77 de ani de la moartea Reginei Maria

Motto: „Iar atunci când numele meu nu va mai fi decât o amintire, ce nădejde mai bună pot avea cei care stau pe culmi singuratice, decât nădejdea că se va afla cineva care să-i iubească şi să-şi amintească de ei până şi dincolo de mormânt.”¹
(Maria, Regina Românie)

Fără Regina Maria, istoria monarhiei române nu ar fi completă. „Dacă în istoria contemporană a României au existat trei bărbaţi care au purtat titlul de Rege al României Mari: Ferdinand I, Mihai I sub Regenţă şi Carol al II-lea, o singură femeie a avut onoarea şi cinstea de a fi Regină a României Mari şi aceasta a fost Majestatea Sa, Regina Maria.”²

Anul acesta, pe 18 iulie, se împlinesc 77 de ani de la moartea celei mai iubite Regine a românilor. Pe 15 iulie 1938, Regina noastră, grav bolnavă, dorindu-şi să se întoarcă cât mai repede în ţară, „a părăsit sanatoriul de la Dresla. (…) Deşi doctorii au cerut ca să fie transportată cu avionul, Carol³ a obiectat cu privire la acest cost. Călătoria prin munţi cu trenul a fost atât de grea, încât ea a început aproape imediat să sângereze din nou. Dr. Stoermer, care călătorea cu ea, a fost nevoit să-i administreze permanent oxigen, iar a doua zi el a dat ordin ca trenul să se oprească în micul oraş Cernăuţi din Bucovina.

Soarele de vară ardea nemilos deasupra vagonului de oţel. De îndată ce populaţia locală a aflat că ea era acolo, oamenii au tăiat copaci imenşi pe care i-au adus la calea ferată, construind un umbrar ca să o protejeze pe Regină de căldura îngrozitoare. Cât a fost ziua de lungă, ţăranii au adus găleţi cu apă şi au udat oţelul încins. Dar temperatura din interior nu a scăzut şi după douăsprezece ore Maria a cerut ca trenul să pornească.

Nimeni nu a putut-o refuza. Trenul a pornit din nou, foarte încet. Cum şerpuia prin munţi şi dealuri de-a lungul ţării, şefii de gară îşi scoteau şepcile şi pâlcuri de oameni aşteptau la trecerile de cale ferată ca să vadă pentru o clipă vagonul albastru-argintiu cu perdele trase. «Regina moare», repetau ei. Când trenul a ajuns în cele din urmă la mica gară de la Sinaia, la orele 8,45 seara, familia Reginei-mame şi membrii mai importanţi ai casei sale au fost îngăduiţi pe peron.

Deoarece Maria a refuzat să fie dusă de la tren pe targă, ofiţerii din regimentul ei au conceput un scaun portabil cu care o puteau scoate – cu grijă, la pas – din gară. Pentru ultima ei apariţie în public, Maria a ales o rochie largă gri-perl, o rochie care mai curând plutea în jurul trupului său diform decât îl cuprindea. A încercat să zâmbească vitejeşte celor care au încercat să-i sărute mâna”.⁴

La scurt timp, pe 18 iulie, la ora 17.38, Regina Maria moare la Castelul Pelişor. Dorinţa sa a fost să trăiască ultimile clipe în ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă. Vestea morţii celei mai îndrăgite Regine a adus „o tăcere impresionantă”⁵ ce s-a aşternut în sufletul tuturor. „În sunetul clopotelor, în durerea copleşitoare a întregului popor care a iubit-o şi care nu o va uita niciodată Marea, Sfânta Regină Maria, a făcut ultimul drum, în eternitate. (…) Zeci de mii de oameni au venit pentru a aduce ultimul omagiu celei mai bune Regine din lume.”⁶

Pe 20 iulie corpul neînsufleţit al Reginei Maria a fost adus la Bucureşti, „unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni”, apoi, peste câteva zile, „trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeş. În mod normal, era un drum de două ore de la Bucureşti, peste Câmpia Română, până la vechiul oraş de la poalele munţilor, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare şase ore ca să acopere distanţa. Mii de ţărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoţiţi de preoţii lor de ţară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-şi aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldaţii din garda de onoare care stăteau în poziţie de drepţi riscau să fie sufocaţi”⁷.

Şi presa vremii, la rândul său, descria în triste cuvinte sfârşitul singurei Regine a României Mari: „Aripa necruţătoare a morţii a fâlfâit asupra noastră şi a răpit pe cea mai frumoasă, pe cea mai mândră, mai bună şi mai glorioasă dintre Suverane, pe Regina Maria, Regină între Regine. Ţara întreagă s-a îmbrăcat în zăbranic violet – aşa cum a voit dânsa – şi cu suflete cernite, toţi supuşii săi – căci toţi au iubit-o – au venit să aştearnă flori roşii, pe cea de pe urmă cale a ei. Moartea e crudă şi nu face deosebire între buni şi răi, între bogaţi şi săraci, între umili şi glorioşi. Noi însă nu putem concepe ca Regina noastră să se cufunde şi ea în întunericul morţii. Ea era mai presus de oricine, era prea vie în mintea şi sufletele noastre, îşi împletise prea mult viaţa cu soarta acestui neam. Blândă şi miloasă, iubea dreptatea şi frumosul, iubea oamenii, pe toţi fii ţării acesteia, fără deosebire. De aceea, azi, la mormântul ei proaspăt, cu inima strânsă de durere, un popor întreg îşi pleacă smerit fruntea; de aceea noi cu toţii i-am ridicat altare în sufletele noastre, unde memoria ei va fi veşnică.”⁸

Regina Maria s-a contopit cu interesele şi aspiraţiile poporului român, reuşind să simbolizeze suferinţele, năzuinţele şi triumful unei întregi naţiuni.⁹ „Personalitate hotărâtă”¹⁰, prin „voinţa, sinceritatea, vitalitatea şi veselia sa”¹¹, a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, dornică de libertate, a ştiut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată şi îndrăgită. „Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii”¹², şi era atât de iubită încât „potretul său stătea alături de icoane”^13.

Cu sufletul încărcat mereu de bunătate și, mai ales, încrezătoare în forţele proprii, cucerea pe oricine cu felul său de a fi. Nu cunoştea temea şi curajul său a fost de multe ori hotărâtor pentru soarta României.

A fost Regina noastră…„Frumoasă de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. (…) Fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (…) dragoste de adevăr, de frumos, de bine, nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta o hotărâre neşovăelnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii oameneşti şi o indulcenţă pe care experienţa o da tuturor sufletelor alese. (…) Era o splendoare, orbitoare ca o rază de soare, o minune de armonie şi de colorit.”¹⁴

Întreaga activitate a Reginei Maria în slujba ţării sale va rămâne incontestabilă indiferent de trecerea timpului. Prin demersurile sale, călăuzite întotdeauna de dorinţa împlinirii celor mai înalte idealuri ale statului român, imaginea Reginei Maria va rămâne veşnic vie în conştiinţa naţională. Nu au existat bucurii ale poporului său pe care să nu le fi împărtăşit, precum nu au existat nici dureri pe care să nu fi încercat să le aline.

Prin acţiunile sale, din timpul celui de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales din Primul Război Mondial, Regina Maria a dovedit că tot ce a realizat a fost expresia dragostei sale. A fost curajul tuturor de a merge mai departe, când totul părea pierdut şi fără sens, a fost puterea care a ridicat moralul şi celor mai pesimiste suflete, a fost un adevărat simbol al speranţei şi al răbdării, fără de care poporul român nu şi-ar fi îndeplinit idealul de veacuri. Ea a fost cea care a rămas întotdeauna neclintită în credinţa sa, cea care a refuzat să se simtă înfrântă, sau să se clatine în faţa tumultoaselor evenimente.

Regina Maria a considerat înfăptuirea tuturor acţiunilor ce au dus la sporirea prestigiului ţării ca pe cea mai de seamă misiune a vieţii sale. Prin demersurile sale, înfăptuite întotdeauna cu dragoste şi nesfârşită încredere în puterea binelui, Regina noastră reprezintă întruchiparea exemplului că doar cei care nu renunţă niciodată şi merg întotdeauna înainte, tot înainte, indiferent de greutăţi şi dureri, pot sta demni în rândul biruitorilor.

Contribuţia sa din anul 1913 în vederea întrajutorării soldaţilor bolnavi de holeră, toate încercările din perioada neutralităţii de a atrage sprijinul Marilor Puteri ale vremii, scrisorilor trimise cu insistenţă verişorilor săi imperiali, în vederea acordării de ajutor în timpul războiului, dar mai ales întreaga muncă desfăşurată în timpul celor doi ani de pribegie în Moldova, dovedesc în mod clar însemnătatea Reginei Maria pentru ţara noastră.

Numai datorită ei Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti cu Puterile Centrale, numai datorită ei am stat alături de învingători la Conferinţa de Pace de la Paris căci, aşa cum obişnuia, nu a ezitat nici o clipă să-şi aducă sprijinul şi a luptat pentru cauza României cum doar ea ştia mai bine.

La Paris, şi-a folosit toată priceperea pentru a obţine o poziţie mult mai avantajoasă pentru România în cadrul Conferinţei de Pace. A discutat fără sfială cu cei mai importanţi lideri ai momentului, încercând de fiecare dată să convingă şi să dovedească, în ciuda tuturor piedicilor, că ţara sa merită mult mai mult pentru întregul efort depus în timpul războiului.

A cucerit şi a fascinat conducători de seamă, jurnalişti şi oameni de rând, toţi admirând devotamentul cu care lupta pentru binele poporului său. Ea, cea care în timpul războiului a înfruntat cele mai groaznice lipsuri, a ştiut să strălucească, mai bine ca oricine altcineva, în marile capitale ale lumii. A convins prin frumuseţe, tact şi inteligenţă.

Nu a refuzat nici o provacare şi nu a renunţat niciodată la visurile sale. În anul 1926 îşi va realiza marea dorinţă de a vizita America, însă împlinirea sa personală nu putea fi ruptă de întrajutorarea ţării sale.

Succesul vizitei din America a fost la fel de răsunător ca şi cel al vizitei din capitala Franţei din anul 1919. Mii de oameni s-au arătat entuziasmaţi să o cunoască şi să-i vorbească. A fost aşteptată cu nerăbdare în fiecare oraş pe care l-a vizitat şi se poate spune că a cucerit în totalitate inima Americii.

Regina Maria rămâne cea mai importantă personalitate a dinastiei române ce cu greu poate fi egalată. Prin nesfârşita stăruinţă şi jertfă de care a dat dovadă, amintirea sa va fi veşnic binecuvântată.

Datorită frumuseţii şi sufletului său nobil, a cunoscut din plin dragostea și aprecierea românilor. Pentru toţi, ea a fost „marea lor speranță, luceafărul lor de dimineață”¹⁵, iar „numele ei va străluci de-a pururi alături de acei oameni de seamă a căror contribuţie a fost covârşitoare în istoria neamului şi cărora, pentru aceasta, le păstrăm o amintire neştearsă”¹⁶. Într-adevăr, aşa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, „a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o!”¹⁷

Am selectat din materialele strânse din Arhivele Naţionale şi o scrisoare  destul de emoţionantă de mulţumire adresată Reginei Maria din partea unei mame care şi-a pierdut fiul pe front.

(Andreea Mâniceanu)

---