Adevarul crestin si filozofia evolutionista

Potrivit teoriei evoluţiei, omul s-a ridicat din sălbăticie, şi tocmai de aceea cărţile îi arată pe omul de Cro-Magnon său pe omul de Neanderthal foarte sălbatici la înfătişare, gata să-i dea cuiva în cap şi să-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt întemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta. Dacă crezi că omul provine din sălbăticie, vei interpreta întreaga istorie trecută în aceşti termeni. Dar Ortodoxia susţine că omul a căzut din Rai. În filosofia evoluţionistă nu e loc pentru o stare suprafirească a lui Adam. De-aceea, cei ce vor să păstreze şi creştinismul şi evoluţionismul sunt siliţi să alipească un Rai artificial unei creaturi de tip maimuţă. E vădit că avem de-a face cu două sisteme diferite care nu pot fi amestecate.

Până la urmă, se întâmplă că oamenii care fac acest lucru (inclusiv mulţi catolici din ultimele decade) să vadă că au ajuns în încurcătură, acceptând deci că evoluţia trebuie să fie corectă iar creştinismul un mit. Ei încep să spună despre căderea omului că este doar o cădere din imaturitatea cosmică: că atunci când oamenii-maimuţă, aflaţi într-o stare de naivitate, au evoluat în fiinţe umane, au dobândit un complex de vinovăţie – aceasta fiind căderea. Pe deasupra, ajung să creadă că la început nu există o singură pereche de fiinţe umane ci mai multe. Aceasta se numeşte poligenism – ideea ca omul provine din mai multe perechi.

De îndată ce ai cedat ideii că Facerea şi obârşia omului trebuie cercetate în chip raţionalist – pe temeiul filosofiei naturaliste a gânditorilor moderni – trebuie să laşi deoparte creştinismul. Filosofia naturalistă este tărâmul adevărurilor relative. Pe de altă parte, în învăţătura Sfinţilor Părinţi avem adevăruri descoperite şi date nouă de oameni insuflaţi de Dumnezeu.

În scrierile Sfinţilor Părinţi există o mulţime de material despre evoluţie, deşi pare greu de crezut. Dacă cercetezi ce anume este evoluţia din punct de vedere filosofic şi teologic şi apoi cauţi acele probleme la Sfinţii Părinţi, poti să găseşti o mare cantitate de informaţie. Nu putem pătrunde prea mult în ea acum, însă vom atinge câteva puncte, spre a caracteriza evoluţia din punctul de vedere al învăţăturii patristice.

Trebuie notat în primul rând că, după Sfinţii Părinţi, zidirea este ceva destul de diferit de lumea pe care o vedem azi; este vorba de un principiu cu totul diferit. Lucrul acesta se opune gândirii „evoluţioniştilor creştini” moderni. Un astfel de evoluţionist, „teologul” grec Panaghiotis Trempelas, scrie că „Pare a fi mai slăvit şi mai dumnezeieşte şi mai în armonie cu metodele obişnuite ale lui Dumnezeu, pe care le vedem zilnic înfăţişate în natură, să fi creat feluritele forme prin metode evoluţioniste.”

Vom nota aici că adeseori „teologii” sunt cam în urma timpului. Pentru a-şi cere scuze faţă de dogma ştiinţifică, de multe ori vin cu lucruri pe care oamenii de ştiinţă le-au părăsit deja, fiindcă oamenii de ştiinţă citesc ceea ce se scrie. „Teologii” sunt adeseori speriaţi că vor ajunge să fie demodaţi sau să spună ceva ce nu se potriveşte cu opiniile ştiinţifice. Astfel că adeseori se întâmplă ca ei să alunece către idei evoluţioniste, necercetând problema în întregul ei, neavând o filosofie dusă până la capăt şi neavând cunoştinţă de dovezile ştiinţifice şi de problemele ştiinţifice.

Ideea formulată de Panaghiotis Trempelas – potrivit căreia se presupune că şi creaţia este în acord cu metodele pe care Dumnezeu le foloseşte tot timpul – nu are, în mod sigur, nimic patristic, căci Facerea este venirea lumii la fiinţă. Oricare dintre Sfinţii Părinţi care scrie despre aceasta va spune că primele şase zile ale Facerii au fost cu totul deosebite de orice altceva s-a întâmplat vreodată în istoria lumii.

Chiar Fericitul Augustin spune: creaţia este o taină. El spune că nici măcar nu putem vorbi despre ea, fiind atât de diferită de experienţa noastră: ea este mai presus de noi. Creaţia este ceva diferit; este începutul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi în prezent.

Unii „teologi”, mai curând naivi, încearcă să spună că cele şase zile ale Facerii pot fi perioade oricât de lungi, că pot să corespundă cu diferitele stra turi geologice. Acest lucru este, bineînţeles, absurd, fiindcă straturile geologice nu au şase stratificări usor identificabile, sau cinci, sau patru sau orice alt­ceva de felul acesta. Există o mulţime de stratificări, şi nu corespund deloc cu cele şase zile ale Facerii. Deci asimilarea este mult prea inconsistentă.

În realitate – chiar dacă pare un lucru îngrozitor de fundamentalist când îl rosteşti – Sfinţii Părinţi spun că acele zile erau de douăzeci şi patru de ore lungime. Sfântul Efrem Sirul chiar le împarte în două perioade, fiecare de câte douăsprezece ore. Sfântul Vasile cel Mare spune că în Cartea Facerii cea dintâi zi nu se numeşte „ziua întâi”, ci „zi una”, fiindcă aceasta este ziua cea una cu care Dumnezeu a măsurat tot restul zidirii; adică ziua întâi, despre care el spune că a avut douăzeci şi patru de ore, este exact aceeaşi zi care se repetă în restul creaţiei.

Dacă te gândeşti mai bine, nu este nimic cu adevărat dificil în această idee, fiindcă zidirea lui Dumnezeu este ceva cu totul în afara cunoaşterii noastre prezente. Asimilarea zilelor cu epocile nu are nici un sens; ele nu pot fi făcute să coincidă. Deci pentru ce ai avea nevoie de o zi care să fie de o mie său de un milion de ani lungime? Unii comentatori moderni, încercând să plaseze relatarea Facerii în interiorul scalei temporale evoluţioniste, au încercat în zadar să arate că Sfinţii Părinţi credeau că cele şase zile ale Facerii ar fi epoci îndelungate.

Cei ce au citat în acest scop menţionarea de către Sfântul Ioan Damaschin a celor „şapte veacuri ale lumii” (Dogmatica) au interpretat greşit spusele lui. Ideea că istoria lumii cuprinde şapte vârste, corespunzând celor şapte zile ale săptămânii Facerii este foarte veche, aflată chiar în perioada precreştină (vezi Damian Thompson, The End of Time, University Press of New England, Hanover, New Hampshire, 1997, pp. 7 şi 29, şi Francis Haber, The Age of the World, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1959, pp. 19-21); dar, potrivit acestei idei, cele şapte veacuri vin după săptămâna Facerii. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede acest lucru când discută despre cele şase zile ale Facerii şi despre ziua a şaptea, a odihnei lui Dumnezeu: „Dumnezeu, ca Unul ce cunoaşte dinainte toate, a zidit creaţia într-o ordine şi într-o stare bine împodobită, şi a rânduit cele şapte zile ca preînchipuire a celor şapte veacuri viitoare”. Chiar scrierile Sfântului Ioan Damaschin arată limpede că atunci când vorbeşte de „şapte veacuri” se referă la istoria lumii de după Săptămâna Facerii, căci spune că „cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică generaţiile de oameni” (Dogmatica). Lucrul acesta e şi mai vădit într-un capitol ulterior al aceleiaşi lucrări, în care scrie anume despre cele şase zile ale Facerii, arătând că el priveşte lungimea zilelor – chiar a primelor trei zile de dinainte de facerea soarelui – ca având lungimea unei zile solare, din care 365 alcătuiesc „cele douăsprezece luni ale soarelui” (Dogmatica)

Sfinţii Părinţi spun din nou, într-un singur glas, ca lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ambrozie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul şi mulţi altii spun că, atunci când Dumnezeu creează, El rosteşte cuvântul şi este mai iute decât gândul.

Există multe citate patristice pe această temă, dar nu ne vom ocupa de ele aici. Nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că facerea a fost lentă.

Sunt şase zile ale Facerii pe care ei nu le descriu ca pe un proces îndelungat. Ideea că omul ar fi evoluat din ceva inferior este total străină oricărui Sfânt Părinte. Dimpotrivă, ei spun ca făpturile inferioare au apărut mai întâi spre a pregăti tărâmul fapturii celei măreţe, care este omul, ce trebuia să aibă o împărăţie gata făcută înainte de a veni. Sfântul Grigorie Teologul spune că omul a fost făcut de Dumnezeu în ziua a şasea, sosind pe pământul proaspăt zidit.

Există o învăţătură patristică completă despre starea lumii şi a lui Adam înainte de cădere. Adam a fost potenţial nemuritor. Cum zice Fericitul Augustin, el a fost zidit cu putinţa de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin căderea sa, a ales a fi muritor cu trupul.

Zidirea de dinainte de căderea lui Adam era într-o stare diferită. Sfinţii Părinţi nu ne spun prea multe despre ea: este ceva cu adevărat mai presus de noi. Dar unii Sfinţi Părinţi dintre cei mai contemplativi, precum Sfântul Gri gorie Sinaitul, descriu starea Raiului. Sfântul Grigorie spune ca Raiul există şi acum în aceeaşi stare pe care o avea atunci, dar a ajuns nevazut pentru noi. El este aşezat între stricăciune şi nestricăciune, astfel ca, atunci când în Rai un copac cade la pământ, el nu se descompune, aşa cum vedem în jurul nostru, ci se preschimbă într-o materie bine mirositoare. Este o aluzie care ne spune că Raiul e mai presus de noi, că în el este o altfel de rânduială.

Ştim despre unii oameni ce au fost în Rai, precum Sfântul Eufrosin Bucătarul, care a adus înapoi trei mere de acolo. Cele trei mere au fost păstrate puţin, apoi călugării le-au împărţit şi le-au mâncât, şi erau foarte dulci. Istorisirea spune că le-au mâncat ca pe o pâine sfinţită, ceea ce înseamnă că aveau ceva în comun cu materia, totuşi erau ceva diferit de materie. Astăzi oamenii fac speculaţii despre materie şi antimaterie, despre obârşia sau rădăcina materiei – nici ei nu mai ştiu bine. De ce, dar, am fi surprinşi că există un alt fel de materie? (Într-un alt loc, Părintele Serafim îl cita pe profesorul I.M. Andreiev de la Seminarul „Sfânta Treime” despre felul cum s-a schimbat materia la cădere: „Creştinismul a vazut întotdeauna starea prezentă a materiei ca rezultatul căderii în păcat… Căderea omului a schimbat întreaga natură, inclusiv firea materiei însăşi, care a fost blestemată de Dumnezeu (Facere III, 17)

Ştim, de asemenea, că va exista şi un alt fel de trup, un trup duhovnicesc. Trupul nostru cel înviat va fi dintr-un alt fel de materie decât ştim acum. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că va fi la fel ca trupul nostru de acum, dar fără umori şi fără grosime. Nu ştim cum este, căci atâta vreme ce nu am vazut un înger, nu avem experienţa acestui lucru. Nu e nevoie să facem speculaţii despre ce anume fel de materie este aceasta, fiindcă ni se va descoperi când va fi nevoie să ştim, în viaţa viitoare. E de ajuns să ştim că Raiul şi starea întregii zidiri înainte de căderea lui Adam se deosebeau foarte mult de ceea ce ştim acum.

Legea firii pe care o cunoaştem acum este legea firii date de Dumnezeu la căderea lui Adam; adică atunci când a zis “Blestemat este pământul întru lucrurile tale” (Facere III, 17) şi “în dureri vei naşte copii” (Facere III, 16). Adam a adus moartea în lume… Înainte de cădere Eva era fecioară. Dumnezeu a făcut parte bărbătească şi femeiască ştiind că omul avea să cadă şi va avea nevoie de acest mijloc de înmulţire.

Este ceva de mare taină în starea zidirii dinainte de căderea lui Adam, dar nu este nevoie să o cercetăm, fiindcă nu ne interesăm de felul „cum” a avut loc zidirea. Ştim că a existat o facere în şase zile, iar Sfinţii Părinţi spun că ele aveau lungimea de douăzeci şi patru de ore. Nu e nimic surprinzător în faptul că lucrările se săvârşesc instantaneu: Dumnezeu voieşte şi se face, grăieşte şi se împlineşte. Întrucât credem în Dumnezeu Care este Atotputernic, nu este nici un fel de problemă…

Adăugarea ideii de Dumnezeu la teoria evoluţiei, cum fac unii evoluţionişti creştini, nu ajută la nimic. Sau, poate, ajută într-un singur fel: te scoate din dilema aflării de unde au apărut toate mai întâi. În loc de un uriaş castron cu terci cosmic de tapioca, Îl ai pe Dumnezeu. Este ceva mai limpede; o idee desluşită. Dacă terciul de tapioca se află undeva în spaţiu, este ceva foarte mistic şi greu de înţeles. Dacă eşti materialist, ţi se pare normal, dar aceasta se întemeiază exclusiv pe prejudecăţile tale.

Dar, în afara de aceasta – problema aflării de unde provin toate la origine – nu este de mare ajutor să Îl adaogi pe Dumnezeu ideii de evoluţie. Dificultăţile teoriei rămân, indiferent dacă în spatele ei se află sau nu Dumnezeu.

Filosofia modernă a evoluţiei şi învăţătura ortodoxă se deosebesc nu doar în privinţa înţelegerii trecutului omului, ci şi în privinţa viitorului său. Dacă creaţia este un filament uriaş care evoluează, preschimbându-se în noi specii, atunci ne putem aştepta la evoluţia „supraomului” – despre care vom discuta imediat. Dar, dacă creaţia este alcătuită din făpturi distincte, atunci ne putem aştepta la ceva diferit. Nu ne putem aştepta ca făpturile să se schimbe său să urce de la inferior la superior.

În ce priveşte putinţa preschimbării „genurilor” de creaturi, Sfinţii Părinţi au o învăţătură bine conturată. (Sfinţii Părinţi folosesc cuvântul „fel”, după termenul folosit în Cartea Facerii; „specia” este un concept foarte arbitrar şi nu trebuie să-l luăm ca pe o limitare.)

Vom cita, pe scurt, câţiva Sfinţi Părinţi despre acest subiect.

Sfântul Grigorie al Nyssei citează spusele surorii sale Macrina pe patul de moarte, când vorbea chiar despre această problema, împotrivindu-se ideii de preexistenţă şi transmigrare a sufletelor. Ea spune, prin gura Sfântului Grigorie: „Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă însuşirile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la treapta de lucru nesimţitor şi face rădăcini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet şi înviere). Se vede limpede că Sfinţii Părinţi credeau într-o aranjare ordonată a făpturilor distincte. Nu este vorba, cum ar fi vrut Erasmus Darwin, de un filament unic ce străbate toate fiinţele. Dimpotrivă, sunt firi distincte.

Una dintre lucrările fundamentale ale învăţăturii ortodoxe este Izvorul cunoaşterii, de Sfântul Ioan Damaschin. Această importantă lucrare din veacul al optulea e împărţită în trei părţi. Prima parte se cheamă Capete filosofice; a doua, Despre erezii, în care ni se spune exact ce anume credeau ereticii şi de ce noi nu credem astfel; iar a treia parte este înfătişarea amănunţită a credinţei ortodoxe (sau Dogmatica), una dintre cărţile clasice ale teologiei ortodoxe. În Capetele filosofice Sfântul Ioan începe cu capitole ce tratează probleme precum: „ce este cunoaşterea ?”, „ce este filosofia?”, „ce este fiinţarea?”, „ce este substanţa?”, „ce este întâmplarea?”, „ce este specia?”, „ce este genul?”, „ce sunt diferenţele?”, „ce sunt proprietăţile, predicatele?”. Întreaga filosofie ortodoxă înfăţişată de el se întemeiază pe ideea că realitatea este foarte clar împărţită în diferite fiinţări, fiecare cu propria esenţă, propria fire, şi nici una din ele nu se confundă cu vreo alta. Sfântul Ioan Damaschin voia ca această parte să fie citită, iar filosofia ei înţeleasă, înainte de citirea cărţii sale despre teologia ortodoxă, înfătişarea amănunţită a credinţei ortodoxe.

Există câteva cărţi fundamentale ale Părinţilor ortodocşi care tratează despre felurile creaturilor. Există câteva cărţi care se cheamă Hexaimeron, adică „Şase Zile”: este vorba de tâlcuiri asupra celor şase zile ale Facerii. Una dintre ele este tâlcuiri Sfântului Vasile cel Mare, în Răsărit, alta e a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, în Apus, iar altele sunt mai puţin importante. Există tâlcuiri la Cartea Facerii de Sfântul Ioan Gura de Aur şi de Sfântul Efrem Sirul, şi există multe alte scrieri pe aceste teme presărate în scrierile multor Sfinţi Părinţi. Un Sfânt Părinte mai apropiat de noi, Sfântul Ioan din Kronstadt, a scris şi el un Hexaimeron.

Cărţile enumerate sunt foarte însufleţitoare, căci ele nu cuprind doar cunoaştere abstractă, ci sunt pline de înţelepciune practică. Sfinţii Părinţi folosesc dragostea faţă de fire şi splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastră, a fiinţelor omeneşti. Există o mulţime de mici exemple drăgălaşe despre cum trebuie să fim ca porumbelul în iubirea sa faţă de perechea lui, cum trebuie să fim ca animalele înţelepte şi nu ca cele proaste etc. Chiar în mânăstirea noastră putem lua pildă de la veveriţele noastre, care sunt foarte lacome. Nu trebuie să fim ca ele, ci trebuie să fim blânzi precum căprioara. Avem pretutindeni în jurul nostru exemple de acest fel.

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile citează vorbele lui Dumnezeu din Cartea Facerii: Să răsară pământul. „Această mică poruncă”, zice Sfântul Vasile, „s-a prefacut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gand de-al nostru.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron) În altă parte, Sfântul Vasile zice despre porunca dumnezeiască Să răsară pământul iarbă verde (Facere I, 11): „La acest cuvant, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, (…) toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani; toţi într-o clipită de vreme au apărut.” (SfântulVasile cel Mare, Hexaimeron

În Omilia a Noua din Hexaimeronul său, Sfântul Vasile are un citat chiar despre problema succesiunii creaturilor, una după alta. El citează Facerea: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel (Facere I, 24). Sfântul Vasile spune: „Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat zidirea! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum şi merg mai departe până la sfârşitul lumii. După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal zidirea, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează, până la sfârşit, continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron) Nu este o afirmaţie ştiinţifică, ci una filosofică. Acesta este felul cum a creat Dumnezeu făpturile: fiecare are o anumită sămânţă, o anumită fire, şi le transmite urmaşilor săi. Când apare o excepţie, este vorba de ceva monstruos; iar aceasta nu anulează principiul firii lucrurilor, fiecare fiind distinct de celălalt. Dacă nu înţelegem întreaga varietate a zidirii lui Dumnezeu, vina este a noastră, nu a lui Dumnezeu. Sfântul Ambrozie are o serie de citate pe aceeaşi linie. Hexaimeronul său e foarte apropiat în duh de cel al Sfântului Vasile.

Avem şi alte citate din Sfinţii Părinţi care ne arată un lucru foarte interesant: şi ei combăteau în vechime ceva înrudit cu teoria modernă a evoluţiei. Era ideea eretică că sufletul omului a fost creat după trupul său. Aceeaşi idee e învaţată astăzi de către „evoluţioniştii creştini”, deşi, desigur, vechea erezie nu e identică cu teoria modernă. Cei ce învăţau vechea erezie îşi intemeiau ideea pe o interpretare greşită a Facerii II, 7: Şi a plăsmuit Dumnezeu pre om ţărână luând din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu. Chiar şi astăzi, „evoluţioniştii creştini” se folosesc de acest pasaj şi spun că „Aceasta înseamnă că omul a fost mai întâi altceva, iar apoi a devenit fiinţă omenească”.

În vechime, falsa idee că sufletul a fost creat după trup era pusă în contrast cu ideea opusă – şi la fel de falsă – a preexistenţei sufletelor. Sfinţii Părinţi, respingând ambele teorii, au afirmat limpede că sufletul şi trupul omu lui au fost create simultan. Iată ce scrie Sfântul Ioan Damaschin: „Trupul şi sufletul au fost făcute deodată, iar nu întâi unul şi apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

Sfântul Grigorie al Nyssei, respingând ambele teorii, intră în mai multe amanunte. El descrie întâi ideea lui Origen despre preexistenţa sufletelor, adică faptul că sufletele „au căzut” în lumea noastră: „Unii dintre înaintaşii noştri, care au scris tratatul Despre principii, sunt de părere că sufletele au existat mai demult ca un popor într-o anumită ţară, dar că şi acolo le-au fost puse în faţă modelele pentru rău şi bine. Atâta vreme cât sufletul stăruie în bine, el rămâne străin de legaturi trupeşti; dar când pierde legătura cu binele, din clipa aceea el alunecă spre viaţa de aici, de pe pământ, şi aşa ajunge să se mărginească la trup. (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Apoi, Sfântul Grigorie descrie cealaltă erezie, care corespunde cu ideile „evoluţioniştilor creştini” moderni: „Alţii, dimpotrivă, se ţin strâns de istorisirea lui Moisi în legătură cu facerea omului şi susţin că, judecând după trup, sufletul e mai tânăr decât trupul, întrucât Domnul a luat întâi ţărână din pământ şi din ea a plăsmuit pe om, şi abia după aceea a suflat în el suflare de viaţă. Prin aceasta, scriitorii pomeniţi voiau să dovedească cum că trupul e mai de cinste decât sufletul, întrucât acesta a fost vârât într-un trup plăsmuit înainte. Ei mai spun că sufletul a fost făcut pentru trup, ca lucrul cel plăsmuit să nu rămână fără suflare şi fără mişcare, şi că tot cel plăsmuit pentru altul e oricum de mai puţină cinste decât cel pentru care a fost făcut.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului) Cu siguranţă ca teoria descrisă, deşi într-un alt climat de idei, este foarte apropiată de ideea evoluţioniştilor moderni că materia este cu adevărat pe primul loc, iar sufletul este secundar.

Sfântul Grigorie al Nyssei respinge această teorie astfel: „Nu susţinem nici părerea că omul a fost plăsmuit de Cuvântul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai târziu sufletul (căci, dacă ar fi fost aşa, atunci, într-adevăr, sufletului înzestrat cu putere de judecată i-ar fi fost dat un rang mai mic decât chipului pământesc); ci, mai curând, întrucât omului îi recunoaştem o singură existenţă, formând un tot unitar, chiar dacă e alcătuit din trup şi din suflet, ar trebui să spunem că şi începutul existenţei sale e unul singur, acelaşi pentru amândouă părţile, altfel ar trebui să spunem că, dacă trupul a venit înainte şi sufletul după aceea, omul e în acelaşi timp şi mai bătrân şi mai tânăr decât sine însuşi. (…) Întrucât deci, după cuvântul Apostolu lui, firea noastră este îndoită, cuprinzând pe omul din afară şi pe cel dinlăuntru, dacă unul ar fi fost cel dintâi şi dacă celălalt ar fi venit numai după aceea, puterea Ziditorului s-ar fi dovedit a fi nedeplină, nefiind îndestulătoare spre a crea firea omului dintr-o dată, ci ar fi dezbinat lucrarea, purtând grijă pe rând de fiecare jumătate.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Desigur, temeiul ultim al ideii de evoluţie este faptul de a nu crede că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze întreaga lume prin Cuvântul Său. Şi, astfel, încerci să Îl ajuti, lăsând Natura să săvârşească cea mai mare parte a creaţiei.

Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre ce anume înseamnă faptul că Adam a fost plăsmuit din ţărână. Unii recurg la faptul că Sfântul Athanasie cel Mare spune în scrierile sale că „Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce l-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el” şi zic că „Aceasta înseamnă că Adam putea să fi descins dintr-o altă creatură. Nu este nevoie să fi fost luat din ţărână în mod literal. Acea parte a Facerii nu trebuie luată literal.” Dar se întâmplă ca tocmai acest subiect e discutat foarte amănunţit de mulţi Sfinţi Părinţi. Ei pun problema în foarte multe feluri diferite, arătând absolut limpede că Adam şi Cain sunt două feluri diferite de oameni. Cain s-a născut din om, pe când Adam nu avea tată. Adam a fost plăsmuit din ţărână, direct de mâna lui Hristos. Mulţi Părinţi au învăţat în acest chip: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin şi alţii.

Când este vorba despre ce anume din Cartea Facerii trebuie interpretat literal şi ce anume trebuie interpretat figurat sau alegoric, Sfinţii Părinţi ne înfătişează o învăţătură foarte limpede. În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Gura de Aur chiar semnalează exact în anumite pasaje ceea ce este figurat şi ceea ce este literal. El spune că aceia care încearcă să facă totul alegoric încearcă să ne nimicească credinţa.

În marea lor majoritate adevărurile din Cartea Facerii sunt situate la două niveluri: Există adevăruri literale şi mai există – de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc – adevăruri duhovniceşti. De fapt, există sisteme de trei sau patru niveluri ale înţelesului; dar pentru noi este de ajuns să ştim că există multe înţelesuri mai adânci în Scripturi, dar foarte rar este eliminat cu totul sensul literal. Doar ocazional înţelesul este complet figurat.

În general, putem caracteriza evoluţia sub aspect filosofic ca pe o „erezie” naturalistă care se apropie cel mai mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistenţei sufletelor. Ideea preexistenţei sufletelor susţine că există un fel de natură sufletească şi că aceasta străbate întreaga creaţie, pe când evoluţia este ideea existenţei unei fiinţări materiale care străbate de-a lungul creaţiei. Ambele concepţii nimicesc ideea firilor distincte ale fiinţelor create.

Ideea de evoluţie era o erezie care lipsea în vechime. Ortodoxia se află de obicei la mijloc faţă de doua erori: de pildă, între eliminarea completă a firii dumnezeieşti de către Arie şi eliminarea firii omeneşti de către monofiziţi. În cazul de faţă, erezia opusă (evoluţia) nu se întrupase în vechime. Ea a „aşteptat” până în vremurile moderne spre a-şi face apariţia.

(Ieromonah Serafim Rose)

Sursa: Hexaimeron