A fi „singur” sau „într-o relație”. O perspectivă iubitoare a lui Dumnezeu

E timpul să scriem un cuvânt mângâietor pentru oamenii care se simt singuri și simt că Dumnezeu nu le umple viața lor. Care nu sunt „într-o relație”, sau relația în care sunt nu este împlinitoare.
E o taină, o taină mare ceea ce noi numim „singurătate”. Domnul o vede cu totul altfel decât în logica lumii. Pentru asta trebuie să ne rugăm să vedem cu ochii Lui și să simțim cu inima Lui. Și vom înțelege că nu am fost singuri niciodată. Poate că noi, monahii (monachos – singur, solitar), suntem chemați să aducem o perspectivă dumnezeiască asupra a ceea ce lumea numește „singurătate”, pentru ca nimeni să nu se mai lipsească de comuniune.
Da, așa este, Dumnezeu a spus în Geneză că „nu e bine ca omul să fie singur” (Facerea 2, 18), și i-a dat-o pe Eva ca parteneră și parte a vieții lui. Dar de ce, care este motivul dumnezeiesc?
Dumnezeu este trei în unul, este o stare de Relație Iubitoare. Între Tatăl și Fiul este o relație de iubire, pecetluită prin Duhul, care este, putem spune, însăși bucuria și temeiul tuturor relațiilor. Duhul este însăși starea de relație. Așa că Dumnezeu Însuși, dacă Îl întreabă cineva care este „status-ul” Lui, ca pe Facebook, va spune: „Sunt într-o relație”. Și așa, după chipul și asemănarea „Noastră”, Dumnezeu a vrut ca omul să intre într-o stare de relație. Într-o relație cu Eva, co-umanitatea sa, într-o relație cu Dumnezeu, Creatorul său, într-o relație cu animalele, cu aștrii cerești și cu toate lucrurile câte există.
Închipuiți-vă pentru o clipă un om aflat în stare de Relație cu toate câte există, fără să scape nimic, nicio pasăre pe ram, nicio gâză din iarbă, din conștiința acestei Relații. Eva era la loc de cinste, copiii lor împreună la loc de copii, animalele loc de animale, stelele și ele la locul lor, și Dumnezeu Însuși, Creatorul, se oferea lui Adam ca stare iubitoare de Relație între toate. Cât timp nu a slăbit prin păcat, cât timp a cultivat pomii Raiului, cât timp nu a poftit ceva pentru plăcere separată de Tot, omul s-a păstrat în stare de Relație cu toate făpturile și părțile lumii. Deci starea de Relație se putea păstra ca un har al Iubirii care leagă toate făpturile, cât timp omul lucrează și cultivă grădina Raiului, grădina sensurilor lumii, și-L pune în centru pe Creatorul său.
Legile lui Dumnezeu au rămas aceleași, după mii de ani. La El timpul nu a trecut. El este starea de Relație în Iubire între toate lucrurile și între toți oamenii. Și tot omul care-și pune în centrul grădinii sale pe Dumnezeu, căsătorit sau necăsătorit, călugărit sau necălugărit, intră în starea de Relație a Domnului cu toate părțile Creației. Adică face parte din trupul de iubire al Domnului, din Biserică, în care nimeni nu este singur și nimeni nu este scos din comuniune.
Dar cel care nu așază pe Dumnezeu în centrul grădinii Lui, la locul pomului vieții, nu poate să intre în starea de Relație a Domnului cu făpturile Lui. El trăiește relații cumva singulare, scapă de singurătate o vreme, până când moartea sau dezamăgirea sau despărțirea îi reamintesc de starea de singurătate. Nicio iubire nu poate fi întemeiată pe mine însumi, pe eu, ci pe starea de Relație a Domnului cu toți oamenii. Și când voi iubi, voi iubi în Relația Lui cu cel iubit/cu cea iubită. Și dacă ne vom despărți, vom constata neputința noastră de a realiza starea de Relație în doi. Dar ne vom întoarce la a fi în Relație cu El și vom fi recunoscători că eșecul nostru nu a stricat nimic din Relația de Iubire a Domnului cu făpturile Lui. Și nici nu a stricat Relația noastră în El, cea după Dumnezeu, cea dincolo de erosul care poate eșua, cea care ne face să ne rugăm și să ne păstrăm în inimă pentru restul vieții.
M-am gândit de multe ori din „singurătatea” mea de călugăr. Din cea cu care Domnul m-a binecuvântat. De câte ori am iubit, am avut impresia că Domnul împarte cu mine starea Lui de Relație cu acel om. Cu rude, cu prieteni, cu necunoscuți. Am simțit că Domnul îmi împărtășește simpatia Lui pentru cineva, ca o mică temă din manualul Iubirii Lui. Dar că în acel mic fragment se ascunde o simpatie cuceritoare pentru toți oamenii, că nici unul nu e lăsat în afara Iubirii Domnului. Și că Domnul îmi spune: „Dacă vrei să iubești ca Mine, nu închide cuiva locul în inima ta. Nici celor care-ți vor răul, nici celor care nu te cunosc”. Așa m-am lăsat cucerit de starea de Relație în Iubire a Domnului cu toate făpturile și cu toți oamenii. Așa că dacă vreți să întrebați pe cineva de ce a venit la mănăstire și nu știe ce să vă răspundă, să știți că, în adâncul sufletului lui, asta vrea să vă răspundă.
Și așa m-am gândit odată. De ce-și dau îndrăgostiții flori, în sensul dumnezeiesc al acestui gest? Oare nu și-L oferă unul altuia pe Domnul ca stare de Relație? Sau, mai bine zis, oare Domnul nu Se oferă El Însuși ca Relație iubitoare între el și ea, ca sens și miez al tuturor întâlnirilor și conversațiilor și comuniunilor? Ce să serbezi când ieși la întâlnire dacă nu această înrudire a ta și a lui/ei în Iubire, dacă nu această alchimie că facem parte din trupul Lui, că nu suntem separați de El și între noi? Ne pot separa poftele, ambițiile, egoismele, dar nu El constituie motivul separației noastre. Dacă ne-am despărțit, nu El ne-a despărțit. Sau, în alt sens, da, ne-a despărțit imposibilitatea noastră de a trăi în Relația Lui cu toate. De aceea Dumnezeu zâmbește când Îl învinovățim, poate, că nu ne-a mers o relație. Și ne plângem de milă, zicând: „Cu ce am greșit, Doamne?”. Nu am greșit decât că nu l-am putut pune pe Domnul în centrul Relației noastre, ca să fim noi înșine niște martori ai Relației Lui de Iubire cu noi.
Dar, altminteri, Dumnezeu nu vrea să ne pedepsim gândindu-ne că am pierdut totul, ci să știm că nu am pierdut starea de Relație a Lui cu făpturile. Care a fost baza iubirii noastre. Și să înțelegem că Relația Lui cu toate nu e stricată de nimic, nici de „singurătate”, nici de despărțire, nici de divorț, nici de văduvie, de nimic. Pur și simplu noi oamenii ne punem, uneori, piedică în a trăi starea de Relație a Domnului cu noi, și întindem de relație ca un compromis, ca o cruce. Și Domnul nu vrea asta, El ne lasă să alegem fie despărțirea, fie redescoperirea relației ca parte din Relația Lui cu noi. De aceea, criteriul Domnului e blând și iubitor, el nu ne măsoară în divorțuri și despărțiri. Ci ne invită la a trăi în sânul Relației Lui cu noi de pe orice poziție suntem – fie celibatari, fie călugări, fie căsătoriți.
O, ce taină este aceasta! Am auzit de multe ori cuvântul că în relație suntem, de fapt, trei: „eu, tu și relația dintre noi”. Și, dacă ne gândim bine, tot spațiul întâlnirilor și cunoașterilor dintre noi este spațiul de Relație iubitoare a Domnului cu noi. El este al Treilea între noi. E ca pauza dintre notele de portativ, ca liniștea care dă sens sunetelor, ca o discontinuitate într-un șir sau o mulțime. Tot „vidul” dintre noi, cel încă necunoscut și neexplorat, este potențialul de Relație al Domnului cu noi. Nu-l voi putea umple eu, oricât de fermecător și cuceritor aș fi. Ci mă voi lăsa cucerit și voi participa la farmecul Relației Lui cu noi, și voi împărtăși acel farmec, și vom serba cu umor și prețuire această Calitate între noi care ne face chipuri iubite ale Lui.
Iar oamenii cu care nu pot serba această stare de Relație a Domnului cu noi devin pentru mine singurătăți și opacități. Iar dacă eu însumi vreau să am o relație doar ca să nu fiu singur, nu ca să serbez și să împart cu altcineva starea de Relație a Lui cu noi, atunci mă setez pentru singurătate „în doi” și pentru viitoare dezamăgiri. Pentru că nimeni nu poate umple spațiul din inima mea pe care Domnul l-a așezat ca loc de Relație a Lui cu toți și toate câte există. Erosul, romantismul are locul lui binecuvântat, dar când îi ia locul lui agape, când ocupă spațiul de Relație, devine o iubire fragilă și însingurată, întemeiată mai întâi pe dorința mea de a nu fi singur. Atunci nu voi realiza cuvântul de la Geneză – „Nu este bine să fie omul singur” – ca stare de Relație, ci ca fugă de propria mea incapacitate de a trăi starea de Relație. Cine mă iubește, îmi va potența și mă va ajuta să trăiesc starea de Relație, dar dacă voi căuta mai mult ajutorul decât Relația, atunci am abandonat Relația și m-am mulțumit cu un „ajutor”. Sigur, știe Domnul că nu putem fără „ajutor”, dar nu aceasta a fost voia Lui. Căci cununiile, după mintea cea minunată a Domnului, asta sunt. Binecuvântări pentru a trăi starea de Relație, nu binecuvântări pentru a scăpa de singurătate. E blândă și smerită această Taină, și ni se ascunde de ochii noștri. Dar cât de măreață este, în smerenia ei!
Și iarăși mă gândeam, de câte ori, la mănăstire, mă întâlneam cu un arici în iarbă. Intram în timpul lui și în tihna lui. Intram în Relația Domnului cu El, Creatorul meu mă făcea părtaș la relația Lui cu o făptură. Și când te bucuri de zborul unei berze și-ți vine să scrii poezii despre asta, Domnul te face părtaș la starea de Relație a Lui cu berzele. Intri în vibe-ul Lui, și El îți dă acces la toate inimile și la toate iubirile, ca personajele unui roman. O carte a Creației scrisă de mâna Lui. Și când mângâi și înalți un suflet la spovedanie, îl readuci în starea de Relație a Domnului cu el. Îi retrezești demnitatea, îi amintești că Domnul nu l-a scos niciodată de acolo. Tu însuți trăiești, cu omul din fața ta, starea de Relație a Domnului cu el.
De aceea spunem la rugăciunile de spovedanie cuvântul răscumpărător: „Împacă-i și-i unește pe dânșii cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru”. Păcatul care ne-a scos din starea de Relație iubitoare a Domnului cu lumea, cu oamenii, cu lucrurile, îl scoatem afară ca să putem fi iar în Comuniune. Și expresia acestei Comuniuni este Împărtășirea, faptul că suntem bine cu toți și cu toate, în Dragostea Lui.
O, cu ce libertate și cu ce blândețe ne cheamă Domnul să ne facă părtași la Relația Lui cu toate! Poate noi credem că scopul vieții este să ne căsătorim și să facem copii, altfel ne ratăm. Dar nu, Iubirea Domnului e străină de această gândire. Domnul ne cheamă să realizăm starea de Relație a Lui cu noi în felul care considerăm că ne împlinește mai bine. Dacă prin soț, soție, copiii, trăim mai bine starea de Relație a Domnului cu noi – să fie binecuvântat, zice Domnul. Dacă relația cu alt om ne însingurează și ne devine piedică la Relația în Domnul, asemenea celor care au refuzat invitația la cină, ne e bine să o reașezăm sau să ieșim din ea, ca să nu pierdem însăși binecuvântarea Relației Lui. Și dacă așteptăm un soț sau o soție, să așteptăm să împărtășim cu cineva starea de Relație, nu să scăpăm de singurătate. Ca să nu descoperim că am scăpat de singurătate, o vreme, dar am rămas în incapacitate de a trăi starea de Relație a Domnului cu noi toți, prin acel om. Că nu am putut trăi Taina Iubirii cu el.
Și, dincolo de toate, să știm că suntem bine și vom fi mereu bine, orice status „civil” vom avea, „singuri” sau „într-o relație”, câtă vreme suntem parte din Relația iubitoare a Lui cu noi, cu oameni, făpturi și lucruri. Căci nimic nu se aseamănă cu dulceața Iubirii care le-a creat pe toate și care ne face părtași la Iubirea ei pentru toți și toate. Poate că acesta e sensul minunat al cuvântului: „Căutați mai întâi Împărăția și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 33). Să căutăm Relația Lui de Iubire cu toate, și din această Relație să ne trăim căsătoriile, celibaturile sau călugăriile, ca împărtășiri bucuroase ale Comuniunii Lui în noi.
O, singurătate, care nu erai singurătate, te-am judecat atâția ani! Credeam că ești exilul meu de oameni și de iubiri, când tu mă chemai la starea de Relație a Lui cu toți și cu toate. Înțeleg paradoxul, înțeleg blestemul și binecuvântarea ta.
Și, mai mult decât tot, înțeleg că Domnul nu m-a lăsat să mă simt împlinit, până nu dobândesc inima Lui! Asta e o Taină pe care nu pot să o cuprind. Decât așa, în recunoștință.
Autor: Protos. Iustin T., 9 iunie 2023
Viorica
iunie 13, 2023 @ 1:29 pm
O interpretare f inspirată, atotcuprinzătoare, geniala!
Maria
iunie 19, 2023 @ 5:54 pm
Foarte frumos!❤️