A-l modela pe celălalt după chipul şi asemănarea ta

Când a fost ultima ta ceartă cu cineva? Cu soţul, soţia, părinţii, prieteni? Care e motivul pentru care v-ati certat? Cum s-a ajuns la situaţia aceasta? Eu observ de tot mai multe ori că în miezul certurilor sunt două (sau mai multe) păreri diferite. E rău să avem păreri diferite? Nu neapărat. De multe ori s-ar putea să fie vorba de două variante egale ca normă etică şi eficienţă, alegerea ţinând mai mult de preferinţa fiecăruia. Asta se întâmplă în cupluri, între părinţi şi copii, între fraţi. Se poate întâmpla ca celălalt într-adevăr să se înşele în cele spuse, dar de ce ne înflăcărăm într-atât, de ce lăsăm să se ajungă la ceartă în loc să îndreptăm cu iubire şi răbdare?

Cu cât vom fi mai îndârjiţi şi mai îndarătnici, cu atât vom agrava lucrurile. A asculta şi a înţelege motivele cuiva nu înseamnă neapărat să îi dai dreptate, să aprobi, chiar dacă spune o prostie, ci să înţelegi ce prostie spune, de ce crede prostia respectivă şi cum a ajuns să o creadă. Poate fără să cunoşti aspectele acestea nu o să reuşeşti să ajuţi prea mult.

Am observat din ce in ce mai des, că părinţii vor să îşi transforme copiii “după chipul şi asemănarea lor”, pentru că aşa se face, sau aşa trebuie să fie (e grav de tot când aceşti părinţi nu au o viaţa conformă standardelor creştine, sau sunt creştini doar cu numele), fără să se îngrijească de sufletul fragil al acelui copil. Nu vorbesc de acea ascultare firească, ci de o impunere, cu forţa a unor lucruri: a vrea să transformi pe cineva după chipul şi asemănarea ta, chiar dacă nu e nimic în neregulă cu celalalt. Porneşti de la ideea că eu sunt bun şi tu nu, drept urmare trebuie să fii ca mine, să vorbeşti ca mine, să te mişti ca mine, să îţi placă toate lucrurile care mie îmi plac, să gândeşti ca mine. Iar asta nu pentru că ar fi dovezi că ar fi mai înţelept aşa, ci pentru că aşa zic eu că e mai bine. Sau soţi, soţii, care au văzut un anumit mod de a acţiona în familiile lor, şi ajung să se certe că cina se serveşte la ora 18 sau 19, fără să se asculte, fără să îşi cerceteze unii altora motivele, fără ca cineva să aibă dreptate sau să greşească.

Un alt exemplu ar fi atitudinea pe care o au mulţi părinţi, faţă de tinerii proaspăt căsătoriţi: ori supraimplicare, ori neimplicare, ori dezinteres. Dacă e vorba de supraimplicare, de multe ori dau impresia că tânărul e atât de prost, încât nu ştie să facă nimic, sau aproape nimic. Sunt cazuri când părinţii unuia dintre tineri pur şi simplu se “instalază” în relaţia lor şi începe să dea sfaturi, indicaţii, să facă remarci şi să le impună reguli de convieţuire cu pretextul: “aşa se face”. Poate că în unele cazuri li se protriveşte tinerilor, dar nu au acelaşi câştig în comparaţie cu situaţia de a căuta împreună soluţia, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ei nu învaţă să ia decizii împreună şi nu exersează. Vor putea să ia decizii bune pentru copiii lor, dacă ei nu au ocazia să înveţe cum se negociază în cuplu?

A invada pe cineva pentru a-ţi impune iraţional punctul de vedere e ca şi cum l-ai desconsidera pe celălalt din start; ajungi să judeci fără a cunoaşte peisajul per ansamblu, fără a da dovadă de dragoste şi înţelegere. Nu faci nimic productiv. Descalifici pe cineva (fie că e vorba de un copil, coleg, soţ, soţie) din dorinţa de a dovedi că eşti mai bun, vorbele tale sunt cele mai înţelepte, modul tău de a face lucrurile e cel mai bun. Când vrei să îţi impui punctul de vedere nu dovedeşti că ai fi un conducător mai bun, fie în familie, fie în viaţa profesională, nu dovedeşti că eşti un învăţător mai bun, ci te situezi în postura lui Lucifer, când şi-a dorit nu să fie ca Dumnezeu, ci mai bun decât El.

Poate nu ai intenţiile lui Lucifer, dar faptul că întenţiile sunt nobile, nu te absolvă de greşeală. De multe ori, cu cele mai bune intenţii ne năpustim asupra cuiva cu sfaturi, şi sugestii, dar nu e suficient. Ne motivăm acţiunile pe baza intenţiilor noastre bune, când defapt încape şi o urmă ipocrită de mândrie şi egocentrism (centrare pe sine, pe propria persoană). Dumnezeu nu impune nimănui nimic. Maria ar fi putut să refuze planul de a-L primi pe Iisus Hristos în pântecele ei; sau Dumnezeu ar fi putut îngrădi pomul din Eden, dar a acţionat cu dragoste şi nu a impus nimic. Iar dacă El, în înţelepciunea şi iubirea Sa nu impune să trăieşti în Duhul Sfânt, sau să fii smerit, chiar dacă asta ar fi de preferat şi ar fi dorinţa Lui, ca toţi să ajungem să îi fim alături, cum aş putea eu să impun?

Conflictul între generaţii e o scuză, un mod de a acoperi acest egocentrism. Dacă tinerii ar fi mai receptivi la sfaturi, iar cei cu experienţă ar fi mai atenţi cum livrează mesajul, nu cred că ar fi atat de multe leziuni. E mai simplu totuşi să utilizăm clişeul “conflictului”, decât să vedem propria contribuţie, cum şi ce am făcut noi să se ajungă la asta, dar mai ales ce aş putea să fac diferit să fie linişte şi înţelegere.

Ca să evităm aceste neplăceri ne mutăm în case separate, departe de părinţi sau familie, izolaţi de conjunctura socială în care ne aflam. Ne-am pierdut oricum spiritul comunitar, gândim că sunt instituţii care să se ocupe de văduve sau de orfani, reuşim să trecem cu uşurinţă pe lângă cineva căzut pe trotuar. Cum se face că ne implicăm mai mult dacă avem noi nevoie să ne implicăm şi ne concentrăm mai puţin dacă cineva ne solicită?

(Raluca Irimie)