A murit în noi prietenia – file de jurnal (partea I)

E o nebunie.  Un extaz ce umple imaginea reală a firii. Ce simt acum?  Nu pot descrie gustul amar al tăcerii. Al înstrăinării ce a dat naştere unei bariere insuportabile între cele  două  firi rătăcite-n amurgul singurătăţii. Rătăcite într-un Eden unde cândva iubirea era scara ne  înălţa sufletele la cer. Iubirea era şi cruce. Au fost momente în care ne răstigneam inimile însetate pe Cruce, împreună cu El. Au fost momente în care timpul Sfânt ne ajuta să zburăm spre culmi de vis. Culmi ce azi au devenit genuni aprigi ale păcatelor în care ne scăldăm gradual, fără încetare…  

Poate dacă ţi-aş  scoate inima şi aş băga-o într-un cuptor încins, atunci s-ar topi cubul ce s-a zămislit înlăuntrul  negurii  ascunse. Negură ce ne-a orbit, ce ne-a făcut să pedalăm o bicicletă ale cărei roţi sunt nimicite, tocite şi pline de rugină. Atâta rugină încât abia se mai vede în noi esenţa personalităţii umane. Ne-am dezumanizat ajungând ca nişte frunze distruse de un putregai permanent al morţii. Am ajuns ca nişte instrumente vetuste ale unui cobzar părăsit de lume.

A murit în noi prietenia. A murit în noi dragostea pentru aproape. A murit în noi ceea ce s-a creat cu statornicie acum câţiva ani. A murit în noi Acel Hristos al iubirii . Şi o dată cu El, am murit şi noi. L-am înlocuit cu un ,, Hristos ” al patimilor şi al vrajbei. Ne-am despărţit între noi, şi L-am despărţit şi pe El de noi. Care prunc nou născut, îşi mai aminteşte de chipul mamei sale dacă este înlăturat de la sânul ei, încă de mic? Nu ne mai amintim de Chipul ce a zidit în noi dragostea cea pentru fraţi.  A murit în noi Chipul Veşniciei. Acum alergăm cu paşi repezi spre moarte. Spre un glas al inexistenţei ce ne frământă pas cu pas, fară urmă de oprire.

Dacă ne-am dezlipi de acel orgoliu imens chinuit de gânduri … Dacă am încerca măcar pentru o clipă să ieşim din labirintul obscur sălăşluit în propria fiinţă. Acel spaţiu tenebros în care inimile noastre se regăsesc cuprinse de tristeţe. Dacă am alunga această stavilă ce a pus capăt prieteniei … !

Stau şi îmi aduc aminte de zilele în care rădeam, povesteam, comunicam ore întregi, fără oprire. Primeneala ce se înfiripa în cercul nostru părea să ţină o veşnicie. Copacii îmbătrâniţi martori ne erau pe cărăruia ce a dat naştere primilor fiori, primelor sentimente …

Îmbătător, tămâiat parcă, un fir de prietenie avea să crească. Priveam zilnic la el cu răbdare. Clipele petrecute erau stropi de rouă ce ajutau la transformarea micului fir, subţire parcă de aur lămurit …

Să te iert? Să mă ierţi? Să renunţăm la acel termen excentric? Ar fi ceva fantasmagoric. Lipsit din lumea reală poate. Aşteptăm iertare dar nu ne iertăm unii pe alţii … De aceea am murit. De aceea a murit orice picătură de speranţă. Şi chiar dacă ar mai exista vreuna, ar fi pripăşită într-un meleag aparte. Meleag născut în mine. Într-o fire ce luptă neîntrerupt pentru reîmpacare …

E o nebunie. O contemplare aprofundată a singurătăţii. Rânduri goale, seci, învechite.  Un tărâm în care ţipetele dau formă sentimentelor năvalnice.  Rânduri văzute poate prin nechibzuinţă. Rânduri pe care nu le vei înţelege. Ţipete pe care nu le vei auzi.

A murit în noi prietenia …

(Georgiana)