A murit în noi prietenia – file de jurnal (parte a II-a)
„Un prieten adevărat e piatră nestemată: nimeni nu va şti să-i cumpănească preţul.” (Ecclesiasticul 6:15).
E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Manierat, grandilocvent, mărinimos şi delicat: un sentiment bolnav ce zace-n mine, o iluzie şi totodată o aşteptare . O patimă, un dor arzător, un demon chiar. Dar demonii nu se nasc din iubire. Poate acesta s-a zămislit în mine datorită unei răni mult prea adânci. Mult prea sărate. Sângele atâtor amintiri se plimbă-ntre venele ostenite de durere. Obosite de eterna aşteptare. Obosite de acest sentiment bolnav, vânăt şi crud …
Amintirile de fapt, sunt mult mai dure decât patimile. Orice patimă poate fi dezrădăcinată, strivită, smulsă din carnea inimii treptat. Dar o amintire ? Adormi cu aceasta, te trezeşti cu ea, trăieşti cu ea, mănânci şi bei din sucul acesteia. Eu mă hrănesc din amintiri. Dar hrana asta e mult prea rece şi amară. Nici mierea de albine nu o va putea îndulci vreodată. Îmi potolesc setea nebună cu lacrimi izvorâte din amintiri . Curg pe mine aliniate , pe haine , pe mâini ; în şir indian chiar, pe piele şi pe tălpile mele umede şi-ngheţate …
Mi-am dorit să îţi scot inima şi să o bag într-un cuptor încins , neştiind că de fapt cuptorul este în mine, şi eu mă aflu în acesta. Ard şi sunt mistuită de flăcările sale. Durerea se prăjeşte în străfundul sufletului, iar speranţe vii se năruiesc înlăuntrul meu. Sunt un vulcan, iar paşii tăi au lăsat urme în noroiul din mine. Am calcat peste orgoliu, dar nu am calcat peste iubire. E darul nemuririi, darul suprem a lui Dumnezeu; cum spunea un mare romancier român: ,, e taina tuturor fericirilor pământeşti şi cereşti ”…
E o nebunie. Eu am murit pentru tine, iar în noi doi a murit prietenia. A murit de mult acel glas al inimii care te îndrepta cu sfiiciune spre mine. Acel ,, eu ” a trecut şi el o dată cu clipele uscate şi înfundate-n clepsidra destul de neagră a singurătăţii …
În noaptea îngropării Sale, ai îngropat şi o parte din mine . Cealaltă a rămas aici pe pământul cernit , să ţipe , să plângă, să fie sfâşiată de gustul nepăsării şi al indiferenţei ce ne-au întunecat privirile.
M-am răstignit pe această Cruce a iubirii. Mă leg de ea pentru totdeauna, iar de va fi ceva cu mine, iubirea ştiu că-mi va fi păstrată în braţele Lui. Lacrimile mele, ţintuite-n acest lemn îmbătrânit, se vor preface-n râuri de mângâiere veşnică. Voi şti atunci , că o iubire bolnavă se vindecă doar prin renunţarea la sine …
Eu am murit în faţa ta ; umilindu-mă perpetuu şi cerşind la porţile Adevărului un strop de prietenie. Şăgalnic mi-agăţ firea de pământ, iar pe dungile străzii îmi văd umbra care se zbate cu o forţă teribilă. Dar a murit în noi prietenia , şi oricât de multe cuvinte aş înşirui aici, nu voi putea trezi această piatră nestemată din somnul ei; această fărâmă născută din iubire. Nu voi putea face nimic. Şi îmi este scârbă de această neputinţă. Îmi este scârbă de moarte, deşi eu am murit pentru tine. Deşi a murit în noi prietenia …
E o nebunie. Schimbări adunate-n propria fire. Schimbări rătăcite, răvăşite , împrăştiate asemenea unor petale de păpădie transformate printr-o simplă si inocentă suflare, în puf …
Am murit pentru tine. A murit în noi prietenia …
(Georgiana)
Ludmila Doina
iunie 9, 2011 @ 10:31 am
As vrea sa plang impreuna cu tine, insa acest dar nepretuit al lacrimilor nu-l primeste oricine si oricand…
Dar te imbratisez precum o mama copilul, si-ti sterg lacrimile…
UN TEXT EXCEPTIONAL !
FELICITARI !
HRISTOS S-A INALTAT !
Laura Stifter
iunie 9, 2011 @ 9:16 pm
Felicitări, dragă Georgiana! Ai scris încă un articol minunat. 🙂
Dumnezeu să fie cu tine!
Te îmbrăţişez cu mult drag,
Laura
iooana
iunie 11, 2011 @ 6:29 pm
Felicitari pentru articol.
Doamne ajuta-ne sa mergem pe calea cea dreapta.
Ioana
Anca
iunie 13, 2011 @ 6:42 pm
Ma regasesc extraordinar de mult in ceea ce ai scris. Amintirile chiar sunt mult mai dure si mai necrutatoare decat patimile. Simt cum moare in noi prietenia, si nu stiu ce sa fac ca sa opresc acest lucru. Amintirile care candva ma faceau sa zambesc, ma faceau fericita..acuma ma fac sa plang. Acum 2 ani, am gasit fericirea, am facut cunostinta cu iubirea. O fost cel mai frumos lucru din viata mea, si este. Eram cei mai fericiti, doi copii care se iubeau, doi indragostiti care nu se mai saturau unul de altul. Pana acum jumate de an, cand cel rau s-o saturat de fericirea noastra, si si-o bagat coada intre noi. Si acum pentru el, nu-i de ajuns iubirea curata, ci o vrea si pe cea trupeasca. Si de jumate de an, stam numai in despartiri si impacari. Eu incerc sa-i explic, dar cu cat ii explic, parca mai hotarat e in decizia lui ca deja nu mai poate. De atunci, s-o schimbat tot, numai intensitatea iubirii e aceeasi.Suferim amandoi, el pentru ca stie ca ma face sa plang si eu pentru ca stiu ca nu e bine sa trecem mai departe. El nu poate fara mine, eu nu pot fara el. Va rog, daca puteti sa-mi dati un sfat, orice, ca deja nu mai stiu ce pot sa fac. Nu vreau sa renunt la el, stiind cat de frumos o fost si cat de frumos ar putea fi in viitor.
Georgiana Ionela Tofoleanu
iunie 13, 2011 @ 6:52 pm
Nu va fi deloc frumos în viitor dacă veţi trece la o altă etapă. Singurul sfat, şi sfat e prea mult spus deoarece nu sunt în măsură pentru a-i învăţa pe ceilalţi ce nici eu nu sunt în stare să pun în aplicare, este rugăciunea. Roagă-te pentru prietenul tău, sigur Domnul îi va lumina mintea şi îi va arăta că iubirea trupească nu are nici o valoare pe lângă cea sufletească, lăuntrică. ,, S-a schimbat tot ” , de fapt nu s-a schimbat nimic, amandoi aţi mers pe un drum , pe o cale a prieteniei curate, iar apoi traseul s-a schimbat brusc. Dar toate sunt cu un scop pe care numai Tatăl îl cunoaşte. Dorinţa carnală se naşte din lipsa lui Hristos. Cheamă-L în relaţia voastră de prietenie, ca astfel iubirea voastră să fie întru El. Iertare,
Doamne,ajută !
Anca
iunie 13, 2011 @ 7:11 pm
Iti multumesc mult..Si ma rog…mult…poate nu cum ar trebui si de multe ori sunt doar niste vorbe scoase din gura. Dar am incredere ca Dumnezeu o sa-l aduca pe calea cea dreapta. Numai ca, mi-e frica sa nu cada in deznadejde el. Ma iubeste, stiu asta. O incercat chiar sa vorbeasca cu altcineva, care i-ar fi dat ce cauta, dar n-o putut, si s-o intors. E foarte confuz, refuza sa vada adevarul. Dar, Dumnezeu e mare, si poate, in marea Lui milostivire o sa-mi asculte rugaciunile.
Doamne, ajuta!
Boitos
iunie 14, 2011 @ 9:11 am
Anca2604 de ce nu te casatoresti cu el?
Daca te iubeste asa de mult te va astepta indiferent cat va dura asteptarea asta.
Daca va intelegeti asa de bine, te casatoresti cu el sau deschide discutia despre casatorie.Daca te vrea si trupeste trebuie sa inteleaga ca numai prin casatorie poate.Daca e de acord cu casatoria e ok , daca nu ….acolo e problema; daca zice sa mai astepti, ca puteti trai si asa ( in concubinaj) atunci e o mare problema si eu zic ca pleci tu inainte de a fi prea tarziu.
Mergeti la biserica impreuna , rugati-va, spune-i ca tu te rogi ca voi sa rezistati ispitei, si nu cred ca daca are suflet curat nu va astepta pana te vei casatori cu el.
Si inca ceva. In fata ta sufletul tau e cel mai important, daca nu poti salva sufletul lui de la caderea in pacat, atunci te salveaza pe tine.O sa ai ocazia si alta data sa mai salvezi suflete.
Doamne ajuta si Cel de Sus sa va primeasca rugaciunile.
Sa auzim numai de bine din partea ta.
Georgiana Ionela Tofoleanu
iunie 14, 2011 @ 9:29 am
Anca, îmi cer iertare şi intervin încă o dată aici . Ieri, un Părinte ne-a spus că fecioria noastră trebuie să i-o dăm numai celui care ne va fi soţ . Spune-i prietenului tău aceasta, ,, Dacă tu îmi vei fi soţ, atunci ţie îţi voi oferi fecioria , darul cel mai de preţ al unei femei „. Şi să iei sfatul Simonei în considerare !!! De asemenea vorbeşte şi cu duhovnicul tău despre ceea ce se întâmplă în sufletul tău, în viaţa ta, între voi doi.
Doamne,ajută!