Ajutati-ma sa ma intorc “Acasa”….!!!

Aceasta este povestea vietii mele…si un strigat de ajutor…

Poate ca neavand parinti si o familie adevarata, ma refer la un tata aproape ( parintii mei s-au despartit cand aveam aproape patru ani), am cautat mereu marea dragoste…tot ce mi-am dorit cel mai mult de la viata a fost un suflet cu care sa impart totul si caruia sa ma daruiesc. Am crescut cu mama si cu bunicii, care desi oameni simpli, veniti de la tara si fara studii deosebite, mi-au insuflat anumite principii morale, sociale si religioase. Am crescut vazand-o pe mama cum se zbatea in neputinta bolii, neputinta de a fi si mama si tata…l-am piedut de mica pe bunicul, care a fost sufletul meu…dar am crescut crezand in mine, in fortele proprii, in inteligenta mea si in puterea mea de a face in viata orice, de a obtine tot, de a-i face mandri…

N-am stiut ce inseamna banul, nici cat e de greu sa-l ai, nici ca se poate sa nu-l ai, si cat e de greu asa…Asta a fost ceea ce nu mi-a lipsit in copilarie…N-am stiut sa apreciez atunci cat inseamna sa poti cumpara de toate…nici nu credeam ca sunt unii care nu au…Am acumulat in mine multa frustrare dupe ce l-am pierdut pe bunicul, multa ura, credeam atunci ca s-a dus din cauza mamei si a bunicii…Am inceput sa ma indoiesc de Dumnezeu, de faptul ca El exista, nu intelegeam cum si de ce m-a lasat atat de singura…M-am razvratit si m-am schimbat, am negat unele din principiile pe care le primisem si am inceput sa-mi „acopar” sufletul de orgoliu, de egoism de multe alte sentimente negative…Am fugit de ceea ce eram si am incercat sa-mi insusesc lucruri si fapte pe care inainte le detestam. Asa am inceput sa fumez, asa am ales anumite relatii…toate din dorinta de a face ceea ce eu hotaram pentru mine…fara sa tin cont de nimeni…eram mandra, ma credeam mai frumoasa, mai desteapta si mai capabila decat altii, iar pe cei pe care ii vedeam mai slabi ca mine in anumite aspecte ii judecam…ma staduiam sa fiu la moda, finuta, mereu aranjata…doaream sa fiu cea mai buna si invidiata de toti. Nu eram totusi rea la suflet…nu jigneam pe nimeni in fata, dar tinem la distanta pe cei mai „neimportanti”. In sinea mea uneori imi era mila, alteori imi erau indiferenti, iar alteori eram chiar rautacioasa…

Am facut greseli grave, mi-am oferit fecioria uitand de morala si de Dumnezeu…am ajuns chiar sa fac un avort la varsta de 19 ani…am alergat mereu in cautarea marii iubiri, dar am ajuns sa nu-mi mai pese de Dumnezeu, de ceea ce invatasem de mica…credeam atunci ca ceea ce spune Biserica si Ortodoxia sunt poate doar cutume…reguli inventate de mai marii bisericii pentru a manipula oamenii…incepusem sa ma intreb daca El oare chiar exista, sau suntem noi, oamenii centrul universului si posedam mecanisme atat de perfecte pentru a ne crea medii de viata propice si conforme cu evolutia noastra…Ma gandeam cu alte cuvinte ca poate Dumnezeu este doar o iluzie, o idee creata de mintea omului pentru a-l salva in momente critice…pentru a-l rupe de realitatea dureroasa…

Ruperea de Dumnezeu m-a afectat, dar eram prea mandra sa recunosc ca gresisem, nu puteam sa ma intorc la ceea ce fusesem, o fata simpla, mai mereu pe la biserica desi poate doar de suprafata…nu stiu daca in sinea mea am crezut vreodata sau doar m-am lasat purtata de mama si de bunica mea in acea lume, si poate ca stradania lor de a ma face sa devin un om religios si poate atitudinea uneori chiar habotnica a lor m-a facut sa-mi fie teama de a urma aceasta cale… nu eram inca convinsa… Asa ca am continuat drumul in ratacirea mea, in definitiv alesesem deja.

Cand am ajuns la facultate si am plecat de acasa s-a inversat totul…acolo nimanui nu-i pasa de mine, de cat sunt de speciala, de cat de buna fusesem la invatatura..acolo erau fete mai speciale si mai orgolioase..dispuse la compromisuri pe care constiinta mea adormita nu le permitea totusi…eu ma pierdeam in multime…numai acasa mai continuam sa fiu ceea ce fusesem…mai mult, banii s-au dus…Am inceput sa cad…incet…am inceput sa-mi pierd elanul si chiar in anumite aspecte stima de mine insami…dar nu puteam sa renunt…pornisem pe un drum si unde puteam sa merg decat inainte? Fusese alegerea mea, sa fiu de capul meu si sa aleg singura ceea ce trebuie sa fac…era inca devreme sa-mi accept esecul…

Asa ca am decis sa las totul in urma, sa iau totul de capat, sa schimb facultatea, imi doream sa urmez Studii Europene la Cluj si sa devin politician…

Trecand insa prin anumite momente de saracie incepeam sa fiu mai atenta la oamenii simpli din jurul meu..incepeam sa-mi fie mila, doream sa ma realizez, sa fiu „cineva” si daca prin asta ii puteam ajuta pe cei mai necajiti din jur, aveam o motivatie in plus, una reala. Am inceput viata in Cluj plina de elan si eram multumita ca imi gasisem o cale…Insa trebuia sa-mi cumpar carti ca sa pot face fata cerintelor…abia aveam cu ce plati caminul din banii de la mama, ca sa nu mai vorbim de banii de mancare, de drum…si de tot chinul prin care ele treceau ca sa-mi asigure chiar si atat. Cum puteam sa continui asa?

M-am angajat la un fast food si apoi la o placintarie…incet incet am inceput sa nu mai pot merge la scoala…pierdeam legatura cu colegii, nu ma mai cunosteau profesorii iar cand a venit sesiunea am vazut ca patronii nu ma lasau nici sa merg la examene…Salariul meu le ajutase cat de cat pe mama si pe bunica mea, chiar le mai dadeam si eu din cand in cand ceva banuti…dar nu reuseam sa fac fata cu scoala…Ma simteam singura in Cluj, nu puteam sa renunt la servici, am tot sperat ca o sa adun bani, ca sa platesc 1, 2 apoi 3 examene si asa mai departe…Pe deasupra ma implicasem intr-o relatie care a durat 2 ani si in care m-am osandit in fata lui Dumnezeu complacandu-ma in cele mai urate fapte si pacate…

Au tot trecut asa 3 ani din facultate, ani in care ma zbatusem singura, in care am vazut rand pe rand vechii prieteni isi construiesc un viitor, iar eu raman in urma…prieteniile s-au rupt, oamenii in care avusesem incredere s-au dus pe drumul lor sau m-au ranit, iubirile au fost naluci…iar eu cea de altadata eram doar amintirea unor vise de copil, un om singur, fara curaj, lovit si doborat de viata pe care singura am ales-o si careia n-am stiut sa-i fac fata… Mi-am consumat suflet, energie, sanatate luptandu-ma in zadar, aducandu-ma singura pe marginea unei prapastii… si intr-o zi am cazut… inima imi batea tare, aveam frisoane si tremuram… abia m-am tinut pe picioare si am reusit sa nu cad in strada… m-am trezit la urgenta… singura, slaba, ignorata de cei din jur care aveau un caz mai grav, cu o perfuzie… simtisem efectiv ca viata mi se scursese din vene in acel moment…

Si din pacate asa am ramas mult timp… stateam in chirie si imi era frica sa raman singura, cand pleca colega mea imi era frica sa nu innebunesc, sa nu ma pierd cu firea si sa lesin la dus si sa ma lovesc cu capul de vana, sau sa ma arunc de pe geam… inima imi bubuia in piept in continuu asa de tare ca o auzeam in urechi… vedeam totul incetosat si mainile imi cadeau pe perna de parca erau oase goale si nu membre… Nu puteam dormi si nu puteam auzi nimic… au venit mama si bunica si m-au dus sprijinita pe brate pana la medicii din blocul de vizavi… apoi m-au luat acasa… Un preot care ma stia de mica mi-a zis atunci la telefon sa ma rog, sa ma las in voia lui Dumnezeu… nimeni nu stia ce am si fiolele de injectii cu calciu intravenos, intramuscular, cu B-uri si alte chestii nu aveau nici un efect… ma simteam oarecum mai mult moarta decat vie si ma ingrozea gandul ca voi ramane asa pentru toata viata, tintuita la pat si fara vlaga, fara sa mai pot visa vreodata la o viata normala… Nimeni nu putea spune ce am… si asta ma ingrozea. Ma intrebam DE CE? De ce eu? De ce trebuie sa platesc asa greu?

Am inceput sa ma rog… si ziceam Tatal Nostru continuu, mereu si mereu, iar si iar… pana cand inima a inceput sa bata mai incet.. erau momente cand n-o mai simteam zvacnindu-mi in piept… si in final adormeam. Iar a doua zi o luam de la capat… si tot asa… zile la rand… Am realizat atunci ca numai Dumnezeu ma ajuta…cand nimeni si nimic nu ma ridica… doar EL m-a ajutat.. oricat de mult fugisem si Il negasem…l-am chemat in disperarea mea si m-a ajutat…

Am inceput sa-mi revin cat sa pot sta in picioare, insa starile nu imi trecusera; am decis sa ma intorc la Cluj fiindca acasa nu puteam sa-mi cladesc nici un viitor, atunci a venit si verdictul: atac de panica cu depresie anxioasa.. tratament cu antidepresive… pentru ani buni…

Apoi intr-o seara a aparut el… cunostinta a colegei de apartament care ma vazuse in niste poze si voia sa ma cunoasca… Pentru mine insa nu era momentul… Eu nu aveam ce oferi, simtisem pe propria mea piele caderea, dezamagirea, imi dadusem seama cat rau imi facusem singura si credeam ca iubirea adevarata pe care o cautasem in felul meu toata viata nu exista, cel putin nu pentru mine… si nici fericirea… Ajunsesem la concluzia ca toate trec pe lumea asta, nimic nu dureaza o vesnicie si fiecare pierdere rupe din suflet si creeaza rani… A citit in sufletul meu… mi-ai vazut durerea si desi i-am zis „nu vrei un om ca mine”si „nu sti cat de complicata sunt” a sustinut ca „fericirea exista, dragostea exista, exista si o altfel de viata, una in care poti fi fericita si iubita si eu vreau sa-ti arat asta.” Mi-a fost teama, eu nu puteam face fata in primul rand fizic la ceea ce presupunea o relatie… cum sa incep o relatie cand eu abia stateam in picioare?

A insistat si dupa cateva zile a venit primul sarut… impreuna cu promisiunea unei casatorii, a unei vieti noi.. o iubire trimisa de Dumnezeu in mijlocul durerii… un nou inceput. Numai ca viata pe care o dusesem si deprinderea pacatului nu se depasesc atat de usor… am inceput noua viata in pacate… parca orbita din nou… dar cu o oarecare puritate…sufleteasca.

Inca din adolescenta cunoscusem un mare parinte, un om providential care azi este Episcop… s-a luptat cu demonii mei inca de atunci, dar n-am vrut sa ascult… acum, dupa ce cazusem, eram pregatita sa-mi cer iertare, sa cer ajutor si sa ma straduiesc sa si ascult. M-a primit ca pe fiul ratacit si ne-a indrumat sa ne casatorim, sa nu mai pacatuim si sa punem inceput bun.

El era la inceput de avocatura, daduse examenul de acceptare in barou si urma stagiatura, 2 ani… trebuia sa asteptam pana vom avea o situatie financiara cat de cat stabila.

Relatia nostra si-a urmat cursul, eu pe de o parte ma straduiam sa ma vindec si am ajuns sa mananc peste masura, “ca sa am energie sa stau in picioare cand vine el” ziceam eu… nu i-am aratat niciodata teama sau suferinta mea din acest punct de vedere… ma temeam ca se va speria de un om bolnav… stia de problema, dar nu l-am lasat sa ma vada “asa” niciodata, indiferent cat imi era de greu. M-am ingrasat 35 kg, aveam 57kg cand ne-am cunoscut, 77kg dupa primul an si 92kg in aceasta primavara… Mi-am gasit si un loc de munca, decent, insa nimic atat de special cum visasem.

El, pe de alta parte a urmat stagiatura, facea naveta si ne vedeam doar cateva ore pe zi, dar ne iubeam, ma simteam apreciata si stiam ca am un rol in viata lui, eram acel suflet care il astepta acasa (nu locuiam impreuna, venea doar cateva ore/zi si locuia cu parintii) gata sa-l ajute, sa-l asculte, sa-l faca fericit. Ne creasem un limbaj al nostru, plin de cuvinte de alint, o lume in care eram doar noi si animalutele pe care amandoi le iubeam..Weekendurile le petreceam la mine, la cate o plimbare, inchiriam filme sau ne jucam tot feluri de jocuri… eu nu mai aveam prieteni prea multi, nici el. Nu ieseam la terase sau discoteci, aveam o viata simpla si ne aveam unul pe celalalt. Sarbatorile le petreceam acasa la mama…pe ai lui i-am vazut o singura data, erau oameni mai traditionali zicea el si nu era cazul sa fortam nota deocamdata. Din cand in cand mai iesea sigur la cate o bere cu unul din cei doi prieteni din copilarie si asta doar in zilele cand eu eram la servici si nu ne puteam face planuri impreuna… nu adormeam niciodata seara fara sa nu vorbim la telefon..

In planul relatiei intime eu incepeam sa ma simt tot mai rau… de fiecare data aveam mustrari de constiinta si asteptam parca pedeapsa Divina… de cele mai multe ori nu ma puteam ascunde… vedea chiar lacrimi in ochii mei si nelinistea… simteam ca facand acele lucruri daramam caramida cu caramida tot ceea ce ne straduiam sa construim. El insa nu credea la fel, imi respecta dorinta de a nu mai pacatui asa des, sau in posturi, sau in zilele de miercuri, vineri sau Duminica, dar il simteam ca nu este convins… accepta doar ca sa nu ma supere… totusi nu mi-a zis niciodata deschis ceea ce crede. Incet, incet, lucrurile s-au complicat, munca ii ocupa tot mai mult timp, nu mai vorbea despre planurile si visele noastre si cand incercam eu sa o fac, nu avea rabdare sa discutam, zicea doar ca el e un om de cuvant, stie ce vrea si nu are rost sa vorbesc aiurea… Am icercat de cateva ori sa-i atrag atentia, sa-i spun ca se schimba, insa de fiecare data primeam refuzul de a discuta si convingerea lui ca “vorbesti iar prostii”.

Au trecut asa primii 3 ani, si-a luat definitivatul si a intrat oficial in barou la finele anului trecut, a deschis un cabinet impreuna cu fratele lui si zicea ca pasul urmator ar fi sa ma mut la el, impreuna cu ai lui si bineinteles sa ne casatorim apoi… Totusi, pe moment era extrem de important sa se ocupe de clienti… S-a afundat incet intr-o lume a trufiei, orgoliului, cruzimii… sufletul meu drag devenise un om insensibil, care face divorturi pe banda rulanta, ba chiar isi convinge clientii sa mearga pe acest drum, rade de oameni, ii judeca si-l are ca model pe vestitul Mircea Badea…nu vede ca si el, ca si ceilalti e doar un om, nu vede ca toti suntem egali si ca toti suntem frati, ca pe toti ne conduce Dumnezeu si lumea aceasta este trecatoare…

Nu mi-a mai propus nimic intim din ianuarie… a trait in lumea aceasta a lui, m-a lasat deoparte si a refuzat sa discutam, sa ma asculte, sa ma creada… Acum o luna mi-a zis primtr-un sms ca nu mai sunt femeia potrivita… desi inainte cu cateva saptamani vorbisem despre mobila pe care o vom avea in noua noastra camera… despre viitorul nostru si cat de multe lucruri vom face impreuna odata ce voi locui cu el…

N-am avut nici macar o discutie despre despartire, nu mi-a explicat nici macar un motiv… e prea devreme si este spre binele amandurora… atat mi-a zis, tot prin mesaje, nici macar nu-mi raspunde la telefon…

Au trecut acesti 4 ani ca o adiere de vant… Si totusi l-am iubit, a fost omul langa care voiam sa raman toata viata, cu voia si ajutorul lui Dumnezeu. Stiam ca sunt probleme, ca ne-am schimbat… lumea aceasta noua in care a intrat i-a murdarit bunatatea ce o avea in suflet… iar eu.. din fata laica si frumoasa, am ajuns grasa si poate o fanatica in ochii lui… Tot timpul l-am rugat pe Dumnezeu sa ne ajute.. pentru ca El poate face orice… si pe cei mai pacatosi, ca mine si ca altii, ii poate intoarce… am avut nadejde ca El ne-a randuit impreuna si ca El ne va ajuta sa ne intoarcem “acasa” impreuna… un singur trup, uniti in dragostea si calea Lui…

Am citit “Cararea Imparatiei” a parintelui Arsenie, cautand raspuns si alinare, cautand o cale… eu nadajduiesc ca prin mila si ajutorul lui Dumnezeu voi merge inainte… ma voi lupta ca sa sporesc in credinta, sa-mi plang pacatele si sa ma pocaiesc, sa indeplinesc in aceasta lume lucrarea pe care El a pregatit-o pentru mine… Dar el? Cum pot sa-l las in aceasta uitare de sine, cum pot sa-l las pe marginea prapastiei, unde si eu am fost si de unde e atat de greu sa te ridici…? Il iubesc…

Am inteles ca tot ceea ce mi s-a intamplat este plata pentru pacate… insa am atatea intebari care incep cu DE CE?

• De ce oameni pe care ii cunosc si care au trait la fel ca si mine, nu au cazut? Ba chiar sunt fericiti, au familii si au fost binecuvantati de Dumnezeu cu copii si pace in familie?

• De ce, desi am alergat toata viata dupa iubirea adevarata, nu am fost decat o experienta pentru cei de care m-am atasat si carora le-am daruit sufletul meu… multi sunt ca si cei de mai sus, fericiti, impliniti… ma bucur pentru ei, dar nu-mi inteleg mie viata…

• De ce nu m-a ajutat Dumnezeu sa merg inainte cu relatia aceasta, sa venim impreuna la Calea Lui?

• Oare voi plati asa la infinit? Asta as merita…

• De ce am aproape 30 ani si nu-mi cunosc drumul in viata pe nici un plan?

• Veti spune : pentru pacate… ale mele… ale parintilor mei si ale celor de mai inainte de ei…

Si totusi… mi-a zis un parinte asa: “ Nimeni dinte cei care au ales calea lui Dumnezeu n-a regretat vreodata… desi e greu la inceput, mai tarziu e usor si nespus de frumos!”

Doamne ajuta!

(Laura M.)