A te iubi fiindcă descoperi inima unei Persoane în tine
A venit un gând smerit despre Dragoste, care mi-a explicat, după mulți ani, felul în care ne iubește Dumnezeu. Și felul în care suntem chemați să ne iubim noi pentru ce a pus El în noi.
Multă vreme am crezut că lucrurile (darurile) pe care le-a pus Dumnezeu în noi trebuie iubite ca lucruri. Ca obiecte inanimate, provenind de la El. Că fiindcă ne-a pus niște lucruri în mână, trebuie să-L iubim pentru asta. Ca un copil care-și iubește tatăl pentru că i-a pus niște jucării în mână, nu pentru că-i e tată. Dar această iubire nu hrănește Persoana, e o iubire încă moralistă, datornică. Nu pot să iubesc pe Dumnezeu cu simțul datoriei, așa cum iubește un argat pentru simbrie pe stăpânul care-i dă simbria. Nu, dar pot să-L iubesc ca Părinte în calitate de fiu, pot să simt „moștenirea” Lui ca deja a mea, pot să înțeleg că mi-a făcut parte de ea și că „cele ale Mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31).
Așa că întrebarea a devenit: „Cum să mă iubesc, Doamne, întru cele ale Tale?”. Cum să-mi vină să mă iubesc la nesfârșit, pentru că Te văd în calitățile mele și mă iubesc în Tine și în ele?
Le-am dat odată un exercițiu interior la niște fii sufletești, și le-am zis așa: „Găsește lucrul cel mai frumos pe care l-a pus Dumnezeu în tine, și iubește-te în el. Dar mai întâi identifică-l, înțelege-l și apoi povestește-mi-l. Nu e o certitudine și gata, ci mai degrabă o intuiție, o stare de premoniție a dragostei Lui în tine. Pentru restul vieții”.
Și nu era o invitație la mândrie și narcisism. Ci, din contră, pentru oamenii mândri și narcisiști aceasta e o lucrare prin care învață să se iubească nu prin ei și pentru ei, ci prin ce iubește Dumnezeu în ei și a așezat în ei. Iar pentru oamenii triști, deprimați, cu stimă scăzută de sine, e un exercițiu prin care nu mai aruncă darul lui Dumnezeu din ei pe jos, să-l calce oamenii, ci-l pun înapoi în piept, și-l arată ca lucru vrednic de iubit. Și se iubesc pe ei în acel dar, în acea asemănare cu Creatorul pe care El a așezat-o în ei.
Și când meditam la asta, am înțeles că ce lipsea pentru o iubire adevărată era Persoana. Da, în teologie e mereu Persoana, nu lucrul, nu cauza, nu datoria morală. De aceea copiii nu iubesc niciodată cu adevărat pe părinții care le dau bani încontinuu, pe bunicii care le dau daruri încontinuu, dar îi lipsesc de o experiență reală cu Persoana. Cu Persoana lui Dumnezeu prin persoana și vocația lor ca părinți, după chipul Lui.
Am înțeles că nici eu nu puteam iubi un Dumnezeu despre care mi se repeta la ora de Religie că a făcut cerul și pământul pentru mine, că mi-a dat câte-n lună și-n stele etc. Nu mă impresiona cu adevărat, mi se repeta mantra datoriei, a datorniciei, aveam sentimentul că Dumnezeu e creditorul suprem care te face eternul datornic. Nu-l citisem încă pe Sfântul Nicolae Velimirovici, dar mi-a confirmat mai târziu cuvântul lui: „Datoria e mormântul Dragostei”.
Mai apoi, în Facultatea de Teologie, s-a accentuat acest simț al dihotomiei între mine și Dumnezeu: „Dumnezeu e Atotbun, Atotputernic, iar omul e păcătos”. Bine-bine, la ce bun că Dumnezeu e așa Bun și Puternic, dacă eu nu mă pot iubi pe mine însumi cel puțin ca la fel de bun și de puternic, ca cineva pe măsura Lui? Dacă îmi lauzi o calitate așa supremă a Creatorului, și apoi îmi dai de înțeles că eu n-o am, mă arunci într-o angoasă a inadecvării și o resemnare perpetuă că nu sunt ca El. Acesta e lucrul cel mai primejdios și mai deconstructiv pentru teologi, să simtă că toate s-au spus și s-au înfăptuit înaintea lor, și că ei sunt niște argați utili care trebuie să întrețină imaginea unui Dumnezeu Atotbun și Atotputernic. Că nu sunt vrednici de iubit ca persoane noi ale Persoanei, ca teologi plini de noutatea lui Dumnezeu, în secolul XXI, ca profeți ai unei Dragoste care nu și-a arătat încă toate fețele Ei. Așa că în teologia academică se vorbește de Dumnezeu până la saturație, dar mult prea puțin de asemănarea omului cu Dumnezeu, care este cheia iubirii în El.
Cel mai mult la Teologie oamenii au nevoie să știe că sunt iubiți. Că sunt chipul Lui, că se arată în lume ca chipuri noi prin care El iubește. Dar nu numai la Teologie, și la Chimie, și la Arhitectură, și la Drept și peste tot. Începe primul curs la facultate cu ideea că oamenii sunt iubiți, și că ei învață toate acele discipline ca să exprime cum iubește Creatorul lumea prin ei: prin atomi, prin legi, prin forme grațioase, prin armonii muzicale etc. Începe cu teologia acelei științe, cu erosul cunoașterii, de a cuprinde lumea și sensurile ei prin El. Și apoi studenții o să-ți învețe toate formulele și metodele și legile care slujesc acestei iubiri a Lui prin ordinea și armonia lumii. Și studenții sunt mintea care pricepe și enunță această Iubire.
Dar apoi a venit El și a corectat lipsurile teologiei academice. El, cu inima Lui de Părinte. Și totul s-a adunat în jurul Lui, ca electronii în jurul nucleului unui atom perfect. Și a liniștit inima și s-a potolit angoasa și cunoașterea s-a reumplut de erosul ei. Căci am înțeles lucrurile altfel, de această dată, după inima Lui.
Am înțeles de ce le ziceam ucenicilor să se iubească în ceea ce a pus Dumnezeu în ei. Nu pentru lucruri, nu pentru calități, nu pentru talente. Ci să iubească persoana lor ca o noutate și un miraj al Persoanei Lui. Să înțeleagă cu Dumnezeu a împărțit blând ființa Lui cu ei, și că ei înșiși sunt fii care culeg deja moștenirea Tatălui. Și moștenirea Tatălui e chipul nesfârșit care se arată în ei. Nu, oamenii nu au bunătate, nu au milostenie, nu au generozitate. Ci mă descopăr pe mine ca om în care se arată o bunătate, parcă fără sfârșit, care este a Creatorului meu. Mă descopăr ca om în care recunosc o generozitate față de oameni care este generozitatea lui Dumnezeu din mine.
Dacă sunt mamă, mă descopăr și mă iubesc ca această ființă care dă viață, ca Ființă a Lui în mine care creează. Și mă iubesc pe mine pentru Ea, ca și cum aș fi nu doar „parte” din Ea, ci, într-un fel, Ea însăși în mine. Și nu, nu este un panteism, eu sunt eu și Ea este Ea, dumnezeirea. Dar văd cum Ea se pleacă în mine și poartă 9 luni, și suportă grețuri matinale, și naște, și apoi îndură nopți nedormite, de dragul Ființei față de acest mic om care mi s-a pus în palme. Este dragul Ei de făptură, care mie mi se traduce prin îndrăgostirea iremediabilă de copilul meu, și în corp prin oxitocină și serotonină și hormonii fericirii care-mi spun că trupul meu se bucură. Deci dacă sunt mamă, omul din mine nu iubește separat mama din mine, ca pe un lucru. Ci mă iubesc ca mamă, mă iubesc revelându-mă ca mamă, iubesc de fapt inima Lui de mamă care se arată în mine.
Și dacă sunt profesor, și iubesc elevii, omul din mine nu iubește separat profesorul din mine. Nu mă iubesc pentru un talent pedagogic pe care-l am, nu iubesc lucrul pus de Dumnezeu în mine separat de Persoana Lui. Ci iubesc inima Lui de profesor în mine, cea aplecată spre acei ochi curioși, spre acele frunți care adulmecă necunoscutul. Mă descopăr pe mine ca chip și asemănare a unui Profesor iubitor care vorbește și explică și gesticulează prin mine. E ca și cum m-am trezit din somn și deodată parcă eram Învățătorul din mine. El care tâlcuiește lumea, și nu eu, nu doar un om separat de El.
Și apropo de trezitul în Dragoste ca dintr-un somn, căci da, viața e un somn până te trezești în Dragoste. Până te trezești ca mișcare a Dragostei Lui. Celebrul verset din Vechiul Testament în care Dumnezeu spune despre sine „Eu sunt cel ce sunt”, se pare că se traduce mai degrabă într-un alt fel, cu totul minunat: „Eu sunt cel ce se află fiind…”. Adică parcă s-a „trezit” Dumnezeu că e Dumnezeu, că e Dragoste și nu putea fi nimic altceva. Cam așa e cu descoperirea inimii de Profesor în noi. Se trezește acel „Eu sunt cel ce se află fiind… profesor”. El e Subiectul și verbul copulativ, iar noi numele predicativ. Adică eu sunt un predicat al Dragostei Lui, și mă iubesc ca acest predicat. Pentru că numai eu puteam să-L exprim astfel pe El, eram eu și nimeni altul chemat să-L „predic” astfel pe Dumnezeu.
Și eu, de când sunt preot, și călugăr, observ ceva în mine care mă invită să mă iubesc la nesfârșit în El. Căci polemizam și dezbăteam cu mama, care se plângea că n-o sun mai des și mă taxa cu apostrofa mamelor: „Of, nu știi ce înseamnă să ai inimă de mamă!”. Și mereu îi răspundeam, zâmbind: „Așa este, n-o să știu niciodată ce înseamnă să ai inimă de mamă. Dar de când sunt preot și duhovnic, mi-a dat Dumnezeu inima Lui de Tată. Nu credeam că o să pot să simt vreodată oamenii cu inima Lui de Tată, să-i simt de parcă ar fi copiii mei și ai Lui totodată”.
Și, venind la tema noastră, îmi pare că Dumnezeu are o inimă duioasă, așa Îl simt. Fiecare îl percepe poate după cum este construit, după înclinația lui sau poate după nevoia inimii lui. Cel harnic Îl percepe pe Dumnezeu ca fiind un „Om” întreprinzător, și Îl iubește așa, și se iubește pe sine ca chip al acestui Om întreprinzător. Cel priceput, savantul, omul de știință, Îl vede pe Dumnezeu (dacă și crede în El), ca un Om nesfârșit de priceput, și se iubește pe sine în acest Om priceput, care a alcătuit toate.
Or eu, ca preot și duhovnic, Îl simt pe Dumnezeu ca Tată cu inimă duioasă, și mi se pare că această inimă duioasă e calitatea Lui principală. Desigur, e subiectivismul meu „personal”, dacă vreți. Dar e personal după Persoana Lui, e felul în care Persoana Lui mi se revelează mie. Iubesc inima Lui duioasă de Părinte arătată oamenilor, și de aici îmi vine să mă iubesc pe mine în inima duioasă a Lui, pe care o împarte cu mine față de oameni. Nu știu dacă sunt așa eu însumi, dar mă descopăr așa în Ființa Lui în mine, nu mai contează cum sunt eu însumi în limitările mele. Îmi vine să mă iubesc și să mă prețuiesc la nesfârșit, ca și cum aș fi eu însumi acest Dumnezeu duios, cu inimă de Părinte. Parcă iubind asta la mine Îl iubesc pe El în același timp. Sau iubindu-L pe El în felul în care se revelează în mine, mă iubesc și pe mine ca revelație a Lui.
Aceasta e inima teandrică, adică inima de om și inima de Dumnezeu care bate în același timp în pieptul nostru. De aceea în teologie esențială a Persoana. Nu mă pot iubi pe mine fără Persoana Lui, nu pot iubi lucrul din mine ca datorie față de El, separată de El. Ci iubesc lucrul cel mai frumos din mine ca fel misterios în care El își împarte Persoana Lui cu mine, iubesc, dacă vreți, co-persoana mea cu El. Dacă El e Persoană, atunci eu sunt co-Persoana Lui în mine, și nu am cum să nu iubesc și să nu îndrăgesc la nesfârșit această co-Persoană. Pentru că văd în Ea un Dumnezeu cu inimă de Tată, și văd în mine însumi mijind inima Lui de Tată, care parcă este co-Inima mea.
Da, asta lipsea din teologia academică și din înțelegerea mea. Persoana. Găsește inima lui Dumnezeu în tine, vezi cum este și iubește-o. Iubește la tine ce iubește cel mai mult soția ta la tine, de pildă, pentru că s-ar putea să descoperi inima lui Dumnezeu în tine, revelată soției tale într-un anumit mod. Iubește la copilul tău ce iubește Dumnezeu la copilul tău, și s-ar putea să înțelegi că asta a pus Dumnezeu în tine dintotdeauna, inima Lui de Părinte într-un mod anume croit pentru tine. Iubește, dacă nu ești într-o relație încă, ce-ți descoperă alți oameni frumos în tine, pentru că s-ar putea să descoperi inima lui Dumnezeu pusă în tine, pe care o intuiesc prietenii tăi.
Dar și tu trebuie să o intuiești, nu să aștepți numai validarea lor. E bună și fericită această confirmare din partea prietenilor noștri, dar noi să nu iubim doar recunoașterea primită de la ei. Ci recunoașterea lui Dumnezeu în noi, recunoașterea inimii lui Dumnezeu în noi, care ne face să ne iubim la nesfârșit, ca și cum am fi El însuși în noi.
Așa vrea Dumnezeu să înțelegem inima Lui pusă în noi, și să ne iubim ca o co-Inimă a Lui, ca o co-Persoană a Lui. Unii oameni au nevoie de mulți ani ca să înțeleagă asta, rămân doar la confirmările exterioare ale prietenilor și familiei. Nu se pot descoperi ca chipuri ale Lui și nu se pot iubi cu adevărat. Alți oameni au nevoie de o viață întreagă, poate intuiesc ceva pe patul morții. Da, dragostea lui Dumnezeu are și această calitate a răbdării, o existență de om. Dar noi de ce să „răbdăm” până pe patul morții să nu ne cunoaștem, să nu ne iubim ca și co-Persoane cu El? De ce să așteptăm o viață culegând validări de la alții, când voia Lui dintotdeauna a fost să ne descoperim și să ne iubim ca și cum am fi El în noi? Căci validările și complimentele sunt doar razele răsfrânte ale acelui Diamant care trăiește în noi, prin care Tatăl se slăvește în noi. Și cum să nu iubești bunurile „de lux” și bijuteriile Lui când le vezi în tine, când vezi Bijutierul ascuns în tine?
Da, asta e Teologia, care face omul să se iubească pe sine ca Persoană, ca chip al Persoanei. Da, în rest suntem răi și păcătoși, și neputincioși. Dar a lupta o viață întreagă să te salvezi de rău, sau să salvezi planeta de rău, fără să iubești Persoana din tine care e temeiul binelui – e o viață tristă și lipsită de bucurie. Dar mai ales e lipsită de cunoaștere, căci nu cunoști pe Cine să iubești în tine, nu înțelegi motivul pentru care să te iubești în Binele Ei. Iubește întâi inima pe care a pus-o Dumnezeu în tine, inima Lui în tine, și descoperă-te în Ea. Înțelege că tu ești felul personal al lui Dumnezeu de a iubi lumea, în tine însuți Dumnezeu „se află fiind…”. Și tu te „trezești” fiind… El în lume.
Și apoi îndreaptă unde vrei această inimă. Și fă ce vrei cu această cunoaștere.
Autor: Protos. Iustin T., 20 iunie 2023
