Adevãrata credinţã în Dumnezeu înseamnã o relaţie personalã, comuniune vie şi intimã cu El.

Ni se pare lipsit de importanţã sã mai vorbim despre credinţã, fie pentru că cei mai mulţi dintre noi ne numim deja credincioşi, fie că, având alte preocupări decât cele religioase, credinţa nu îşi mai are loc în sfera activităţilor noastre cotidiene. Însă, chiar şi cei ce ne numim “credincioşi” suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că avem momente în care credinţa ne părăseşte sau o vedem doar ca pe o anexă a vieţii noastre, ceva secundar, rupt de adevăratele priorităţi ale vieţii de zi cu zi. Chiar şi diversitatea sensurilor acestui cuvânt poate genera confuzii în mintea noastră.

Într-adevãr, se pot înţelege multe prin noţiunea de credinţã: o adeziune la o doctrinã sau confesiune, o stare intelectualã, o etichetã, sentimentalism, fanatism, superstiţie, presupunere, părere etc. Însăşi afirmaţia că prin credinţă intrăm în legătură cu o lume nevăzută, ar atrage după sine şi o anume nesiguranţă în credinţă. Mai ales în veacul de acum, când suntem înclinaţi mai mult spre palpabil, când credem doar în ceea ce vedem, considerăm că prin credinţa intrăm într-o zonă plină de incertitudini.

Astfel, “eşti întrebat: şi pentru că nu L-ai văzut se conchide că nu există”. Însă, “concluzia ar fi logică, dacă premisa n-ar fi falsă. Se uită, când se întreabă astfel, că nu tot ce există se vede. În lumea naturală însăşi, există elemente şi puteri care nu se văd şi care sunt totuşi cele mai importante în economia ei – ca electricitatea, puterea magnetică, undele şi însăşi energia şi mişcarea, care formează existenţa materiei.” (Prof. Teodor M. Popescu) Pe de altă parte, aşa cum spunea cineva, avem mai multă încredere în ceea ce se scrie în diferite cărţi, decât în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură.

Valoarea adevãratei credinţe constã tocmai în faptul cã ne pune în legãturã cu lumea nevãzutã – dar reală şi prezentă – a lui Dumnezeu, cãci “credinţa este încredinţarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor nevãzute” (Evrei 11, 1).  De aceea, Mântuitorul îi fericeşte pe credincioşi: “Fericiţi cei ce n-au vãzut şi au crezut.”(Ioan 20, 29)

Adevãrata credinţã în Dumnezeu înseamnã o relaţie personalã, comuniune vie şi intimã cu El. Îl simţi şi te dãruieşti Lui. Tot aşa au simţit oameni credincioşi ca Noe, Avraam, Moise, Ilie… sau toţi cei cãrora Mântuitorul le-a spus: “Dupã credinţa voastrã fie vouã” sau “Credinţa ta te-a mântuit” şi viaţa lor s-a transformat… De fapt, cuvintele pe care Mântuitorul Iisus Hristos le adresează celor doi orbi, “După credinţa voastră fie vouă” (Matei 9, 29), ne sunt adresate şi fiecăruia dintre noi… După credinţa noastră ne este nouă.

Viaţa, modul nostru de a fi, gândirea, limbajul, concepţiile, mentalitatea, valorile, aspiraţiile… toate sunt în funcţie de intensitatea credinţei noastre… De aici rezultă şi necesitatea credinţei în viaţă căci “niciun om nu este pregătit pentru viaţă, pentru toate bucuriile şi durerile ei, pentru tot ce viaţa are frumos sau urât, greu sau uşor, cum este credinciosul. Nici o ştiinţă, nicio filozofie, nicio artă, nicio lege, nicio concepţie de viaţă nu luminează, nu întăreşte, nu susţine şi nu mângâie pe om în viaţă cât credinţa în Dumnezeu. Oamenii sunt în stare să facă multe lucruri, mari opere şi capodopere de ştiinţă şi tehnică, de artă, dar nu sunt în stare să biruie greutăţi de natură sufletească, să îndeplinească misiuni de natură morală cât cel mai umil dintre credincioşi. Puterea sufletească şi siguranţa pe care le dă omului credinţa sunt superioare cu mult oricărei alta de care poate fi capabil omul”. (Prof. Teodor M. Popescu)

A fi credincios nu înseamnã a vorbi despre Dumnezeu, ci a vorbi cu Dumnezeu în rugãciune. Credinţa nu e doar o însuşire personalã între celelalte, ci e însãşi viaţa noastrã, care izvorãşte din comuniunea cu Mântuitorul Iisus Hristos: “Cel ce trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.”(Ioan 11, 26)

Aceasta este credinţa care nu se limiteazã doar la intelectualism sau sentimentalism, ci este cea la care participã întreaga noastrã fiinţã. Este credinţa prin care nu mai slujim “la doi Domni”, cãci prin ea ne dãruim întru totul lui Dumnezeu, în toate împrejurãrile vieţii. Este credinţa care nu decade într-o simplã “afacere personalã” pe care o avem cu Dumnezeu ori într-o idee pe care o ţinem închisă în noi înşine sau o trâmbiţăm celorlalţi, ci credinţa mărturisitoare prin modul nostru de a trăi, credinţa vie şi “lucrãtoare prin iubire”. Este credinţa prin care gândesc, voiesc, lucrez şi trãiesc cu şi prin Dumnezeu. De aceea, ea este cea mai mare siguranţă, convingere şi bucurie a vieţii. Desigur, pentru o credinţă puternică avem nevoie şi de mărturia altora care au experimentat binefacerile credinţei.

Însă, credinţa este, de fapt propria noastră întâlnire cu Dumnezeu, aşa cum au simţit locuitorii din cetatea Sihar, care îi spuneau femeii samarinence: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”(Ioan 4, 42)

Punte de legãturã între Dumnezeu şi oameni, credinţa este dar al lui Dumnezeu sens al vieţii de pe pământ şi izvor al vieţii veşnice, “cãci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu cel Unul Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaţã veşnicã”.(Ioan 3, 16)

De aceea, “ în toate luaţi pavăza credinţei , cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 4, 16).

(Pr. Daniel Camara)