Pentru a putea rezista la agresiunea postmodernității, copiii ar trebui să fie împărtăşiţi în fiecare duminică

Cunoscut avocat al vechii cetăţi a Tomisului, Părintele Cezar Axinte a renunţat la avocatura cea lumească pentru a-l apăra pe om în fata ofensivei celui rău – sau, mai curând, pentru a se transforma într-un avocat al lui Hristos în fata conştiinţei oamenilor, chiar şi a celor care, din înşelare, se lupta cu El. Implicat în special în lucrul cu tinerii şi familiile tinere, Părintele Cezar ne-a spus câteva cuvinte despre ce putem face în zilele noastre ca să nu ne pierdem copiii…

– Părinte, sunt numeroase campanii în zilele noastre dedicate salvării copiilor: de la diverse forme de exploatare şi abuz până la campanii împotriva violenţei de acasă sau de la şcoală… Ce ne facem însă cu copiii noştri, cei de lângă noi, cărora le-am acordat îngrijirea necesară până la vârsta la care au ieşit din scutece, după care i-am lăsat în grija grădiniţelor şi creşelor, a televizorului şi a Internetului— aceşti copii abuzaţi prin însăşi neglijenţa noastră, oare nu au nevoie şi ei de o campanie?

– Cel mai mare abuz asupra copiilor este cel pe care nici nu-l înţelegem, nu-l vedem, fiindcă este atât de subtil, încât mulţi dintre noi nici nu-l înţelegem că abuz, ni se pare chiar că o binecuvântare pentru ei. Lupta esenţială, de fapt, nu este pentru a te vindeca de o boală numaidecât, de a învinge boala — ci de a învinge moartea. Degeaba facem orice fel de campanie, dacă copiii nu primesc „antidotul” împotriva morţii şi a fricii de moarte. Atâta timp cât părinţii nu cunosc faptul că bătălia nu se duce numai în planul material, ci şi în plan duhovnicesc, lupta nici n-a început sau e aproape pierdută.

Suferinţa cea mai mare a copiilor şi a părinţilor, de fapt a lumii de astăzi, este că noi nu-L cunoaştem pe Hristos, nu ştim Cine este Hristos. Şi, dacă nu-L cunoaştem, nici nu-L primim, cu atât mai puţin să-L primim în forma cea mai desăvârşită, în Sfânta Împărtăşanie. Aşa că, da!, o campanie care ar trebui dusă (şi pe care ar trebui să o ducem fiecare, de la părinţi la preoţi, de la aparţinători la pedagogi) ar fi aceea că, pentru a putea rezista la agresiunea postmodernității, copiii ar trebui să fie împărtăşiţi în fiecare Duminică, dacă ar fi cu putinţă. Cei care nu vor căuta Sfânta Împărtăşanie şi nu se vor împărtăşi des, şi cu o rânduială minimală, vor înnebuni. Vom asista la generaţii de copii care vor ajunge tineri şi nu vei putea avea cu ei nici un fel de dialog, pentru că vor fi într-o „altă dimensiune”.

– Există şi copii care se împărtăşesc Duminică de Duminică până la o vârstă, 12-13 ani, după care nu-i mai vezi la biserică…

– E adevărat, dar noi ştim foarte bine că, odată ce ai avut părtăşie cu harul, odată ce ai avut părtăşie cu Iisus Hristos, există în tine, acolo, un germene al vieţii, un germene al luptei, al biruinţei, şi acela germinează. Chiar dacă, crescând buruienile, îl copleşesc, la un moment dat Hristos este biruitor. Chiar dacă există o perioadă de la 12-13-14 ani până pe la 17-18 ani, când tinerii se depărtează cumva de Sfântul Potir, totuşi nu se pierde în inima lor amintirea dulceţii Sfintei Împărtăşanii. Şi, mai devreme sau mai târziu, ei se întorc. Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi să fie cu totul copleşiţi de ispitele lumii, de ispitele vrăjmaşului, faptul că au avut acest exerciţiu de mici, faptul că au avut comuniune cu Preasfânta Treime îi ajută să treacă peste orice greutate. Ei se întorc. Proporţia celor care se întorc în Biserică, se întorc la Sfântul Potir este foarte mare.

Pe când invers, dacă copiii nu sunt împărtăşiţi de mici şi nu cunosc ce înseamnă viaţa Bisericii, nu au nici un fel de cunoştinţă despre ritmul vieţii liturgice, doar printr-o minune se vor întoarce în Biserică. Deşi sunt botezaţi, foarte greu vor veni în Biserica — „convertiri minunate”, după cum spunea o doamnă binecuvântată.

Deci cred că proporţia celor care se vor întoarce este foarte mare, spre deosebire de cei care nu-L cunosc pe Hristos de mici, pentru care va fi cu adevărat o minune să se întoarcă în Biserică…

„Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii”

– Cum să-i întărim în această conştiinţă, pentru că nici Sfânta împărtăşanie nu lucrează „magic” adică pur şi simplu te-ai împărtăşit, l-ai dus să ia „bomboană” de la biserică şi el se sfinţeşte şi rămâne. Cum pot lucra părinţii conştiinţa aceasta a copilului, a apropierii de Hristos, a faptului că, într-adevăr, acolo e Trupul şi Sângele, ca să devină cât mai lucrătoare Sfânta Împărtăşanie?

– Adevărat aţi spus. Este esenţială întrebarea. Scopul nostru nu este să-i ducem cu sila la biserică pe copii, bineînţeles, ci să-i facem să-L iubească pe Hristos, iar aceasta nu se poate decât prin exemplul personal. Nu există, sau poate nu am eu cunoştinţă, dar o modalitate mai eficientă decât aceea a exemplului personal nu există. Şi atunci, aici un rol hotărâtor îl are mama — mamă, care este primul „duhovnic” al pruncuşorului, de la naştere şi încă dinainte de naştere, pentru că la Dumnezeu lucrurile nu funcţionează ca timpurile verbelor; ştiţi, la Dumnezeu este un prezent continuu. Dumnezeu ne cunoaşte încă din pântecele maicii noastre, şi chiar şi dinainte, cum am spune. Iar mama încă din pântece îl obişnuieşte pe prunc cu Sfânta Împărtăşanie – şi eu chiar îi pomenesc la Proscomidie, măcar că pruncuşorul nu este botezat: eu pomenesc mama după numele ei, cu pruncul din pântecele ei.

Şi exemplul acesta pe care mama îl dă după ce copilul se naşte şi începe să aibă cunoştinţe şi conştiinţă, exemplul mamei va fi hotărâtor pentru că acela să iubească Biserica, şi nu să aibă un „reflex social”, exact cum aţi spus, o raportare magică la actul liturgic. Există această tendinţă, şi Sfinţii Părinţi o semnalează, dar dacă mama va avea o raportare duhovnicească, o raportare dreaptă la Hristos, atunci copilul o va urma, fără doar şi poate. Sigur, fără să-l excludem pe tata aici, dar spuneam cine are rolul covârşitor pentru a pune început bun. De aceea şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune: „Daţi-mi mame creştine şi voi schimba faţa lumii! “.

[…]

Deci mama este cea care poate să-L nască în stare de feciorie a inimii pe Hristos în inimile copiilor, şi ale soţilor, şi ale bărbaţilor, şi ale prietenelor. „Mama naşte şi renaşte “, mama are şi harisma maternităţii duhovniceşti — poate da naştere la prunci duhovniceşti, chiar dacă biologic nu mai poate naşte. Harisma aceasta a maternităţii este extraordinară, de aceea şi vrăjmaşul duce o luptă atât de îndârjită împotriva pântecelui femeii…

“Expresia cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu este Sfânta Împărtăşanie”

Vedeţi, aici sunt cele două direcţii pe care se mişca vrăjmaşul. Lupta se dă împotriva preoţiei, cu deosebită privire asupra Sfântului Potir, asupra Sfintei Împărtăşanii, pentru că dacă îl sminteşti pe om, în sensul că îl depărtezi de preot, dacă pui vrăjmăşie între om şi preot, de fapt pui vrăjmăşie între Hristos şi oameni — în sensul că omul, depărtându-se de preot, se va depărta de Sfântul Potir, de Sfânta Împărtăşanie. Şi doi: ca să fie sigur de izbândă, duce vrăjmaşul o luptă împotriva pruncului din pântece, împotriva pântecelui femeii, cu orice chip pruncuşorul acela să nu se nască, şi introduce în ecuaţia aceasta a logicii demonice mamă, tată, aparţinătorii, medicul, asistenţii şi toţi cei care o îndeamnă pe mama să lepede pruncul. Mama ajunge să-şi urască rodul pântecelui sau, aducând prin asta o jignire, o ofensă iubirii lui Dumnezeu – că pruncuşorul de acolo este o expresie a iubirii lui Dumnezeu.

Şi expresia cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu este Sfânta Împărtăşanie. Pruncuşorul acela este dar al lui Dumnezeu şi primit cu scopul de a-l duce la Sfântul Potir, cu scopul de a veni în comuniune cu Dumnezeu. Vedeţi ce frumos spune acolo: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi! “. Toate acestea se concretizează în modul cel mai înalt la Sfântul Potir, prin primirea Trupului şi a Sângelui Mântuitorului. În această înţelegem expresia Sfântului Apostol Ioan, că „Dumnezeu dragoste este” 1 Ioan 4:8 — adică nu aşa, virtual şi sentimental, ci în modul cel mai concret, în Sfânta Împărtăşanie. Sigur că la început nu înţelegem ce este aceea. Avem şi o rugăciune a Sfântului Vasilie cel Mare, în Canonul pentru Sfânta Împărtăşanie, când spunem: „Doamne, iartă-mă că nu înţeleg ce este acolo! “. Dar Sfânta Împărtăşanie, primirea harului, lucrarea harului, păstrarea harului după Sfânta Împărtăşanie — toate acestea fac să se deschidă ochii lăuntrici, şi atunci noi ne vom raporta în mod corect la Trupul şi Sângele Mântuitorului.

„Fără Trupul şi Sângele Mântuitorului, oamenii vor înnebuni”

La început, mulţi dintre noi nu ştim Cine este Iisus Hristos, nu-L cunoaştem pe Iisus Hristos — mulţi dintre noi, care credem că suntem în Biserică şi suntem ortodocşi. Dar garanţia că suntem ortodocşi nu o da un doctorat în teologie, ci mărturisirea Duhului Sfânt din noi cf. Romani 8:16, a harului din noi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi toate celelalte despre Întrupare şi Înviere. Acestea le primim în timp, dar pentru început este bine că copilul să se împărtăşească, mama să se împărtăşească, părinţii să se împărtăşească, atunci când duhovnicul îndeamnă şi binecuvântează şi, cu timpul, vom înţelege şi ce este — Cine este Hristos, de fapt. Acesta este lucrul cel mai important. Aşa, dintr-o practică foarte scurtă, vă spun un cuvânt din ce simt eu acum că este necesar pentru credincioşi şi pentru copii.

– Părinte, cât de mult credeţi că conştientizează părinţii la ora actuală problemele grave cu care se confruntă copiii lor, riscurile pe care le întâmpină în societate?

– Foarte puţin, foarte puţin! Părinţii, dacă ar fi să vorbim în procente, vorbim de procente până în 5-10%, fiindcă părinţii înşişi nu cunosc meşteşugul luptei, părinţii înşişi sunt luptaţi într-un război fără precedent. Aş spune că niciodată nu s-a dus omului, şi mai cu seamă tinerilor, un asemenea război — de o asemenea duritate, pe de o parte, şi de o asemenea perfidie, pe de altă parte, de o asemenea subţirime demonică, pe care nu o poţi vedea decât cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles. Părinţii nu conştientizează ce lupta li se duce copiilor, şi cel mai adesea vin foarte târziu să ceară ajutor, după trei-patru ani, când lucrurile sunt atât de complicate, încât aproape că tu, ca preot, nu mai ştii ce să-i spui — dacă nu ai avea încredinţarea că Hristos poate să facă din neghina, grâu, din desfrânată, sfânta şi din tâlhar, un om mântuit, atunci n-ai avea nici o şansă. Numai credinţa în Dumnezeu poate să te ajute să duci lupta cea bună pentru tânărul acela, pentru părinţii aceia. E o suferinţă extraordinară…

Şi, de asemenea, datorită faptului că se duce o luptă împotriva preoţiei — mass-media ataca preotul atât de josnic, încât oamenii nu mai cred că preotul poate să ajute cu ceva şi, mai mult decât atât, preotul este văzut că un om ancrasat în nişte reflexe revolute, pierdute, învechite. Preotul este văzut — vorbim de necredincioşi acum — ca un funcţionar public, ca un funcţionar de ghişeu, aşa cum deveniseră leviţii altădată, şi asta datorită mass-mediei, datorită faptului că s-au format nişte prejudecăţi, nişte tipare de gândire. Şi atunci oamenii aleargă peste tot, de la vrăjitoare până la psihiatri, numai la preot nu, că nu cumva să-l cunoască pe preot şi pe Hristos şi acesta să-i ajute cu ceva! Deci atâta timp cât nu-L vor cunoaşte pe Hristos, cât nu se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, oamenii vor înnebuni.

Vedeţi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii caută cu orice chip să impună nişte vaccinuri ca să te imunizeze împotriva unor virusuri. Ei bine, această organizaţie încearcă să impună „binele” cu forţa. Hristos spune: „Cine vrea” Matei 16:24, „Eu sunt antidotul, Eu sunt vaccinul împotriva morţii, împotriva fricii” — dar spune cine vrea, pentru că El este iubire, şi atunci caută ca la iubirea Lui să răspunzi cu iubirea ta. Dacă nu există iubire şi din partea ta ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu, sigur că cu nimic nu te foloseşti de Sfânta Împărtăşanie, dar dacă ai o sinceritate în inimă, o poziţie de căutare sinceră, atunci Dumnezeu pe toate le poate preschimba, pe toate le converteşte şi vindecă, iartă şi înviază.

Părinţii, într-adevăr, nu ştiu ce se întâmplă cu copiii lor. Sunt depăşiţi, îngroziţi şi nu ştiu ce să facă. Nu ştiu cui să se adreseze, nu au încredere, şi cred că cel mai mare rău pe care l-a făcut mass-media este acesta, că a semănat neîncredere, şi asta e o trăsătură demonică, bineînţeles. Se vede că este o armă de luptă a demonului împotriva chipului lui Dumnezeu — dar, sigur, cum spuneam, de dimineaţă până seară poate ajunge omul sfânt, dacă vrea.

“Am văzut tineri demonizaţi de jocurile video…”

– De multe ori primim sfaturi fie de la duhovnic, fie de la prieteni, fie din cărţi despre creşterea copilului. Ştim, pe de o parte, destul de bine ce avem de făcut, dar foarte greu reuşim să ajungem la nişte rezultate… Cine este de vină?

– În primul rând, nerăbdarea noastră. Datorită faptului că nu-L cunoaştem pe Hristos, nu căutăm să aflăm Cine este Hristos, să ni-L împropriem, în sensul cel mai intim, adică să-L cunoaştem pe Hristos din interior, nu din exterior, avem o nerăbdare, şi anume aceea în care Îi cerem lui Dumnezeu acum să ridice de la noi crucea!

Am văzut părinţi îndureraţi, cărora orice le-ai spune, primesc ca un traumatism; orice cuvânt de mângâiere îl primesc ca şi cum le-ai da o lovitură. Când le spui de răbdare, aproape că explodează. Ei doresc — asta în cel mai bun caz, dacă vin la preot! — Doresc de la preot să facă un act magic: „Abracadabra “, şi în secunda doi să scape de durere, de durerea pentru suferinţa copilului lor. Cu nici un chip nu primesc aceasta ca pe o cruce şi să o ducă cu răbdare, nici nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie o consecinţă a faptelor lor — a faptului că au stat departe de Hristos, a faptului că nu au fost în Biserica — asta foarte greu primesc, mai ales în stare de traumatism.

Atât de mare este durerea părinţilor pentru fii, încât aproape că nu poţi să ai un dialog cu ei. Nu vor decât atât: să scape de durere! Şi atunci, această abordare nu poate să ducă la un rezultat satisfăcător, nici pentru tine că duhovnic, nici pentru ei ca părinţi, nici pentru cel care este bolnav. Închipuiţi-vă că sunt copii care stau de la 3 sau 4 ani pe calculator sau la desene de tot felul, se încarcă cu imagini din acestea care îi lupta de la vârstele cele mai mici, şi ajung la 10-12-14 ani suferinzi, aproape ireversibil bolnavi — aproape! —, şi părinţii sunt copleşiţi, sunt depăşiţi, şi vin atunci în stare de deznădejde, de disperare, vrând să faci ceva azi.

Să ştiţi că am văzut tineri la 16-17 ani care deja sunt demonizaţi de jocurile video. Adică, din pricina acestor jocuri, am auzit părinţi care au venit îngroziţi că-şi găsesc copiii dimineaţă cu hainele rupte. Îşi rup hainele de pe ei, sunt loviţi, au vânătăi pe tot corpul… Aceste lucruri se întâmplă, şi atunci părintele copilului vine într-o stare de disperare — trebuie mai întâi să-l stabilizezi pe el, că el să poată, cu pace, să gestioneze momentul acesta atât de dramatic. Or, dacă părintele însuşi este în stare de tulburare, cum ar putea să-şi ajute copilul?…

„Bărbaţii sunt solidari şi instigatori în păcatul avortului”

[…]

Una din marile probleme despre care nu vorbim noi, preoţii, nu vorbeşte Biserica, este că pruncul acela care este atât de războit, dacă s-a născut, s-a născut după ce părinţii au avortat unul, doi, trei şi mai mulţi, şi după el, la fel, unul, doi, trei şi mai mulţi. Or, ştim cu toţii că există o legătură nevăzută între toate persoanele umane, cele care formează natura aceasta, suntem legaţi ca într-un lanţ… Lucrurile acestea oamenii nu le cunosc, noi nu vorbim despre ele. Vin părinţii şi spun că copiii nu dorm noaptea, sar din pat, sunt înfricoşaţi, sunt îngroziţi – dar nu se mărturisesc, nu vorbesc despre avort. Şi, cel mai important lucru, aceşti părinţi au inimă împietrită, în special bărbaţii, 99 din 100 de bărbaţi nu conştientizează că sunt solidari şi instigatori — solidari în păcatul avortului şi instigatori pentru acest păcat — şi nu fac pocăinţă! Femeile, sigur, sunt mai sensibile, au o altă alcătuire, dar nici ele nu conştientizează legătura aceasta între avort, între uciderea de prunci şi starea actuală a fiului său a fiicei lor, conjugată cu toate celelalte — cu jocuri, cu pornografie, cu Internet şi toate celelalte.

Tot mediul acesta în care trăim este îmbibat de lucrare demonică. Toată atmosfera este îmbibată de lucrare demonică şi de desfrânare, mai cu seamă. Or, în mediul acesta, combinat cu starea noastră, a părinţilor, cu avorturi, cu păcatele acestea — dacă vorbim numai despre ignoranta sau despre nepăsare — sigur că dă o stare de tulburare în familie. Şi atunci oamenii, dacă nu cunosc lucrurile acestea şi nu fac o pocăinţă minimă şi sinceră, nu se pot vindeca, nu se pot vindeca… Şi vezi oameni care pleacă de la tine şi ajung pe la deschizători de cărţi, pe la vrăjitoare, şi starea lor se agravează, ajung până la demonizare.

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

[…]

Din punct de vedere patologic, am înţeles că de abia de anul acesta s-a introdus în nomenclatorul bolilor psihiatrice dependenta de jocurile pe calculator. Lumea nu este pregătită, chiar lumea ştiinţifică nu este pregătită să vindece bolile acestea, dar iată că Hristos este pregătit, şi copiii aceştia nu au altă şansă — deocamdată — să se vindece, decât să spună Rugăciunea, şi Dumnezeu să se milostivească de ei. V-am spus, orice vindecare omenească este doar un moment „flotant”, pentru ca vindecarea cea mai importantă este aceea de a te vindeca de moarte, de a te vindeca de frică de moarte. Până când omul nu se vindecă mai întâi de frică de moarte, el este într-o tulburare continuă, şi dată fiind presiunea care se pune astăzi pe tineri şi pe oameni, fără Rugăciune şi fără Sfânta Împărtăşanie aproape că nu există alt deznodământ decât nebunia.

Este atât de prezenţa nebunia astăzi, în toate formele ei, încât te îngrozeşti… Unul din trei oameni prezintă semne de probleme psihice, poate procentul e chiar mai mare — dar vă spun aşa, că o statistică neprofesionistă, unul din trei oameni are probleme psihice… Observăm că omul nu mai poate singur să se redreseze, nu mai poate singur să se echilibreze. Timpul va arăta mai limpede — să nu fie, Doamne fereşte! —, dar timpul va arăta limpede în ce situaţie dramatică se află omenirea. Şi nu e valabil numai pentru creştini, să ştiţi, este valabil pentru toţi oamenii care trăiesc în lumea de astăzi.

Legătura dintre avort şi starea copilului născut

– Cum îi influenţează patimile părinţilor pe copii? Şi mă gândesc chiar şi la patimile părinţilor care sunt ascunse copiilor. Aţi observat în viaţa unui copil, în viaţa lui lăuntrică, ce influenţă a produs la un moment dat avortul pe care îl face mama? Pentru că eu personal am sesizat mari schimbări în psihologia copilului începând din momentul în care mama face un avort, şi am scris în editorialul din numărul acesta al revistei despre asta…

– Îndeosebi, dacă vorbim de patimi sau păcate, îndeosebi acest lucru m-a impresionat cel mai mult: legătura dintre avort şi starea copilului născut. Copiii care sunt singuri la părinţi, şi fie înainte de naşterea lor, fie după naşterea lor, dacă mama a făcut — de fapt, să fiu mai corect, dacă părinţii au făcut avort, copilul acela are o stare de nelinişte. Am observat la ei această stare de nelinişte, de angoasă, de frică. Mulţi dintre copiii aceştia vin şi spun: „Părinte, să-mi faceţi o rugăciune, că nu pot să dorm noaptea. Simt o prezenţă, simt o umbră, mă trezesc noaptea transpirat… Nu pot să dorm, nu am linişte…”.

Un alt efect imediat este acela că tânărul său copilul născut din părinţi care au făcut avort este foarte egoist, este aproape incapabil să iubească. De câte ori am ocazia să mă întâlnesc cu tineri, le vorbesc despre iubire, pornind de la cea care-i interesează pe ei cel mai mult, aceasta trupească, până la iubirea lui Dumnezeu, şi observ că rezonează ca şi cum pentru prima dată ar fi auzit acest cuvânt, acest sentiment! Este o mirare pe chipurile lor. Opt din zece copii rămân miraţi, ca şi cum ar fi auzit prima dată despre iubirea dintre ei şi părinţi, dintre ei şi Dumnezeu. Este aceasta încă o trăsătură a faptului că părinţii au făcut avort, o trăsătură nouă a copilului, faptul că este incapabil de a iubi în sens jertfelnic. Deci, dacă s-ar pune problema să se lepede de părinţi, să se lepede de prietenul cel mai bun pentru un folos material imediat, ar face-o fără nici un regret, fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, pentru că nu exersează iubirea, nu cunoaşte ce este iubirea… Aceasta sigur că este şi un deziderat al Noii Ordini, pentru că aţi văzut, în toate orânduirile acestea „restrictive”, cele care atacă libertăţile persoanei, se mizează pe compromis, se mizează pe individualizare, pe atomizarea persoanelor – de fapt a indivizilor, cum spun ei —, pentru că de natura persoanei tine şi iubirea. Deci toate orânduirile acestea mizează pe atomizare, pe individualizare, pe segregare, iar aceasta este posibilă atunci când nu iubeşti — iar avortul cauzează copiilor născuţi această deficientă, această ţară „genetică”.

Un alt lucru care mi-a atras atenţia este că aceşti copii născuţi din părinţi care au avortat nu-şi doresc copii, nu-şi doresc familie, nu vor responsabilităţi de tipul acesta al angajamentului familial, nu doresc ca ei să primească jugul unei familii şi al jertfei pentru familie, pentru naşterea de prunci; nici nu concep aşa ceva.

Un alt aspect este acela că nu sunt statornici în iubire, adică sunt dispuşi să schimbe oricând partenerul (înţelegând prin aceasta prietenul, iubită) — şi există dispoziţia aceasta „de azi pe mâine”. Ca să vă închipuiţi labilitatea aceasta, o iubire declarată astăzi ca fiind unică şi veşnică, pentru care ar fi în stare să se arunce din avion fără paraşută, nici până mâine la prânz nu durează — ci, dacă există posibilitatea de a cunoaşte o altă persoană, fie că e băiat, fie că e fata, care intră în nişte criterii, bineînţeles, superficiale, este dispus să renunţe la acea iubire — care, sigur, nici nu este iubire, tocmai pentru că e atât de superficială şi de instabilă, dar chiar şi aşa… Deci vedem o instabilitate emoţională vizibilă; nici nu trebuie să ai cunoştinţe de psihologie ca să-ţi dai seama de lucrul acesta. Şi încă ceva, o nestatornicie în prietenie.

[Profunde observaţii, dar noi nu le-am limita doar la copiii care au avut frăţiori avortaţi. Dimpotrivă, ele par a fi simptome generalizate – n.n.]

Toate lucrurile acestea, toate trăsăturile acestea conturează chipul copilului născut din părinţi care au făcut unu-două, până la zeci de avorturi. Aceasta, aşa, la o privire foarte generală. Sunt foarte multe de spus…

Şi totuşi, moartea nu are ultimul cuvânt în Creaţie. Moartea este un accident!

Copiii şi tinerii aceştia de care vorbim nu poartă vina de starea lor, de aceea şi cea mai plăpândă intenţie de a-L căuta pe Hristos li se va socoti că un act de eroism. Într-un asemenea război aprig, „simplă” dispoziţie de a luptă este în sine o mare biruinţa. Ce vor dărui mai mult de atât va fi înviere!

Dar nu este cu putinţă biruinţa fără luptă, şi lupta fără Cruce. Deci, „îndrăzniţi… “Ioan 16:33!

Material realizat de Virgiliu Gheorghe

Familia Ortodoxă, iunie 2014