A cunoaşte ceea ce nu poţi cunoaşte

”Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu – dar trebuie să-L cunoşti ca să ştii asta” – Pr.. Thomas Hopko

Acest scurt citat al părintelui Thomas m-a urmărit din momentul în care l-am auzit prima oară. Spune atât de multe, spunând atât de puţin.

Am realizat existenţa a două grupuri de oameni în conversaţiile mele – cei care afirmă că nu îl cunosc pe Dumnezeu (agnosticii) – şi cei care au probleme în acceptarea celor ce li s-a spus despre Dumnezeul creştinătăţii. Cel mai mare grup de oameni din conversaţiile mele este format din cei care sunt  foarte siguri de ceea ce ştiu despre Dumnezeu,  şi care cred o grămadă de lucruri ciudate, pe care nu au cum să le ştie. Simt nevoia să îi ajute pe oamenii care ştiu mai puţin, să nu mai ştie absolut nimic.

Teologia ortodoxă este deseori descrisă ca fiind “mistică”. Termenul nu inseamnă “ciudat” sau “ezoteric”. În schimb se referă la o uniune de gândire şi experienţă şi o pregatire într-o abordare a cunoaşterii bazată pe “ne-cunoaştere”. Această formă a teologiei este descrisă ca “apofatică”, “ceea ce nu poate fi vorbit”.

Adevărata teologie este mistică (în acest sens) pentru că se ocupă cu Dumnezeu-care-nu-poate-fi-cunoscut. Dumnezeu este ”sus”, dincolo, în afara domeniului de cunoaştere uman. Nu este un obiect între obiecte astfel încât să poată fi studiat. Câţiva dintre părinţii Bisericii se refereau la Dumnezeu ca având hyperousia – o existenţă în afara existenţei. Sfântul Grigore Teologul a spus: “În măsura în care Dumnezeu există, noi nu existăm. În măsura în care noi existăm, Dumnezeu nu există.” Dacă asemenea afirmaţii par confuze sau chiar ilogice – aşa şi trebuie. Pentru că vorbim despre Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut. Ce poate face limbajul?

Dar teologia există, chiar dacă e mistică sau apofatică. Cunoaşterea lui Dumnezeu e posibilă, chiar dacă El e în afara cunoaşterii.

Formula clasică de curățire, iluminare şi îndumnezeire este un fel de scurtătură  pentru această viaţă autentică, dar degenerează prea uşor într-o simplă formulă. Curățirea se referă atât la realizarea a ceea ce nu ştim (prin urmare curățirea de iluzii) precum şi disciplinele ascetice de post, rugăciune, pocainţă, milostenie, privegheri ,etc (lupta cu patimile – gânduri şi emoţii). Iluminarea vine atât ca dar cât şi ca rod al vieţii spirituale şi a disciplinei.

Lumea academică descrie acest lucru ca “teologie”, dar se califică ca atare numai din cauza subiectului ei. Teologia adevarată este viaţa în căutarea adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Şi asta ne aduce înapoi de unde am pornit – adevarata cunoaştere a ceea ce noi nu putem cunoaşte. Aceasta este mărturia mare a credinţei creştine – că Dumnezeu, care nu poate fi cunoscut – se face cunoscut în şi prin Dumnezeu / om, Iisus Hristos. Dar chiar şi aici, este posibilă substituirea adevăratei cunoaşteri  prin cunoaşterea de natură pur intelectuală.

Recent m-am gandit la următorul exemplu: Cei care au învaţat o limbă străină descriu procesul de învăţare. Acesta implică memorare,  practică, eşec,  jenă, etc.  La un moment dat, în cazul în care cineva a învăţat limba şi vorbeşte fluent,  procesul de gândire cu privire la limba străină încetează, şi  începe vorbitul pur şi simplu. Atâta timp cât încă mai traducem în gand, nu ştim noua limbă.

Dar, apoi, dacă  întrebaţi pe cineva, care este fluent într-o limbă straină, modul în care cunoaşte noua  limbă, nu ar ştii cum să formuleze răspunsul. Ideea e că acel cineva cunoaşte acea limbă. Aceeaşi întrebare ar putea fi pusă în legatură cu limba maternă: în ce fel cunoaştem noi limba maternă?

Eu nu sugerez că cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea unei limbi sunt acelaşi lucru – dar se aseamănă pentru că niciuna dintre ele nu este în legatură cu procesul de gândire. Într-adevăr, gândirea este dovada de a nu şti.

Limba credinţei, înrădăcinată într-o mare măsură, în dezbaterile din ultimele cinci sau şase secole în Occident, devine extrem de înşelatoare. Când cineva îmi spune că nu crede în Dumnezeu,  eu am înţeles ce înseamnă asta, dar el nu are nicio idee despre ceea ce vreau să spun când spun că eu  cred în Dumnezeu. Şi va fi  luat prin surprindere dacă spun că eu Îl cunosc pe Dumnezeu. Acelaşi lucru este valabil (până la un anumit nivel) pentru mulţi creştini care spun că ei cred în Dumnezeu. Adesea, ei se referă la o credinţă  ca şi cea pe care Sf. Iacob o apostrofează în epistola sa: “Tu crezi că unul este Dumnezeu. Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură “(2:19)!. Şi dacă discuţia deviază  spre  dezbaterea diverselor puncte de vedere teologice – este foarte probabil că adevarata  cunoştere nu va mai fi găsită.

Ortodoxia are atât dogmă cât şi canoane. Acestea nu sunt subiecte de dezbatere, ci îndrumători în viaţa de credinţa, stabiliţi de către cei care cunosc drumul. Ei  ne călăuzesc spre adevărata cunoaştere -, deşi ele însele nu sunt cunoaştere. Hristos Însuşi este conţinutul credinţei şi conţinutul adevarat al dogmei şi canonului. Viaţa de rugăciune şi închinare reprezintă comuniunea cu Dumnezeu Cel Viu şi Adevărat, deşi ne  putem simţi de multe ori ca străinii care trag cu urechea la o conversaţie.

La fel ca invăţarea unei limbi străine, credinţa devine încet, încet ceva la care noi nu trebuie să ne mai gândim, ci ceva în care suntem fluenţi.

Aşa este şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dar trebuie să-L cunoşti ca să ştii asta.

(Pr. Stephen Freeman -Traducere de Irina Holospin)