A murit în noi prietenia – file de jurnal (partea a III-a)

„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea…” (I Corinteni 13, 13)

Stau închisă de ceva timp în amăgitoarea mea cochilie gândindu-mă la o posibilă ieşire, la o posibilă scăpare şi evadare din aceasta. Printre crăpăturile obraznice născute înlăuntrul meu,  zăresc cu uimire săgeţi de lumină, gânduri întremate şi înfipte adânc în celula mea astupată… Astupată de ce? De lume, de vise, de iluzii călătoare şi de priviri bolnave? Nu… Noaptea intră în mine acoperind neputinţele din sufletul meu. Poate cămăruţa mea lăuntrică e astupată de puzderia nebună de stele ce-mi fac cu ochiul, amăgitoare de altfel şi ele…

Alerg pierdută prin îmbulzeala mea de sentimente sufocante, alerg desculţă în fum de tămâie şi-n vânt dulceag de Iunie. Speranţele mele se vânzolesc gălăgioase, iar o dată cu ele se zbate în mine rugăciunea.  Ah, de rugăciune… de asta îmi e dor!

Îmi amintesc, că acum vreo trei ani când nici nu ştiam cu ce se „mânca” o rugăciune, furam cartea îmbătrânită şi cu coperţile zdrenţuite din geanta mamei , căutam la cuprins rugăciunea pentru Îngerul Păzitor, şi începeam să o citesc, încercând să-l cunosc pe Cel căruia mă „rugam”. Nu ştiu dacă în multa mea pălăvrăgeală ceream ceva anume; important e faptul că şchioapele mele cuvinte de pe atunci, începeau să prindă „picioare”…

Nici acum nu ştiu de fapt ce e rugăciunea, nu ştiu să mă înfrupt din forţa ei. Acum pălăvrăgesc neîncetat prin vâltoarea mea de cuvinte reci adormite pe foaie, mă încovoi sub povara unor noi dureri stârnite-n mine prin aceste rânduri…

Mi-am dat seama că nu am poate nici o picătură de dragoste în mine, sau dacă am avut vreodată, am vărsat-o într-un pahar spart al umilinţei , iar ea a căzut lăsând în urmă un ţipăt strident şi fatal. Un ţipăt al inimii… Din acel moment eul meu a început să se sfărâme în mii şi mii de cioburi. Un dumicat de dragoste s-a pierdut la fel ca nişte fărâmituri uscate de pâine căzute sub masă. Am crezut întotdeauna că în oraşul cernit al propriei fiinţe voi putea atinge acel sentiment atârnat mereu de suflet ca un cârlig ;  şi totuşi „sentiment” e un cuvânt prea sărac pentru a descrie şi a cuprinde iubirea în toată splendoarea ei. Dar care splendoare, că nici măcar nu am cunoscut-o … Şi  totuşi, parcă aş fi trăit o viaţă întreagă alături de ea! Parcă ea mi-a dat viaţ.  Privesc la goliciunea înfiorătoare din interiorul meu. O suferinţă inimaginabil de arzătoare mă sâcâie la fiecare bătaie a inimi pe care o ascult cu mare atenţie… Mă întreb unde voi cunoaşte iubirea; în negreala propriului deşert? Într-un vraf de litere creionate pe o pagină searbădă? Într-un lighean al firii zguduite din temelii? Unde?!

Poate în rugăciune voi găsi iubirea … Poate Îngerul o va trimite la mine. Dar cum o voi găsi, în permanentul meu urcuş şi coborâş ? Stau închisă în această întrebare; mă închid în aşteptare şi-n nesfârşite frământări sufleteşti. În această pălăvrăgeală… Şi poate că în ea voi cunoaşte iubirea.

Sunt conştientă de curiozitatea mea imensă, dar conştientă mai mult decât de propriul gol, nu sunt. În lupta cu el mă sfâşie amintirea, dorinţa , teama, neîmplinirea…  Acestea au dat un aer închis încăperii mele, tărâmului meu încărcat de cuvinte şi de gânduri.

„El Şi-a pus sufletul Său pentru noi ” . ( I Ioan 3, 16) Dar cine înafară de Mântuitorul, îşi va mai da vreodată sufletul pentru mine? Sau voi fi capabilă să îmi dau eu sufletul pentru cineva, pentru oricine ? De aceea îmi este frică de întrebări ; mai ales de cele puse de mine. Pentru că nu am un răspuns cert pentru fiecare… Am doar un varf de idei, o genune părăsită în adâncul meu crescută cu timpul, o sămânţă de pământ amestecat cu apă şi uitat … Poate că în acest pământ o voi găsi.  O voi strânge în braţe cu putere , mă voi lipi de versurile ei pe veşnicie. Nimeni înafară de El nu se va jertfi cu moartea pentru ca eu să am viaţă veşnică. Nimeni nu îmi va arăta calea spre iubire, înafară de Cel ce Însuşi este iubire.  Iar eu, poate că niciodată nu voi iubi pe cineva cu adevărat, fără să îL iubesc mai întâi pe Cel a creat această taină necuprinsă de mintea omenească. Niciodată nu îi voi rosti cuiva din toată inima „te iubesc!” fără ca inima mea să îL iubească mai întâi pe Cel dinlăuntrul ei.  Pentru că „a spune cuiva te iubesc înseamnă de fapt a spune tu nu vei muri niciodată” (Fericitul Augustin).

Iubirea adevărată, moarte nu are. Poate că în toţi a murit cândva prietenia iar însingurarea crâncenă v-a cuprins cu brutalitatea ei teribilă. Dar v-a  rămas ceva mult mai de preţ: un suvenir, un dar, o călăuză, o aripă. Veţi găsi o a două aripă şi veţi zbura. Eu voi rămâne aici , într-un ochean de stări şi sentimente, într-un vas al tăcerii şi al tihnei de vară.  Voi alerga şi mâine desculţă printre rândurile mele neastâmpărate, printre crengile încurcate ale pădurii , printre ramurile de tei şi printre notele duioase de bucium; voi încerca să găsesc aici… iubirea.

(Georgiana)