9 luni în acelaşi pat fără să facem dragoste

50

Aş vrea să vă povestesc şi eu câteva lucruri din viaţa mea. Şi eu îmi doream foarte mult să fac dragoste cu o fată, încă de la 16-17 ani, şi asta pentru că mă uitam prea mult la televizor. Vedeam tot felul de imagini şi uşor uşor pofta s-a înfiripat în mine. Eram la liceu, aveam multă energie, era perioada când începusem să mă simt liber, când credeam că pot face orice şi lumea e numai a mea.

Am învăţat la un liceu industrial şi 90% dintre colegii mei erau băieţi, şi cu toate că îndrăzneala este o caracteristică a băieților, prin clasa a 11-a mare parte din noi nu aveam o prietenă, şi tocmai de aceea discuţiile noastre se rezumau la calculatoare, maşini, tehnologie, avioane etc.

Noi în liceu nu prea am discutat despre fete pentru că nu prea avem fete pe lângă noi. Dar dorința de a face dragoste cu o fată mi-a fost stimulată prin sexualitatea promovată în mass-media.

De fiecare dată când îmi făceam o prietenă mă gândeam că poate va veni vremea să facem şi acest lucru, dar după 2-3 luni ne despărţeam. Am ajuns la 18 ani şi încă nu făcusem nimic, eram virgin şi am intrat la facultate. Aici, spre deosebire de liceu, erau foarte multe fete şi aveam speranţe că voi reuşi să scap de această „ruşine”, cum o consideram atunci.

Până la această vârsta au fost vreo câteva ocazii când puteam să fac „dragoste”, dar mereu apărea câte ceva şi nu se mai întâmpla nimic. În facultate am cunoscut o fată foarte cuminte, cu care mă înţelegeam foarte bine. După doar câteva luni am început să vorbim despre relaţiile intime, iar eu începusem să pun ultimatumuri, insistam să facem acest lucru cât mai repede. Larisa, prietena mea, cedase verbal şi-mi promisese că în vacanţa de iarnă vom face acest lucru.

Până să vină iarna eu L-am cunoscut pe Dumnezeu, am început să merg la Biserică, am început să citesc fel de fel de cărţi duhovniceşti şi uite aşa am ajuns să-mi doresc să nu mai facem dragoste, decât după ce ne căsătorim. Larisa a fost surprinsă în mod plăcut de schimbarea situației, şi se bucura că nu mai insistam. A început şi ea să meargă la biserică cu mine, am găsit un duhovnic la care ne spovedeam amândoi, am început să ne împărtăşim, să ne rugăm seara şi dimineaţa, am început să trăim o viaţă de creştini.

Venea la mine acasă, eu veneam la ea, stăteam in pat împreună şi se întâmpla uneori să exagerăm cu „tandrețea”, dar până la urma reuşeam să ne abţinem şi nu făceam nimic. Voiam să ne căsătorim. Urma să ne mutăm în alt oraş în septembrie.

Eu am vorbit cu părinţii să facem nunta cât mai repede, înainte de a ne muta, ca să nu fim nevoiţi să trăim în concubinaj, dar ei au spus ca mai e prea puţin timp şi ar trebui s-o facem la anul viitor. Eu insistam că nu vrem nuntă mare, că vrem doar să ne cununăm la biserică alături de familie şi prieteni şi restul nu mai contează aşa mult. Ei au fost foarte hotărâţi şi noi am cedat, urma să facem nuntă la anul viitor în vară.

În septembrie ne-am mutat în alt oraş, ne-am închiriat o garsonieră, ne-am găsit locuri de muncă amândoi şi am început viaţa unul lângă celălalt. Eu eram foarte hotărât să nu facem dragoste, chiar dacă o să dormim împreună în aceeaşi casă, în acelaşi pat. Larisa a fost şi ea de acord, şi ne-am gândit că prea mult ne-a ajutat Dumnezeu până acum ca noi să greşim şi să cădem în ispită.
Am vorbit cu părintele nostru duhovnic şi ne-a încurajat spunându-ne să stăm unul cu altul în aceeaşi casă ca fraţii, şi să nu facem nimic rău.

Şi uite aşa zilele treceau, dimineaţa ne trezeam, mergeam la servici, ne întorceam acasă, iar seara când ne culcam ne luam în braţe, ne sărutam, şi adormeam liniştiţi. Au fost şi ispite, dar am trecut cu bine peste ele. Simţeam ajutorul lui Dumnezeu foarte puternic în viaţa noastră. După câteva luni devenise ceva normal, nu ni se mai părea greu, era aşa cum trebuie să fie.

Simplu fapt că ne abţineam de la relaţiile intime, aducea un mare plus de atracţie între noi, ne iubeam mai mult, şi ne consolam cu ideea că mai e puţin până la nuntă.

A venit vara, şi după nouă luni de dormit împreună în acelaşi pat ne-a ajutat Domnul Hristos să nu facem dragoste. Ne-am căsătorit, am plecat în luna de miere şi de atunci şi până astăzi simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră pentru acea mică jertfă pe care am făcut-o.

Larisa a rămas însărcinată după ceva timp şi părintele duhovnic ne-a spus că de acum şi până se va naşte copilașul trebuie să ne abţinem de la a face dragoste. Mai erau șapte luni de când am aflat și până la naștere, iar noi am început să stăm liniştiţi şi să ne abţinem. Ne era foarte uşor pentru că moral noi avusesem o victorie mai de mult, iar acum mai aveam un motiv în plus: sănătatea şi sfinţenia copilului nostru, care urma să se nască.

Astăzi, după atâţia ani de căsătorie, eu şi Larisa putem să ne abţinem uşor de la relaţiile intime, mai ales în posturi sau sărbători, deşi se mai întâmplă uneori să şi greşim, dar ne cerem iertare la Dumnezeu şi încercăm să ne ridicăm la măsura desăvârșirii cerută de Mântuitorul Hristos.

Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru toată puterea care ne-a dat-o şi pentru binecuvântările sufleteşti şi materiale pe care le-a revărsat asupra noastră. Noi am oferit doar voinţa noastră, El ne-a dăruit puterea.

Ceea ce ni s-a întâmplat nouă nu este o soluție de urmat pentru toți ci este o excepție. Biserica îndeamnă pe tineri să se căsătorească la o vârstă rezonabilă, iar dacă nu este posibil acest lucru atunci să stea fiecare la părinți până-n ziua nunții. A sta sub același acoperiș cu prietena ta până la Taina Cununiei, cu gândul că nu vei păcătui, este o greșeală și poate duce inevitabil la desfrânare și la pierderea fecioriei.

Ceea ce am făcut noi poate fi interpretat ca un mod de a-L ispiti pe Dumnezeu, să vedem dacă ne ajută. Însă repet, nu am urmărit asta intenționat, a fost o conjunctură care ne-a dus în această situație, dar permanent am făcut ascultare de duhovnic.

Dacă familia ne-ar fi ajutat mai mult, dacă ar fi înțeles rostul fecioriei, atunci poate n-am mai fi trecut prin această experiență.

Singurul lucru pe care îl evidențiez este că dacă ne ancorăm puternic în credință și în viața Bisericii, Dumnezeu ne dă puterea să trecem cu fruntea sus și peste ceea ce părea de netrecut.

(Victor de peste ocean, din Canada)

(Visited 14 times, 1 visits today)