Adevăratul creștinism prin firea lui nu este niciodată agresiv (Sf. Siluan Athonitul)
Fraților, trăim vremuri în care avem acces la o imensă cantitate de informații despre lumea în care trăim, dar tot nu știm care este adevărul. Ba aș spune că uneori această cantitate mai mult ne încurcă, căci fără a discerne cu Duhul lui Dumnezeu tot ceea ce se întâmplă, mai degrabă ne putem rătăci.
În ultimii ani a luat amploare discursul agresiv în rândul creștinilor ortodocși, și în numele adevărului, unii sunt gata gată să și omoare, adică „să lupte până la capăt” zic ei. Dar oare câte de plăcută este această „luptă” înaintea lui Dumnezeu?
Dacă vrei să arunci foc și zâzanie în mijlocul întâlnirii unor creștini, atunci deschide subiecte ca Sinodul din Creta, vaccinarea, pandemia, legionarii, războiul din Ucraina, îndreptarea calendarului, IPS Teodosie și Mitropolia Tomisului, masoneria, guvernul mondial, sfârșitul lumii, etc. În câteva minute se ajunge inevitabil la discuții în contradictoriu și apoi la ceartă. Eu însumi am fost martor de atâtea ori la astfel de situații, și a trebuit repede să schimbăm subiectul ca să ne mai putem înțelege.
E clar că din atitudinile foarte tranșante fiecare tabără crede că se află de partea adevărului. E la fel de clar că nici unii și nici alții nu deținem adevărul, și că ne contrazicem pe informații aflate de ici de colo, dar care sunt cu siguranță adevăruri amestecate cu minciuni. Dar nimeni nu știe cât e adevăr și cât e minciună. Nimeni nu are toate informațiile despre un subiect și chiar dacă le-ar avea, cum le-ar interpreta ar dicta tonul discuției, și de aici iarăși ar apărea cearta. Numai Dumnezeu poate judeca întotdeauna nepărtinitor, așa încât toate să fie bune pentru toți, inclusiv pentru „călăi”.
Lipsa unui discurs clar și a unei atitudini ferme pe anumite subiecte din partea conducerii Bisericii Ortodoxe Române ne lasă pe noi credincioșii fără repere duhovnicești. Lipsa catehezelor constante în parohiile noastre ortodoxe pe temele vieții reale din mileniul III, nu pe generalități duhovnicești, ne duce în situația ca fiecare să se informeze de unde poate, să creadă ce vrea și să mărturisească ce vrea.
Așa se face că am ajuns la aberații dogmatice de genul: „nu mă împărtășesc din același potir cu vaccinații” sau „nu primesc împărtășirea din mâna unui preot vaccinat” sau alte multe prostii, pe care nu le mai detaliez, că atrag iarăși cearta.
Totuși până când ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, preoții, călugării, teologii și duhovnicii ajung măcar în majoritate (nu unanim) la același gând al lui Hristos, și ne transmit și nouă în mod constant în parohii câteva repere evanghelice reale în toate aceste subiecte vii (strâns legate de lumea în care trăim), haideți să vedem care ar trebui să fie atitudinea oricărui creștin față de orice subiect.
1. Porunca de „a nu ne împotrivi răului” este forma cea mai desăvârșită cu putință a luptei împotriva răului (Sf. Sofronie Saharov)
Oricât de convins ai fi că omul de lângă tine sau oricare altul este exponentul răului sau susținătorul unei idei greșite, nu-i sta împotrivă ci fă în așa fel încât să se păstreze dragostea între voi. Orice discuție în care dispare dragostea dintre oameni este fără de Dumnezeu, și deși pare că apără adevărul de fapt lucrează cu uneltele celui rău în sufletele tuturor.
Părintele Zaharia Zaharou spune în cartea sa extraordinară „Nelumescul iubirii„, pp 111-112:
Cu cât porunca este mai paradoxală, cu atât mai mare este biruinţa. Îndeosebi porunca: ,,Nu vă împotriviţi celui rău” (Matei 5, 39) – răului care vine din afară – pare cu totul absurdă, căci iubirea faţă de vrăjmaşi se opune oricărei logici omeneşti. Ea dezvăluie conţinutul Fiinţei dumnezeieşti: bunătatea faţă de prieteni şi faţă de vrăjmaşi deopotrivă, dragostea până la capăt şi îndelunga răbdare dumnezeiască. Iubirea de vrăjmaşi este asemeni unui leac care, deşi este amar la gust, aduce tămăduire desăvârşită şi nimiceşte moartea (2 Tim. 1, 10), împărtăşindu-i omului viaţa lui Dumnezeu Însuşi.
Cuvântul absolut al lui Dumnezeu este un cuvânt despre dragoste, de vreme ce Dumnezeu Însuși este dragoste. El vădeşte etosul Ființei dumnezeiești şi biruinţa mai presus de lume a lui Hristos asupra răului: ,,Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu zic vouă: Nu vă împotriviţi celui rău [ … ]. Iubiţii pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” Domnul Şi-a pecetluit cuvântul adăugând: ,,Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 23-34). Sfântul Sofronie scrie:
„Porunca de «a nu ne împotrivi răului» este forma cea mai desăvârșită cu putință a luptei împotriva răului. Când răului i se stă împotrivă cu aceleaşi mijloace de care se folosesc lucrătorii nedreptăţii, dinamica răului în lume creşte.”
2. Dragostea este focul Duhului Sfânt, singura putere în stare să mistuie răul
Ne înșelăm crezând că doar argumentele vor învinge răul din noi, din ceilalți și din lume. Pe lângă adevărul pe care-l susținem avem nevoie de puterea focului dragostei Duhului Sfânt.
Cuviosul Sofronie spune de asemenea că porunca: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” este „focul aruncat de Domnul pe pământ prin venirea Sa; [ … ] este împărăţia lui Dumnezeu în noi «venind întru putere»” (Sf. Siluan Athonitul). Dragostea este focul Duhului Sfânt, singura putere în stare să mistuie răul, singura care aduce creşterea dinamică în Dumnezeu în această lume. În plus, ea este criteriul cel mai sigur al mântuirii omului. Sfântul Sofronie observă că lumea respinge cu mânie porunca dumnezeiască a iubirii de vrăjmaşi; şi întocmai cum Hristos ia asupra Sa păcatele lumii, la fel şi Biserica Lui ia asupra ei această mânie. (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, p. 112)
3. Dragostea pentru vrăjmași este mucenicie
„Dragostea pentru vrăjmaşi este mucenicie. O astfel de dragoste devine firească sufletului prin lucrarea într-însul a suflului veşniciei; în chip paradoxal ea se împleteşte cu ura de sine, de propriul suflet ( cf. Lc. 14, 26). A ne ruga pentru cei care ne necăjesc şi ne prigonesc, a face bine celor care ne urăsc, a binecuvânta pe cei care ne blestemă, a nu ne împotrivi răului, şi altele asemenea, sunt în egală măsură mucenicie (Mc. 8,31-38) (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, pp. 112-113)
4. Biruim răul numai atunci când purtăm slăbiciunile fraților noștri
„Sfântul Sofronie scrie că această biruinţă nu poate fi câştigată decât în inima adâncă a omului°, în inima „duhovnicească, metafizică”, singurul loc în care pot fi cuprinse roadele înfricoşatei jertfe a Domnului, darurile mai presus de fire ale Duhului Sfânt. Nicio biruinţă ce are valoare veşnică nu poate fi câştigată pe străzile lumii acesteia, nici îmbrățișând o înţelegere juridică asupra dreptătii. ci numai prin înțelepciunea Crucii, atunci când purtăm slăbiciunile fratilor noştri.” (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, p. 113)
5. Ne înșelăm crezând că vom repara răul în lume prin agresivitate
Sfântul Sofronie scrie: ,,Biruinţa puterii fizice nu durează veşnic. Dumnezeu, fiind Lumină sfântă şi curată, Se îndepărtează de la cei nelegiuiţi; aceştia cad de la singurul izvor al vieţii şi mor”. De aceea spune şi Apostolul: ,,Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul»” (Romani 12, 19). Ne minunăm când vedem cât de limpede se păstrează viziunea adevăratei biruinţe în vieţile sfinţilor şi în conştiinţa celor de demult, adică înţelegerea faptului că „adevăratul creştinism prin firea lui nu este niciodată agresiv” (conf. Sfântului Siluan Athonitul p. 234), după cum întăreşte Cuviosul Sofronie.
Când omul – crede că este puternic, atunci este slab, iar când se face slab şi vulnerabil de dragul poruncilor lui Hristos, atunci este puternic prin harul lui Dumnezeu. El vădeşte caracterul nelumesc al cugetului lui Hristos, care este mai presus de cugetul lumii acesteia: ,,Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. [ … ] Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Lc. 6, 32-35) (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, p. 114)
6. Domnul a venit să mântuiască lumea prin vulnerabilitatea iubirii Sale smerite și nu prin atotputernicia Dumnezeirii Sale
În Vechiul Testament vedem că un singur înger al Domnului a fost în stare să lovească tabăra asirienilor: punându-i pe fugă pe vrăjmaşii lui Israel (Cf. 4 Rg. 19, 32-35; 2 Par. 32, 20-21). Un sigur înger este îndeajuns pentru a birui toată răutatea omenească. Domnul Însuşi mărturiseşte că ar fi putut chema în ajutorul Său douăsprezece legiuni de îngeri (Matei 26, 53). Însă nu a dorit să o facă întrucât, precum Însuşi adevereşte, ,,Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). El a venit să mântuiacă lume prin vulnerabilitatea iubirii Sale smerit și nu prin atotputernicia Dumnezeirii Sale. Sfântul Sofronie scrie:
„Gândul despre «slăbiciunea» creştinului este cât se poate de greşit. Sfinţii au îndeajunsă putere spre a stăpâni asupra oamenilor, dar merg pe calea contrarie: ei înşişi se robesc fratelui, şi astfel dobândesc o dragoste ce în esenţa sa este nepieritoare” (Cf. Cuv. Siluan Athonitul p. 239).
Urmând pilda smereniei lui Hristos, omul se face „împărat şi preot al lui Dumnezeu şi Tatăl” (Apoc. 1, 6), un dumnezeu după har, deopotrivă cu Dumnezeu. Vedem că rugăciunile Sfintei Liturghii nu pun accentul pe semnele minunate săvârşite de Domnul, ci mai degrabă pe adânca smerenie şi pe judecata Celui care, ,,ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (1 Pet. 2, 23). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că focul nu se poate stinge cu foc (Omilii la Matei, Omilia XVIII, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 23, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 233). Răul se biruieşte prin opusul său: bunătatea necondiţionată a lui Dumnezeu, puterea harului Său celui nestricăcios. (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, pp. 115-116)
7. Smerenia căii lui Hristos care atrage harul îi dă omului tăria să biruiască răul cosmic
Minunându-se de caracterul paradoxal al acestei biruinţe, Apostolul Pavel strigă cu glas mare: ,,O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!” (Rm. 11, 33). Astfel, a lua asupra noastră vina şi a ne smeri nu înseamnă a suferi o înfrângere, aşa cum socoteşte lumea; mai degrabă, aceasta este adevărata biruinţă. Sfântul Sofronie scrie:
,,A se smeri înseamnă a birui în sine rădăcina păcatului: mândria. [ … ] A se smeri este biruinţa asupra morţii. Când smerenia lui Hristos umple sufletul, omul simte limpede că este în Dumnezeu şi se împărtaşeşte de dumnezeiasca veşnicie”. Smerenia căii lui Hristos care atrage harul îi dă omului tăria să biruiască răul cosmic: ,,Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma:’ Subliniind însă că această putere nu este o însuşire a omului, ci darul curat al lui Dumnezeu, Domnul adaugă: ,,Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc. 10, 19-20) (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, p. 116)
8. Sângele mucenicilor este cea mai slăvită și mai puternică armă pe pământ
Adevărata biruinţă nu se câştigă prin isteţimea şi meşteşugirile lumii acesteia. Acestea duc mai degrabă la o înfrângere, căci împietresc inima şi o văduvesc de simtirea Duhului. Atunci Dumnezeu Îşi retrage harul de la o astfel de inimă şi umbrele întunecoase ale iadului o asupresc. Omul află adevărata biruinţă numai umblând pe calea Domnului, acolo unde ÎI întâlneşte pe Hristos ca împreună-Călător.
,,Nebunia” poruncii: ,,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 21) dă mărturie în inimă de adevărul ei prin negrăita bucurie şi prin luminarea pe care le aduce cu sine; prin lărgirea Duhului şi pacea „care covârşeşte toată mintea” (Filip. 4, 7). Iar ceea ce hrăneşte şi sporeşte sămânţa învierii viitoare în lumea aceasta este puterea Crucii asupra morţii: ,,Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu” (Apoc. 21, 7)
Sângele mucenicilor este cea mai puternică şi mai slăvită armă de pe pământ. Biserica nu poate fi clătinată, pentru că temelia ei este Hristos, piatra de mare preţ din capul unghiului, şi este zidită pe sângele apostolilor şi al mucenicilor (Ef. 2, 20). Unii mucenici au întrezărit doar prin credinţă rodul biruinţei lor viitoare. Însă după moartea lor, Sfânta Biserică a moştenit roadele slăvitei lor biruinţe asupra morţii, primind şuvoaie de har şi de tămăduire de la sfintele lor moaşte. (Arhimandritul Zaharia Zaharou, Nelumescul iubirii, pp. 116-117)
Concluzia acestor gânduri ale Părintelui Zaharia Zaharou și ale Sfântului Sofronie, starețul său, ambii împrumutând din gândirea Cuviosului Siluan Athonitul, este atât de luminoasă și de adâncă: Domnul a venit să mântuiască lumea prin vulnerabilitatea iubirii Sale smerite și nu prin atotputernicia Dumnezeirii Sale. Cum oare noi, ucenicii Lui, să fim agresivi în vorbă și limbaj, când El Însuși a suportat asupra Sa toată agresiunea lumii, arătând pe Cruce iubire tuturor?
Da, au și argumentele valoarea lor, dar numai iubirea Crucii lui Hristos biruește răul și salvează întreaga lume.
Autor: Claudiu Balan
