V-aţi gândit vreodată să adoptaţi un copil ?
Am avut ocazia să stau printre copiii orfani şi să-i văd cum sunt ca oameni. A fi orfan la noi în ţară presupune în primul rând să stai la o casă de copiii (centru de plasament) care de cele mai multe ori arată nu prea bine. Crescut într-o familie cu părinţi iubitori care mi-au oferit tot ce mi-am dorit şi tot ce le-a stat în putere, când mă gândeam la copiii orfani aveam un sentiment de milă pentru lipsurile materiale pe care ei le trăiesc. După o vreme de stat cu ei am înţeles că nu asta e marea lor suferinţă.
Copiiilor din centrele de plasament le lipseşte cel mai mult dragostea părinţilor. Sunt părinte şi eu şi observ cum fetele noastre cresc şi se dezvoltă fizic şi psihic, înconjurate de afecţiunea şi iubirea noastră. Noi suntem totul pentru ele, şi oriunde ar fi şi orice ar face, dacă mami şi tati sunt acolo atunci totul e în regulă, şi nu e nevoie de mai mult. Le mai lăsăm la bunici câteodată. Ele se bucură, se joacă, dar după un timp vor înapoi acasa, cu mami şi cu tati. Surprinzător, fetiţa noastră cea mare, la doi ani şi şase luni, are foarte bine definită în minte noţiunea de „acasă.”
Ce este acasă pentru Sofia? E locul unde ne întoarcem mereu cu bucurie, locul unde ne odihnim, unde am trăit cele mai frumoase clipe, locul unde ne jucăm, ne alintăm, cântăm, dansăm, ne rugăm, citim, unde primim musafiri…. Dacă o întreb pe Sofia: “unde e Doamne-Doamne ?” ea o să-mi spună că e acasă la noi, pe perete, acolo unde dimineaţa şi seara noi vorbim cu El.
Copiii au nevoie de stabilitate în creşterea lor, de afecţiune continuă, sinceră şi neîntreruptă. Din acest motiv „acasă” e locul cel mai frumos pentru ei. Ei trăiesc ca îngeraşii, fără păcat, şi totul li se pare frumos, pentru că ei sunt aşa frumoşi şi curaţi cu inima.
Poate nu ştiaţi dar copiii din orfelinate nu spun niciodată „hai să mergem acasă” deşi stau în acel loc de ani de zile, ci spun „hai să mergem la cămin”. Uneori îi corectam şi îi încurajam spunându-le că orfelinatul e casa lor şi ar trebui să nu se ferească a zice „acasă”. Dar pot ei spune „acasă” orfelinatului când unii dintre ei chiar au fost luaţi „acasă” ?
În centrele de plasament există copiii care au fost abandonaţi definitiv de când s-au născut iar alţii care au fost plasaţi temporar de părinţii lor pentru că nu au bani să-i crească. Dintre cei plasaţi temporar unii se mai întorc acasă o perioadă şi apoi revin. Iar dintre cei plasaţi definitiv unii sunt luaţi pentru câteva săptămâni acasă de câte o familie, iar alţii chiar adoptaţi.
Dar totuşi sunt unii copii care n-au fost luaţi niciodată de cineva şi nu-şi cunosc părinţii, dar văd pe alţii în jurul lor care au avut această mare binecuvântare. Copiii din orfelinate nu sunt fericiţi … nu zâmbesc prea des… şi par impovăraţi de griji multe.
Ce e mai dureros în lume decât un copil care suferă? Cel care ar trebuie să fie bucuria celor din jur, lumina sufletelor care-l încojoară, mocneşte stins şi abătut din lipsa dragostei.
Părintele Moga de la Câmpina are cinci copii pe al şaselea l-a adoptat. El spunea: „creşterea unui copil înfiat te obligă să fii mult mai responsabil. Asupra copilului propriu simţi că ai un ascendent, şi poţi să-l cerţi, să-l mustri, să-l mai pişti câte puţin, pentru că tu l-ai făcut, dar cu un copil care-ţi este încredinţat, este cu totul altceva.” Ce conştiinţă curaţă şi ce gândire profundă!
Câţi dintre noi, având cinci copii, l-am înfia pe al şaselea?
Sunt multe familii de tineri care nu reuşesc să aibe un copil, şi lor de obicei le dă Dumnezeu gândul cel bun de a adopta. Un părinte spunea că aşa rânduieşte Dumnezeu să nu dea viaţă în pântecele unor femei, ca să se mai pricopsească şi cei orfani cu părinţi. Florin îmi spunea de colega lui care a înfiat o fetiţa împreună cu soţul ei şi la puţin timp a rămas şi însărcinată.
Nimic nu e întâmplător! Nici faptul că unele femei nu rămân însărcinate mult timp, iar asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Au fost tineri care au trăit în concubinaj o perioadă îndelungată şi n-au putut avea un copil, iar după ce s-au cununat imediat le-a dăruit Dumnezeu un bebeluş.
Nu cred că putem conştientiza ce mare e răsplata celor ce adoptă un copil. Înfierea e o binecuvântare pentru copil cât şi pentru părinţi, toţi găsindu-şi împlinirea atunci când se unesc în iubire. Copiii din orfelinate ar putea fi la fel frumoşi, educaţi, şi curaţi ca toţi copiii din lume, doar să li se ofere o şansă.
Moise, a fost abandonat de mama lui de frica de a nu fi omorât de Faraon, care dăduse ordin ca toţi copiii de parte bărbătească să fie aruncaţi în Nil. Faraon se temea de creşterea îngrijorătoare pe care o avea poporul lui Israel în pământul Egiptului. Pus într-un coş uns cu smoală şi plutind pe apele Nilului Moise a fost adopotat şi crescut chiar de fiica lui Faraon. Primind o asemenea şansă de a trăi, Moise educat la curtea regală se răzvrăteşte tocmai împotriva celui care l-a crescut. Prin Moise începe istoria extraordinară a poporului ales de Dumnezeu, din care urma să iasă Mântuitorul tuturor neamurilor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Moise n-ar fi fost adoptat… numai Dumnezeu ştie!
Cine înfiază un copil se aseamănă lui Dumnezeu care ne-a înfiat pe toţi oamenii prin Duhul Sfânt în marea familie a Bisericii.
Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rm. 8, 14-15)
(Claudiu)
maria
ianuarie 21, 2011 @ 3:47 pm
m-am blocat pt un moment cand am citit in cartea "ne vb pr porfirie" pag 327 urm lucru: " de pilda,te apuca lacomia si vrei sa mananci .Ai luat,ai mancat,vezi altceva,vrei si din aceea,vrei si din cealalta.Simti ca ti-e foame,ca si cand n-ai fi mancat,te ia un lesin,un tremur.Ti-e teama ca o sa slabesti.Este ceva psihologic,are o explicatie.Poate,sa spunem,ca nu l-ai cunoscut pe tata,sau pe mama ,ca esti infometat si sarac si neputincios.Iar aceasta se rasfrange din plan duhovnicesc ca o neputinta a trupului."-)e multe ori am simtit acest "tremur si lesin "(mai putin teama de a slabi ) de care vb parintele.De mica am simtit aproape obsesia sa-mi fac o familie ,sa existe un barbat in viata mea,sa compensez lipsa tatalui meu care a plecat(nu murit ) de langa mine la 3 ani 1/2.Am cautat sa compensez lipsa lui acceptand relatii care erau mai mult decat impotriva lui Dzeu si asta doar sa sting acel pustiu pe care l-am simtit de cand el a plecat.De multe ori am simtit o manie totala fata de el(tatal biologic),de multe ori chiar l-am blestemat dar totul s-a schimbat cand am invatat ca Lui Iisus Ii e mai drag sa iubesti decat sa fii manios.Viata mea s-a schimbat aproape radical dar totusi treptat in momentul cand am ajuns la duhovnic si mania s-a stins si in loc a aparut rugaciunea pt el,pt mine,acum il simt (cu toate ca nu l-am vazut de la aceea varsta si acum am 29 ani)cu mare drag in inima mea.si brusc sa terminat obsesia mea de a cauta un "mire" pt ca mi-am dat seama ca Mirele pe care il caut a fost de fapt mereu langa mine si familia pe care mi-am dorit-o mereu o aveam in bratele Lui Iisus.si a trebuit sa schimb mania si ura cu iubirea.am avut langa mine tata vitreg pe care il am si acum si-l respect enorm si-i sunt recunoscatoare-mi-a oferit o bucata de paine din munca lui eu care eram o straina pt el.ce mare milostenie e sa ai grija e copii care nu sunt ai tai(biologic).nimic in viata nostra nu e intamplator,nimic nu e lipsit de sens,toate au o lectie pt noi,chiar si o banala floare din fata geamului casei noastre.si daca trec anii si simtim ca nu se intampla nimic in viata noastra ca parca toti traiesc si la noi viata parca s-a oprit sa stam sa ne gandim de ce este asa.oare ce nu fac eu bine?si cand vom gasi raspunsul si-l vom invata abia atunci trecem la capitolul urmator.aceei copii care poate se simt parasiti -nu fiti tristi-iubiti si iertati-nici nu stiti voi ce rai va veni in inima voastra atunci.e raiul Lui Iisus,cel mult cautat !iubiti si iertati!iubiti si cereti-va iertare!
claudiu te respect enorm,nu-s bune laudele,nu zidesc dar totusi indraznesc sa spun si sa binecuvantez copii tai care au un tata iubitor de Hristos.minunat articol si poza tare faina.
slava Lui Dumnezeu pentru toate!
gabriela
ianuarie 22, 2011 @ 7:28 pm
Foarte bun articolul, Claudiu! Vezi tu..daca noi ne-am raporta intreaga existenta la Dumnezeu, cred ca am trai altfel. Insa in nimicnicia noastra, analizam si vedem lucrurile mult mai "obiectiv", ca sa spun asa. Cand privesti un copil adoptat, fara sa vrei te gandesti la originile lui si ti-e "frica" de zestrea genetica pe care ar putea sa o aiba. Din nefericire, am intrat in contact cu multe mame (biologice doar) care isi abandoneaza copiii prin maternitati sau spitale, fara niciun resentiment.Cu fiecare copil abandonat, vine speranta ca va fi adoptat. Iar parintii fara copii prefera mai mult bebelusi, ca ei pot fi modelati spre directia de educatie dorita. In schimb cei care cresc si nu sunt adoptati, raman in centre de plasament unde statul ii tine pana la 18 ani. E dureros cat de tristi sunt acesti copii! Viata nu inseamna doar mancarea si imbracamintea care li se ofera in Centre, ci bucuria de a trai, de a iubi oamenii, de a fi iubit, de a reusi sa construiesti niste relatii pe care sa te bazezi si multe alte lucruri care intr-adevar conteaza. Nu stiu in ce masura e prezent Dumnezeu in viata acestor copii, dar poate ca ar trebui fiecare sa ne implicam mai mult si, in special, oamenii Bisericii.Doamne ajuta-ne!
gabriela
ianuarie 22, 2011 @ 7:33 pm
Dincole de toate acestea, raspunsul este Da! Fara indoiala as adopta un copil, si intentionam sa fac asta, insa Dumnezeu mi-a daruit-o pe Anastasia..
brianna
ianuarie 22, 2011 @ 9:27 pm
Eu nu sînt căsătorită. Aş putea adopta un copil, oare?
Admin
ianuarie 23, 2011 @ 1:58 am
Da sigur dar de obicei in aceste cazuri adoptia se oferă mai greu.
brianna
ianuarie 23, 2011 @ 8:04 pm
Mulţumesc.