Expresiile „A trecut în neființă” și „Regrete eterne” sunt necreștine
Zilele trecute, am văzut scris pe o coroana de flori adusă spre a însoți slujba de înmormântare a unui domn, cuvintele „Regrete eterne…”, si am tresărit. Am citit altădată într-un ziar sucevean la rubrica decese, expresia „A trecut la neființă”. Expresia o mai întâlnim și la radio și la tv. Voci sobre și grave vorbesc baritonal despre trecerea unor personalități în neființă.
Când aud aceste sintagmerostite de la cei pe care, altădată, pe când eram licean, îi ascultam cu sfințenie, mă întristez. Îi respect și acum, dar trăiesc totodată un sentiment de mâhnire și dezamăgire. Am iubit și apreciat întotdeauna oamenii de cultură, scriitorii, actorii. În perioada de dinainte de ’89 mulți dintre ei constituiau pentru noi școlerii repere și modele. I-am așezat în mintea și inima mea pe piedestale înalte, luminoase. I-am luat în serios. Nu sunt pregătit să accept că aceștia n-au înțeles ce este moartea, ce este viața. Nu au înțeles că suntem nemuritori? Nu vreau să-i văd învinși. Mi se zdruncină copilăria și adolescența. Dacă n-au înțeles care este sensul vieții, oare ‘or fi adevărate cele pe care le-am învățat de la ei?
Sursa: citateortodoxe.ro/autor/sfantul-iustin-popovici/ nemurirea-este-starea-normala-a-omului-413
Au trecut destui ani de la momentul ieșirii din regimul comunist și ateu, dar obiceiurile necreștine persistă… Folosim din obișnuință expresii-șablon care vădesc o neînțelegere a credinței creștine, credință a învierii și credință a comuniunii. Regrete eterne? Ce înseamnă aceasta? Că nu ne vom mai vedea niciodată? Regretăm etern? Pentru a regreta etern trebuie să trăim etern. Cum vom face? Ceva nu se potrivește. Suntem conștienți cu toții că vom muri. Dacă nu credem în Înviere, de ce mai mergem la înmormântare? Dacă credem că avem suflet, ce gândim că se va întâmpla cu sufletul după moarte? Va putrezi?
Din perspectiva creștină, moartea nu este un sfârșit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic si veșnic, deoarece Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al morților, ci Dumnezeul celor vii. Biserica ne învață că viața omului nu se sfârșește odată cu moartea trupului.
În loc de regrete eterne este mult mai potrivită expresia Adio (à Dieu), adică „la Dumnezeu!”. Ne vedem la Dumnezeu! Știu și eu?! Cuvântul este totuși cam scurt și nu se aranjează bine pe panglica ce este prinsă pe coroana de flori. Cel mai bine și cel mai echilibrat, atât din punct de vedere estetic cât și teologic este să scriem „Hristos a înviat!” Se așază perfect și pe panglică și se asortează bine și cu momentul și cu credința noastră creștină și românească. Hristos a înviat din morți cu moartea Sa pe moarte călcând…și celor din morminte viață dăruindu-le. Asta dorim cu toții, ca toți cei dragi ai noștri să nu moară niciodată și nici noi să nu murim. Să ne reîntâlnim, chiar dacă suntem despărțiți pentru un timp și să fim împreună și după așa zisa moarte, în Împărăția lui Dumnezeu, în vecii vecilor.
În Ortodoxie cel mai frumos lucru este comuniunea, armonia, împreună-mântuirea, trăiri care nu dispar nici după adormirea celor dragi. Pentru a fi însă în comuniune și după moarte, trebuie să fi fost în comuniune în viața aceasta. Capacitatea de a fi în comuniune cu ceilalţi este condiționată însă de gradul nostru de apropiere faţă de Dumnezeu. Adevărata comuniune, aceea pe care n-o poate desface nici moartea, nu poate fi trăită decât în Biserică, cu Hristos și în Hristos, Cel care a omorât moartea. Comuniunea despre care vorbim putem s-o dobândim renunțând – prin asceză (din lb. greacă. ἄσκησις – „exercițiu”) la individualismul care ne întoarce spre noi și ne închide în noi, ne separă sau ne îndepărtează de Dumnezeu și implicit de oameni. Starea de iubire şi de armonie între oameni este o pregustare a vieţii pe care o aşteptăm, a vieţii viitoare. Biserica este o reprezentare a Împărăției lui Dumnezeu în istorie. Biserica este locul de întâlnire a celor morți cu cei vii care, iubindu-se unii pe alții, se unesc in jurul Sfintei Mese din altar ca să-și mărturisească iubirea pentru Dumnezeu.
Pe coroane, pe crucea de la mormânt sau în vorbire, putem folosi în loc de regrete eterne expresia „Veșnica lui pomenire”. Deși suntem despărțiți în timp și spațiu, totuși în duh sau la ceasul rugăciunii nimeni nu ne poate despărți. Conotația cuvintelor: „Veșnica lui pomenire!” aceasta este: dorim pentru cei trecuți din viața aceasta ca pomenirea lor să se facă în veșnicie, în viața cea veșnică și în Împărăția lui Dumnezeu.
Veșnică să le fie pomenirea tuturor celor dragi ai noștri binecredincioși creștini care s-au mutat la Domnul, căci Hristos a înviat! Mântuitorul îi spune Martei, surorii lui Lazăr și, prin ea, nouă tuturor: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?” (Ioan 11, 25-26)
Protos. Nicodim Petre.
sharbinsk
decembrie 4, 2013 @ 6:15 pm
[quote]Expresiile „A trecut în neființă” și „Regrete eterne” sunt necreștine [/quote]
Utilă observație, un rol pt propagarea acestor dictoane îl are și mass-media care fie din corectitudine politică(în ideea că nu toți telespectatorii sau morții sunt botezați creștini și implicit nu cred nici în înviere) fie din ignoranță proliferează astfel de texte.
Pt ei e important să fie lacrimogeni ca să poată lucra la latura sensibilă a omului pt a manipula mai bine.
Între o știre cu un om ce a adormit, să mai strecoare și două știri cu linșaje la adresa unor oameni politici, ca să poată exploata starea de durere și revoltă și împotriva unor ținte colaterale.
sdaniel
decembrie 5, 2013 @ 5:12 am
Bune observatiile si imi plac argumentele din articol.
Boitos
decembrie 5, 2013 @ 7:39 am
Nici pana in ziua de azi nu prea inteleg pt cine se duc flori sau coroane la inmormantari: pt mort sau din respect pt familie ?Eu am ajuns sa duc din respect pt familie.
Chestia asta cu inmormantarile este foarte lacrimogena.
Iarasi nu inteleg cine plange la inmormantari pt ce plange: plange pt cel care a murit sau pt familia care a ramas ?
Si toate aceste intrebari mi-i le-am pus dupa ce am fost al f multe inmormantari.
Culmea este ca eu nu pot plange nici la una, nici la cele din familie.
Pt ce sa plang ?
Pt ce sa duc coroane si flori, care mai de care mai impopotonate si mai dichisite?
Cel mai mult ii ajuta pe cei ramasi rugaciunea ca sa poata merge mai departe.
Cel mai mult ii ajuta pe cei morti rugaciunea celor vii.
Parastasele si pomenile ( la oameni saraci, nu chefuri ) care se fac anual.
Dan Tudorache
decembrie 5, 2013 @ 12:22 pm
Simona cred că întrebările tale s-au născut tocmai pe fondul lipsei de empatie. Iartă-mă de remarcă, sper să mă înșel.
Și eu am fost la unele înmormântări, și iată cum am simțit lucrurile:
La unele am plâns, la altele nu. Am plâns la cei la care am ținut foarte mult, și n-am plâns la cei cu care n-am împărțit decât un grad de rudenie.
Deci cu cât am ținut mai mult la cineva, cu atât mai mare mi-a fost durerea despărțirii pământești. De ce am plâns? De dor, de dor după ei. Și-acum mi-e dor de Vasile, prietenul meu din copilărie, mort la 24 de ani (dacă nu mă înșeală memoria).
Uneori am mai plâns și de durerea celor din jur și cum să nu plângi cu cei care plâng, dacă-ți sunt dragi și ții la ei? Te doare suferința lor chiar dacă să zicem că nu ai avut afinități față de cel adormit.
Astă vară, când mi-a murit mătușa… alături de camera mortuară era priveghi pentru un copilaș de câteva luni. M-am pus câteva clipe în locul părinților acelui îngeraș, gândindu-mă cum ar fi să-mi moară Mihai. Imediat mi-a venit să plâng.
Nu cred că te ajută cu ceva să te strădui să înțelegi plânsul altora. Exprimă-ți durerea în felul tău.
În calitate de creștini plângem firesc, în funcție de cum simțim, plângem și ne rugăm… iar plânsul se transformă în nădejde… în nădejdea revederii la înviere.
Boitos
decembrie 5, 2013 @ 1:25 pm
In fine, fiecare cum este construit si cum ii este felul.
Cand a murit bunica mea nu am plans deloc, desi am tinut si tin foarte mult la bunicii mei.Am fost o familie unita.Relatia mea cu ei era una speciala, deosebita.Dar totodata mi-i s-a parut normal sa moara, nimeni nu e vesnic.
Si chiar m-am bucurat pt ea ca a murit, deoarece nu a suferit , si era f. batrana.
,,gândindu-mă cum ar fi să-mi moară Mihai. Imediat mi-a venit să plâng.”- tu te-ai gandit la Mihaiul tau, nu la acel copil.Ti-a venit sa plangi de mila ta si a lui Mihai.Sincer , nu stiu cum te poti gandi la asemenea absurditati.
Data viitoare nu mai gandi asa ceva.
,,Te doare suferința lor” – cu ce ii ajuta pe ei ca ma doare pe mine suferinta lor? Cu nimic.
In fine , probabil ca noi suntem invatati ca si moartea si viata este ceva normal, si trebuie sa mergem inainte de orice s-ar intampla.
In concluzie vreau sa spun:
Sunt o serie de oameni care fac ,,circ” , si dupa ce se termina inmormantarea le-a trecut plansul.
Si sunt o serie de oameni care nu fac ,,circ”, dar numai Dumnezeu stie ce e in sufletul lor.
Cred ca asta mi-i se trage de la faptul ca am vazut prea multe ,,circuri”.
Boitos
decembrie 5, 2013 @ 1:32 pm
A, am uitat, Dan.
Vezi ca in seara asta trebuie sa treaca mosul pe la voi.
Sa va aduca mosul: sanatate, curaj, si veselie.
sharbinsk
decembrie 5, 2013 @ 7:41 pm
Explicația pt plâns ar fi :
Despărțirea și sentimentul de incertitudine care te încearcă, mai ales dacă, moare cineva apropiat și ești în faza în care nu-ți poți imagina viața fără acea persoană.
Dar, acum pe bune, unii oameni după ce s-au consumat și nervos și fizic pur și simplu nu mai au lacrimi să plângă iar, dacă s-ar forța s-ar vedea imediat falsetul.
La unele înmormântări se exagerează cu bocetele și urletele, făcute mai mult pt preludiul asistenței.
Eu personal, nu-nțeleg rostul bocitoarelor plătite să urle.
Probabil că decedatul se crucește când îi arată Îngerul, diferența dintre ce afișează oamenii care exagerează și ce gândesc ei de fapt și cum înmormântarea sa a devenit un simulacru de praznic, mai ceva ca-ntr-o înmormântare în genul filmelor Bregovic – Kusturica.
[quote]
Culmea este ca eu nu pot plange nici la una, nici la cele din familie.
Pt ce sa plang ? [/quote]
Nici nu trebuie să te forțezi să faci ceva ce nu simți, mă mir că mai există oameni care gândesc așa.
Alții ar sării imediat
„- Vai ! , insensibilo, ai inimă de piatră” și clișee de genul, chiar dacă o atitudine decentă onorează memoria victimei.
Chiar încerc să-mi închipui geto-dacii care după moarte petreceau pt că sufletul s-a dus la Zamolxes.
În comparație cu ce avem noi acum( a trecut în neființă, regrete eterne), mă întreb, când s-a schimbat optica unui popor ce era încredințat încă din vremuri păgâne că sufletul merge în eternitate ?
Boitos
decembrie 6, 2013 @ 9:53 am
In ce sa se schimbe poporul ? In nimic, sau s-a schimbat in rau.
Avem religie crestina, avem Biserici, avem tot ce ne trebuie ca sa incercam sa fim crestin adevarati, avem libertate sa mergem la ce Biserica vrem, si noi tot asa am ramas.
Da, plangem pt cel raposat ( nu stiu de ce ), in loc sa ne bucuram ca l-a luat Dumnezeu la el cand a fost pregatit acel om, cand l-a scutit de o suferinta ( daca era bolnav ), cand ar trebui sa incurajam famila ramasa si sa incercam sata ), cand asta a fost voia Domnului.
Nu mai stiu la ce popor , inca si in zilele noastre, dupa ce moare cineva se bucura oamenii.
Nu inteleg sensul coroanelor si florilor, care mai de care mai impopotonate, cand mai bine dam acei bani familiei ( care chiar are nevoie de ajutor ).
Sa stiti ca exista, din pacate am vazut si eu, familii care de abia fac o inmormantare.Si nu ma refer la ceva grozavii ci la cele necesare.
albinuta
decembrie 9, 2013 @ 4:37 pm
Doamne ajuta ,deoarece nu am mai intrat de mult pe aici va imbratisez pe toti cu mare drag ,nu am reusit sa citesc in ultimul timp prea multe articole insa mi-am putut da seama ca ceea ce faceti faceti din ce in ce mai bine si aceasta e o mare bucurie .Ma bucur de asemenea pentru ca acum va putem auzii si la radio desii pana acum datorita unei defectiuni nu am reusit sa va ascult .
Noi suntem bine cu totii au intervenit cateva schimbari in viata noastra in sensul in care acum cu ajutorul lui Dumnezeu lucrez la un magazin ,merg si la scoala (seral) deci timpul este destul de limitat ,sotul meu deocamdata este acasa in somaj,copiii la scoala
Dumnezeu sa va ajute si sa va indrume in tot ceea ce faceti
Iuliamaria
decembrie 9, 2013 @ 5:05 pm
Eu nu am întâlnit aceste expresii des (deloc cred…) la oamenii care sunt religioşi, în general aceste expresii sunt folosite de persoanele care nu au prea au tangenţe cu religia şi privind din acest punct de vedere e logic că folosesc astfel de expresii, fiindcă simt nevoia să-şi exprime într-un fel ceea ce simt faţă de familia decedatului/decedatei.
Mi se pare de bun simţ ceea ce zic Simona şi Sharbinsk, în mod straniu nici eu nu pot plânge atunci când aud că cineva a murit, chiar dacă e cineva cunoscut…nu ştiu încă de ce nu pot, dar nici nu încerc să mă „forţez” să plâng, fiindcă nu văd rostul.
Albinuţa, vă îmbrăţişez cu drag! Mă bucur că sunteţi bine. 🙂
Iuliamaria
decembrie 9, 2013 @ 5:07 pm
Simona, „Nu mai stiu la ce popor , inca si in zilele noastre, dupa ce moare cineva se bucura oamenii.”, din câte ştiu eu, la evrei, dar nu sunt sigură.