrebare: Ce-ar face Hristos în această situaţie: ar depărta sau ar ierta?

Pentru că, în mod normal, sfinţenia şi păcatul se resping reciproc, nu mai e necesar să le sublinem noi antagonismul. Dimpotrivă, Hristos îndeamnă pe toţi păcătoşii să se atingă de sfinţenie, fiind singura soluţie de nimicire a păcatului. La rândul său, Sântul Apostol Pavel subliniază acest paradox al posibilităţii pătrunderii sfinţeniei tocmai acolo unde păcatul s-a adâncit mai mult, zicând: „Unde s-a înmulţit păcatul a prisosit harul” (Rm, 5, 20). Nu că harul ar fi păcat. Nicidecum. Ci că unde e mai mult păcat e şi mai mult har, ca să copleşească bunătatea răutatea şi nu invers (vezi: Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, 6, 35-36).

Prin urmare, cine interzice atingerea de cele sfinte din pricina păcatelor schimbă raţiunea dumnezeiscă a lucrurilor şi mutilează iubirea Preasfintei Treimi, care tocmai aceasta urmăreşte: să-l determine pe om să se apropie de sfinţenie pentru a strica păcatul. Logica inversă, că păcătuim dacă ne atingem de cele sfinte, este negreşit logica celui rău, care nu-şi doreşte răutatea năruită de prezenţa celor sfinte. Deci, să luăm aminte pe cine de cine apărăm: sfinţenia de păcat sau păcatul de sfinţenie? Amintim doar că Evanghelia ne arată că Sfinţenia nu are nevoie de apărători (Mt. 26, 52-53), pe când puterea păcatului se sprijină doar pe susţinătorii ei: toţi cei care păcătuiesc crezând că fac un bine.

În consecinţă, cine crede că apără sfinţenia de păcate, de fapt apără păcatul de sfinţenie. Dă putere păcatului cu ignorarea antidotului nemuririi: Hristos Cel Sfânt, Dumnezeu şi Om Adevărat.

Gheorghe Butuc

Pentru a lăsa un comentariu trebuie să te înregistrezi.
Fă-ţi un Cont nou dacă e prima oară când vrei să laşi un comentariu.
Dacă ai deja un cont click aici pentru a intra pe pagina de log in.

Tabără

Excursie

Ultimele comentarii

Înregistrare (login)

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Arhiva articolelor

Linkuri

 Portalul Doxologia 

Sanatate si Viata - Pentru un Stil de Viata Sanatos si o Viata Fericita - SanatateSiViata.ro