A beautiful mind

Cu puţine minute înainte de a începe să scriu acest articol am terminat de văzut filmul „A beautiful mind” (O minte frumoasă) în care a fost pusă în scenă viaţa adevărată lui John Nash, un matematician american. Descoperirile lui privind teoria jocurilor, geometria diferenţială şi ecuaţiile diferenţial parţiale s-au dovedit de mare folos în explicarea fenomenelor care gestionează norocul şi evenimentele care descriu sisteme complexe din viaţa noastră de zi cu zi.

E un film excepţional datorită mesajului pe care-l transmite, în primul rând; şi actorilor care au reuşit să intre în pielea personajelor exprimându-şi sentimentele mai mult prin mimica feţei şi prin gesturi decât prin cuvinte.

Povestea filmului începe la Princeton Univerity unde tânărul John Nash ajunge după ce a promovat Carnegie Institute of Technology unde a studiat cu bursă. Unul din profesorii lui Nash i-a scris o recomandare pentru a-l ajuta la admiterea la universitatea. Recomandarea era formată dintr-o singură propoziţie: „Acest om este un geniu.”.

Nash este acceptat la Princeton University. Fiind conştient de talentul său Nash intră în concurenţă cu unii din colegii lui şi încearcă uneori intenţionat, alteori fără să vrea, să le arăte că este cel mai bun. Cursurile îl plictisesc şi se înfiripează în el dorinţa de a descoperi ceva nou, de a face ceva original.

Aşa cum spunea părintele George astăzi la Biserica din Coslada de lângă Madrid, copii încă de mici îşi doresc să devină mari şi puternici asemenea adulţilor. Adolescenţii, nişte copiii cu puţin mai multă minte, îşi doresc acelaşi lucru: să ajungă cei mai buni, cei mai apreciaţi, cei mai iubiţi, cei mai bogaţi, cei mai puternici, cei mai cei. John Nash era un astfel de tânăr, „un om născut cu o porţie dublă de creier dar cu numai jumătate de porţie de suflet” aşa cum spunea învăţătoarea lui, un om care se simte mai bine printre integrale decât printre oameni.

John spunea în film: „Nu prea îmi plac oamenii.. şi nici ei nu prea mă plac pe mine.”

Aici este cheia înţelegerii acestui film extraordinar. La ce folos talentul unui om?

A fi geniu te face mai special, dar te face oare mai iubit?

Pentru ce unii oamenii au primit de la Dumnezeu acea sclipire de geniu în mintea lor? Pentru a se izola? Pentru a arăta altora că sunt mai buni? Pentru a se înălţa deasupra tuturor?

John Nash era acel tânăr care se plimba prim parc dând roată-roată în jurul porumbeilor pentru a putea afla matematic ecuaţia care le descrie mişcarea. Pentru John totul era posibil din punct de vedere matematic, totul se putea calcula sau descrie, şi insista mai mereu că o problemă are mai multe soluţii, nu doar una.

Avea o singură problemă: nu era sociabil şi era foarte direct încercând să reducă şi relaţiile interpersonale la ecuaţii care se pot rezola rapid cu o soluţie isteaţă.

A fost marginalizat în grupul lui dar apoi datorită unei descoperiri extraordinare care a revoluţionat 150 de teorie economică reuşeşte să obţină recunoaşterea pe care mult a râvnit-o.

Anii au trecut, el termină şi doctoratul şi ajunge profesor la aceeşi universitate unde a studiat. Aici o întâlneşte pe Alicia, o studentă cu cinci ani mai mică decât el, care reuşeşte să-l cucerească în pofida stângăciilor lui şi a felului de a se comporta cu o fată.

Se căsătoreşte şi se aşează la casa lor. Din acest moment lucrurile se schimbă. John începe să aibă halucinaţii, să viseze tot felul de personaje care-l bântuie şi-i fac viaţa un chin. El începe să creadă că toţi oamenii cu cravată roşie fac parte dintr-o conspiraţie împotriva lui. Nash trimite scrisori către guvernul american în care îi atenţionează că ruşii pregătesc un guvern paralel şi că au în plan construirea unei bombe nucleare.

John este internat în spital cu dignosticul schizofrenie paranoică. La puţin timp după aceasta soţia lui naşte un băieţel. Halucinaţiile lui sunt tot mai puternice şi începe să fie tratat prin terapia de şoc cu insulină. După un an se întoarce acasă şi trăieşte luând o medicamentaţie precisă. Se schimbase, era alt om, mai înfricoşat, mai neîncrezător, dar la fel de aplecat către modelele lui matematice. Nu făcea mai nimic în casă, soţia lui ocupându-se de toate ale gospodăriei şi de copil. Văzând-o nemulţumită, renunţă la medicamente sperând că va putea reveni la normalitate. Halucinaţiile îi revin şi lucrurile se înrăutăţesc şi mai tare. Soţia mută copilul la mama ei şi rămâne în casă cu el să-l ajute.

De apreciat scenariul acestui film în care se înfăţişează cu o extraordinară frumuseţe şi delicateţe grija soţiei faţă de John, şi dorinţa ei continuă de a-l ajuta, sacrificându-şi toată viaţa în acest sens. Toţi cei din jur încep să observe că geniul lui John mai mult i-a făcur rău decât l-a ajutat. El trăia două vieţi parelele, discutând mereu cu personaje imaginare, iar uneori nefiind sigur nici măcar dacă cei de lângă el sunt reali sau nu.

Unul dintre momentele care m-a emoţionat cel mai mult a fost când Alice, soţia lui, se aşează în faţa lui, îl mângâie tandru şi lin pe faţă şi-i spune: „John vrei să ştii ce este adevărat? Asta este adevărat!”, şi în acel moment îi ia mâna lui şi o pune pe faţa ei iar apoi îi atinge uşor inima.

E ca şi cum iar fi spus:

„Vrei să ştii ce este adevărat în viaţa ta? Dragostea mea pentru tine e adevărată! Sentimentele mele pentru tine sunt reale! Indiferent cât ţi-e de greu şi cât de mult te chinui să ştii că eu te iubesc şi asta nu se va schimba. Indiferent cât de multe te chinui în mintea ta, încearcă să te laşi condus şi de ce simte inima, care-ţi poate uşor spune ce simt eu pentru tine.”

Din acest moment John şi Allice hotărăsc să încerce o recuperare bazată pe relaţionarea cu oamenii şi pe sentimentele şi momentele plăcute din viaţă. Ca să nu mai dezvălui prea mult, John îşi revine uşor uşor… ajungând pănă la urmă să primeasă şi premiul Nobel în ştiinţe economice.

Pe scenă după ce i se înmânează premiul, John se uită la soţia lui şi spune:

„Întotdeauna am crezut în numere… în ecuaţii şi în argumente logice ce duc la raţiune.

Dar dupã ce le-am urmãrit o viaţă… întreb ce este cu adevărat logic? Cine decide ce e raţional?

Cãlãtoria mea m-a dus prin domeniul fizic… prin cel metafizic… printre iluzii… şi înapoi şi am fãcut cea mai importantã descoperire a carierei mele… cea mai importantã descoperire din viaţã:

Doar în ecuaţiile misterioase ale iubirii… poate fi gãsitã o raţiune logicã.

Sunt aici, în seara asta, datoritã ţie. Eşti raţiunea existenţei mele. Eşti întreaga mea raţiune.

Mulţumesc. Mã bucur cã te-am cunoscut.”

Dacă n-ar fi fost acest discurs n-aş fi înţeles aproape nimic din acest film.

Doar iubirea are logică şi nimic altceva! Dar iubirea dă sens lumii în care trăim! Din iubirea am fost creaţi de Dumnezeu că să împărtăşim mai departe această iubire celor din jur.

O Doamne! Ce minunată e lumea în care trăim! La ce sens talantul fără iubire? La ce sens geniul minţii, frumuseţea trupului şi bogăţia lumii, fără a le oferi toate în dar prin iubire celuilalt?

Un schizofrenic salvat de iubirea soţiei! Cu adevărat soţiei lui John din acest film i se aplică cuvintele marelui Pavel:

„Iubirea îndelung rabdă; iubirea este binevoitoare, iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată.” (1 Co. 13, 4-8)

La ce sens toate ale lumii dacă n-ai cu cine să le împărtăşeşti ? Dacă n-ai cu cine să te bucuri de ele…

(Claudiu)