Ajutati-ma sa ma intorc “Acasa”….!!!
Aceasta este povestea vietii mele…si un strigat de ajutor…
Poate ca neavand parinti si o familie adevarata, ma refer la un tata aproape ( parintii mei s-au despartit cand aveam aproape patru ani), am cautat mereu marea dragoste…tot ce mi-am dorit cel mai mult de la viata a fost un suflet cu care sa impart totul si caruia sa ma daruiesc. Am crescut cu mama si cu bunicii, care desi oameni simpli, veniti de la tara si fara studii deosebite, mi-au insuflat anumite principii morale, sociale si religioase. Am crescut vazand-o pe mama cum se zbatea in neputinta bolii, neputinta de a fi si mama si tata…l-am piedut de mica pe bunicul, care a fost sufletul meu…dar am crescut crezand in mine, in fortele proprii, in inteligenta mea si in puterea mea de a face in viata orice, de a obtine tot, de a-i face mandri…
N-am stiut ce inseamna banul, nici cat e de greu sa-l ai, nici ca se poate sa nu-l ai, si cat e de greu asa…Asta a fost ceea ce nu mi-a lipsit in copilarie…N-am stiut sa apreciez atunci cat inseamna sa poti cumpara de toate…nici nu credeam ca sunt unii care nu au…Am acumulat in mine multa frustrare dupe ce l-am pierdut pe bunicul, multa ura, credeam atunci ca s-a dus din cauza mamei si a bunicii…Am inceput sa ma indoiesc de Dumnezeu, de faptul ca El exista, nu intelegeam cum si de ce m-a lasat atat de singura…M-am razvratit si m-am schimbat, am negat unele din principiile pe care le primisem si am inceput sa-mi „acopar” sufletul de orgoliu, de egoism de multe alte sentimente negative…Am fugit de ceea ce eram si am incercat sa-mi insusesc lucruri si fapte pe care inainte le detestam. Asa am inceput sa fumez, asa am ales anumite relatii…toate din dorinta de a face ceea ce eu hotaram pentru mine…fara sa tin cont de nimeni…eram mandra, ma credeam mai frumoasa, mai desteapta si mai capabila decat altii, iar pe cei pe care ii vedeam mai slabi ca mine in anumite aspecte ii judecam…ma staduiam sa fiu la moda, finuta, mereu aranjata…doaream sa fiu cea mai buna si invidiata de toti. Nu eram totusi rea la suflet…nu jigneam pe nimeni in fata, dar tinem la distanta pe cei mai „neimportanti”. In sinea mea uneori imi era mila, alteori imi erau indiferenti, iar alteori eram chiar rautacioasa…
Am facut greseli grave, mi-am oferit fecioria uitand de morala si de Dumnezeu…am ajuns chiar sa fac un avort la varsta de 19 ani…am alergat mereu in cautarea marii iubiri, dar am ajuns sa nu-mi mai pese de Dumnezeu, de ceea ce invatasem de mica…credeam atunci ca ceea ce spune Biserica si Ortodoxia sunt poate doar cutume…reguli inventate de mai marii bisericii pentru a manipula oamenii…incepusem sa ma intreb daca El oare chiar exista, sau suntem noi, oamenii centrul universului si posedam mecanisme atat de perfecte pentru a ne crea medii de viata propice si conforme cu evolutia noastra…Ma gandeam cu alte cuvinte ca poate Dumnezeu este doar o iluzie, o idee creata de mintea omului pentru a-l salva in momente critice…pentru a-l rupe de realitatea dureroasa…
Ruperea de Dumnezeu m-a afectat, dar eram prea mandra sa recunosc ca gresisem, nu puteam sa ma intorc la ceea ce fusesem, o fata simpla, mai mereu pe la biserica desi poate doar de suprafata…nu stiu daca in sinea mea am crezut vreodata sau doar m-am lasat purtata de mama si de bunica mea in acea lume, si poate ca stradania lor de a ma face sa devin un om religios si poate atitudinea uneori chiar habotnica a lor m-a facut sa-mi fie teama de a urma aceasta cale… nu eram inca convinsa… Asa ca am continuat drumul in ratacirea mea, in definitiv alesesem deja.
Cand am ajuns la facultate si am plecat de acasa s-a inversat totul…acolo nimanui nu-i pasa de mine, de cat sunt de speciala, de cat de buna fusesem la invatatura..acolo erau fete mai speciale si mai orgolioase..dispuse la compromisuri pe care constiinta mea adormita nu le permitea totusi…eu ma pierdeam in multime…numai acasa mai continuam sa fiu ceea ce fusesem…mai mult, banii s-au dus…Am inceput sa cad…incet…am inceput sa-mi pierd elanul si chiar in anumite aspecte stima de mine insami…dar nu puteam sa renunt…pornisem pe un drum si unde puteam sa merg decat inainte? Fusese alegerea mea, sa fiu de capul meu si sa aleg singura ceea ce trebuie sa fac…era inca devreme sa-mi accept esecul…
Asa ca am decis sa las totul in urma, sa iau totul de capat, sa schimb facultatea, imi doream sa urmez Studii Europene la Cluj si sa devin politician…
Trecand insa prin anumite momente de saracie incepeam sa fiu mai atenta la oamenii simpli din jurul meu..incepeam sa-mi fie mila, doream sa ma realizez, sa fiu „cineva” si daca prin asta ii puteam ajuta pe cei mai necajiti din jur, aveam o motivatie in plus, una reala. Am inceput viata in Cluj plina de elan si eram multumita ca imi gasisem o cale…Insa trebuia sa-mi cumpar carti ca sa pot face fata cerintelor…abia aveam cu ce plati caminul din banii de la mama, ca sa nu mai vorbim de banii de mancare, de drum…si de tot chinul prin care ele treceau ca sa-mi asigure chiar si atat. Cum puteam sa continui asa?
M-am angajat la un fast food si apoi la o placintarie…incet incet am inceput sa nu mai pot merge la scoala…pierdeam legatura cu colegii, nu ma mai cunosteau profesorii iar cand a venit sesiunea am vazut ca patronii nu ma lasau nici sa merg la examene…Salariul meu le ajutase cat de cat pe mama si pe bunica mea, chiar le mai dadeam si eu din cand in cand ceva banuti…dar nu reuseam sa fac fata cu scoala…Ma simteam singura in Cluj, nu puteam sa renunt la servici, am tot sperat ca o sa adun bani, ca sa platesc 1, 2 apoi 3 examene si asa mai departe…Pe deasupra ma implicasem intr-o relatie care a durat 2 ani si in care m-am osandit in fata lui Dumnezeu complacandu-ma in cele mai urate fapte si pacate…
Au tot trecut asa 3 ani din facultate, ani in care ma zbatusem singura, in care am vazut rand pe rand vechii prieteni isi construiesc un viitor, iar eu raman in urma…prieteniile s-au rupt, oamenii in care avusesem incredere s-au dus pe drumul lor sau m-au ranit, iubirile au fost naluci…iar eu cea de altadata eram doar amintirea unor vise de copil, un om singur, fara curaj, lovit si doborat de viata pe care singura am ales-o si careia n-am stiut sa-i fac fata… Mi-am consumat suflet, energie, sanatate luptandu-ma in zadar, aducandu-ma singura pe marginea unei prapastii… si intr-o zi am cazut… inima imi batea tare, aveam frisoane si tremuram… abia m-am tinut pe picioare si am reusit sa nu cad in strada… m-am trezit la urgenta… singura, slaba, ignorata de cei din jur care aveau un caz mai grav, cu o perfuzie… simtisem efectiv ca viata mi se scursese din vene in acel moment…
Si din pacate asa am ramas mult timp… stateam in chirie si imi era frica sa raman singura, cand pleca colega mea imi era frica sa nu innebunesc, sa nu ma pierd cu firea si sa lesin la dus si sa ma lovesc cu capul de vana, sau sa ma arunc de pe geam… inima imi bubuia in piept in continuu asa de tare ca o auzeam in urechi… vedeam totul incetosat si mainile imi cadeau pe perna de parca erau oase goale si nu membre… Nu puteam dormi si nu puteam auzi nimic… au venit mama si bunica si m-au dus sprijinita pe brate pana la medicii din blocul de vizavi… apoi m-au luat acasa… Un preot care ma stia de mica mi-a zis atunci la telefon sa ma rog, sa ma las in voia lui Dumnezeu… nimeni nu stia ce am si fiolele de injectii cu calciu intravenos, intramuscular, cu B-uri si alte chestii nu aveau nici un efect… ma simteam oarecum mai mult moarta decat vie si ma ingrozea gandul ca voi ramane asa pentru toata viata, tintuita la pat si fara vlaga, fara sa mai pot visa vreodata la o viata normala… Nimeni nu putea spune ce am… si asta ma ingrozea. Ma intrebam DE CE? De ce eu? De ce trebuie sa platesc asa greu?
Am inceput sa ma rog… si ziceam Tatal Nostru continuu, mereu si mereu, iar si iar… pana cand inima a inceput sa bata mai incet.. erau momente cand n-o mai simteam zvacnindu-mi in piept… si in final adormeam. Iar a doua zi o luam de la capat… si tot asa… zile la rand… Am realizat atunci ca numai Dumnezeu ma ajuta…cand nimeni si nimic nu ma ridica… doar EL m-a ajutat.. oricat de mult fugisem si Il negasem…l-am chemat in disperarea mea si m-a ajutat…
Am inceput sa-mi revin cat sa pot sta in picioare, insa starile nu imi trecusera; am decis sa ma intorc la Cluj fiindca acasa nu puteam sa-mi cladesc nici un viitor, atunci a venit si verdictul: atac de panica cu depresie anxioasa.. tratament cu antidepresive… pentru ani buni…
Apoi intr-o seara a aparut el… cunostinta a colegei de apartament care ma vazuse in niste poze si voia sa ma cunoasca… Pentru mine insa nu era momentul… Eu nu aveam ce oferi, simtisem pe propria mea piele caderea, dezamagirea, imi dadusem seama cat rau imi facusem singura si credeam ca iubirea adevarata pe care o cautasem in felul meu toata viata nu exista, cel putin nu pentru mine… si nici fericirea… Ajunsesem la concluzia ca toate trec pe lumea asta, nimic nu dureaza o vesnicie si fiecare pierdere rupe din suflet si creeaza rani… A citit in sufletul meu… mi-ai vazut durerea si desi i-am zis „nu vrei un om ca mine”si „nu sti cat de complicata sunt” a sustinut ca „fericirea exista, dragostea exista, exista si o altfel de viata, una in care poti fi fericita si iubita si eu vreau sa-ti arat asta.” Mi-a fost teama, eu nu puteam face fata in primul rand fizic la ceea ce presupunea o relatie… cum sa incep o relatie cand eu abia stateam in picioare?
A insistat si dupa cateva zile a venit primul sarut… impreuna cu promisiunea unei casatorii, a unei vieti noi.. o iubire trimisa de Dumnezeu in mijlocul durerii… un nou inceput. Numai ca viata pe care o dusesem si deprinderea pacatului nu se depasesc atat de usor… am inceput noua viata in pacate… parca orbita din nou… dar cu o oarecare puritate…sufleteasca.
Inca din adolescenta cunoscusem un mare parinte, un om providential care azi este Episcop… s-a luptat cu demonii mei inca de atunci, dar n-am vrut sa ascult… acum, dupa ce cazusem, eram pregatita sa-mi cer iertare, sa cer ajutor si sa ma straduiesc sa si ascult. M-a primit ca pe fiul ratacit si ne-a indrumat sa ne casatorim, sa nu mai pacatuim si sa punem inceput bun.
El era la inceput de avocatura, daduse examenul de acceptare in barou si urma stagiatura, 2 ani… trebuia sa asteptam pana vom avea o situatie financiara cat de cat stabila.
Relatia nostra si-a urmat cursul, eu pe de o parte ma straduiam sa ma vindec si am ajuns sa mananc peste masura, “ca sa am energie sa stau in picioare cand vine el” ziceam eu… nu i-am aratat niciodata teama sau suferinta mea din acest punct de vedere… ma temeam ca se va speria de un om bolnav… stia de problema, dar nu l-am lasat sa ma vada “asa” niciodata, indiferent cat imi era de greu. M-am ingrasat 35 kg, aveam 57kg cand ne-am cunoscut, 77kg dupa primul an si 92kg in aceasta primavara… Mi-am gasit si un loc de munca, decent, insa nimic atat de special cum visasem.
El, pe de alta parte a urmat stagiatura, facea naveta si ne vedeam doar cateva ore pe zi, dar ne iubeam, ma simteam apreciata si stiam ca am un rol in viata lui, eram acel suflet care il astepta acasa (nu locuiam impreuna, venea doar cateva ore/zi si locuia cu parintii) gata sa-l ajute, sa-l asculte, sa-l faca fericit. Ne creasem un limbaj al nostru, plin de cuvinte de alint, o lume in care eram doar noi si animalutele pe care amandoi le iubeam..Weekendurile le petreceam la mine, la cate o plimbare, inchiriam filme sau ne jucam tot feluri de jocuri… eu nu mai aveam prieteni prea multi, nici el. Nu ieseam la terase sau discoteci, aveam o viata simpla si ne aveam unul pe celalalt. Sarbatorile le petreceam acasa la mama…pe ai lui i-am vazut o singura data, erau oameni mai traditionali zicea el si nu era cazul sa fortam nota deocamdata. Din cand in cand mai iesea sigur la cate o bere cu unul din cei doi prieteni din copilarie si asta doar in zilele cand eu eram la servici si nu ne puteam face planuri impreuna… nu adormeam niciodata seara fara sa nu vorbim la telefon..
In planul relatiei intime eu incepeam sa ma simt tot mai rau… de fiecare data aveam mustrari de constiinta si asteptam parca pedeapsa Divina… de cele mai multe ori nu ma puteam ascunde… vedea chiar lacrimi in ochii mei si nelinistea… simteam ca facand acele lucruri daramam caramida cu caramida tot ceea ce ne straduiam sa construim. El insa nu credea la fel, imi respecta dorinta de a nu mai pacatui asa des, sau in posturi, sau in zilele de miercuri, vineri sau Duminica, dar il simteam ca nu este convins… accepta doar ca sa nu ma supere… totusi nu mi-a zis niciodata deschis ceea ce crede. Incet, incet, lucrurile s-au complicat, munca ii ocupa tot mai mult timp, nu mai vorbea despre planurile si visele noastre si cand incercam eu sa o fac, nu avea rabdare sa discutam, zicea doar ca el e un om de cuvant, stie ce vrea si nu are rost sa vorbesc aiurea… Am icercat de cateva ori sa-i atrag atentia, sa-i spun ca se schimba, insa de fiecare data primeam refuzul de a discuta si convingerea lui ca “vorbesti iar prostii”.
Au trecut asa primii 3 ani, si-a luat definitivatul si a intrat oficial in barou la finele anului trecut, a deschis un cabinet impreuna cu fratele lui si zicea ca pasul urmator ar fi sa ma mut la el, impreuna cu ai lui si bineinteles sa ne casatorim apoi… Totusi, pe moment era extrem de important sa se ocupe de clienti… S-a afundat incet intr-o lume a trufiei, orgoliului, cruzimii… sufletul meu drag devenise un om insensibil, care face divorturi pe banda rulanta, ba chiar isi convinge clientii sa mearga pe acest drum, rade de oameni, ii judeca si-l are ca model pe vestitul Mircea Badea…nu vede ca si el, ca si ceilalti e doar un om, nu vede ca toti suntem egali si ca toti suntem frati, ca pe toti ne conduce Dumnezeu si lumea aceasta este trecatoare…
Nu mi-a mai propus nimic intim din ianuarie… a trait in lumea aceasta a lui, m-a lasat deoparte si a refuzat sa discutam, sa ma asculte, sa ma creada… Acum o luna mi-a zis primtr-un sms ca nu mai sunt femeia potrivita… desi inainte cu cateva saptamani vorbisem despre mobila pe care o vom avea in noua noastra camera… despre viitorul nostru si cat de multe lucruri vom face impreuna odata ce voi locui cu el…
N-am avut nici macar o discutie despre despartire, nu mi-a explicat nici macar un motiv… e prea devreme si este spre binele amandurora… atat mi-a zis, tot prin mesaje, nici macar nu-mi raspunde la telefon…
Au trecut acesti 4 ani ca o adiere de vant… Si totusi l-am iubit, a fost omul langa care voiam sa raman toata viata, cu voia si ajutorul lui Dumnezeu. Stiam ca sunt probleme, ca ne-am schimbat… lumea aceasta noua in care a intrat i-a murdarit bunatatea ce o avea in suflet… iar eu.. din fata laica si frumoasa, am ajuns grasa si poate o fanatica in ochii lui… Tot timpul l-am rugat pe Dumnezeu sa ne ajute.. pentru ca El poate face orice… si pe cei mai pacatosi, ca mine si ca altii, ii poate intoarce… am avut nadejde ca El ne-a randuit impreuna si ca El ne va ajuta sa ne intoarcem “acasa” impreuna… un singur trup, uniti in dragostea si calea Lui…
Am citit “Cararea Imparatiei” a parintelui Arsenie, cautand raspuns si alinare, cautand o cale… eu nadajduiesc ca prin mila si ajutorul lui Dumnezeu voi merge inainte… ma voi lupta ca sa sporesc in credinta, sa-mi plang pacatele si sa ma pocaiesc, sa indeplinesc in aceasta lume lucrarea pe care El a pregatit-o pentru mine… Dar el? Cum pot sa-l las in aceasta uitare de sine, cum pot sa-l las pe marginea prapastiei, unde si eu am fost si de unde e atat de greu sa te ridici…? Il iubesc…
Am inteles ca tot ceea ce mi s-a intamplat este plata pentru pacate… insa am atatea intebari care incep cu DE CE?
-
De ce oameni pe care ii cunosc si care au trait la fel ca si mine, nu au cazut? Ba chiar sunt fericiti, au familii si au fost binecuvantati de Dumnezeu cu copii si pace in familie?
-
De ce, desi am alergat toata viata dupa iubirea adevarata, nu am fost decat o experienta pentru cei de care m-am atasat si carora le-am daruit sufletul meu… multi sunt ca si cei de mai sus, fericiti, impliniti… ma bucur pentru ei, dar nu-mi inteleg mie viata…
-
De ce nu m-a ajutat Dumnezeu sa merg inainte cu relatia aceasta, sa venim impreuna la Calea Lui?
-
Oare voi plati asa la infinit? Asta as merita…
-
De ce am aproape 30 ani si nu-mi cunosc drumul in viata pe nici un plan?
-
Veti spune : pentru pacate… ale mele… ale parintilor mei si ale celor de mai inainte de ei…
Si totusi… mi-a zis un parinte asa: “ Nimeni dinte cei care au ales calea lui Dumnezeu n-a regretat vreodata… desi e greu la inceput, mai tarziu e usor si nespus de frumos!”
Doamne ajuta!
(Laura M.)
Albinuta
iulie 25, 2011 @ 8:53 am
Doamne ajuta citind finalul articolului cred ca este aceias Laura caruia i-am scris cateva cuvinte la alt articol ,este intradevar o poveste foarte trista totusi faptul ca viata ta Laura s-a schimbat arata ca doresti sa fii cat mai aproape de Dumnezeu si sa indeplinesti poruncile .Fiecare om greseste ,important este sa recunoastem ca am gresit sa avem taria de a merge si a ne cere iertare si de a continua mai departe drumul pe care avem de parcurs cerand mereu ajutor Domnului .La intrebarile pe care ti le pui o sa -ti raspund cu raspunsul pe care m-i la dat parintele meu duhovnic cand am avut si eu o multime de intrebari cam la fel .Dupa fiacare intrebare (si au fost cam multe )raspunsul era „RUGATI-VA PURUREA ,DATI MULTUMIRE PENTRU TOATE CACI ACEASTA ESTE VOIA LUI DUMNEZEU PENTRU VOI(deci pentru mine )iar in cazul de fata pentru tine Laura .Poate acum ti se pare mai greu ca esti cam singura insa cu timpul te vei obisnui si cu ajutorul Domnului vei avea si o mativatie .Nu ar fii rau sa incerci sa te imprietenesti cu cineva ,o colega,prietena unei colege ,cineva care sa te ajute cu sfaturi sau macar sa poti sa mai vorbesti despre una sau alta din cand in cand ,eu mi-am facut cateva prietene doar mergand la biserica ,le-am urmartit catva timp ,am vazut ca sunt de incredere ,am cerut parerea si altor persoane care le cunosteau mai bine iar acum avand 2-3 persoane care stiu sa ma sfatuiasca totul pare un pic mai usor
Albinuta
iulie 25, 2011 @ 9:20 am
Intrebai ce pot sa faci cu prietenul tau ca nu doresti sa-l lasi asa cum a ajuns ,pai eu cred ca singurul lucru care poti sa-l faci este sa te rogi pentru el sa vorbesti cu Dumnezeu cat mai mult despre el iar daca va fii sa fiti impreuna cu siguranta veti fii daca nu pentru tine va ramane persoana trimisa de Dumnezeu sa aiba grija de tine in momentele cele mai grele ale tale ,spun toate acestea deoarece cred ca fiecare persoana are pe cineva care la clipele cele mai grele ii este alaturi .
Te-as ruga de asemeneasa nu te mai complexezi atat din cauza greutatii ,nu cred ca aceasta a fost cauza despartirii voastre ,eu cred ca fiecare persoana are frumusetea ei ,daca te simti mai bine incearca sa urmezi si un program de slabire insa doar SUB STRICTA SUPRAVEGHERE A UNUI NUTRITIONIST ,in orasele mari sunt medici care respectandu-le sfaturile reusesti sa mai dai jos din kilograme .
Nu pot sa inchei fara a-ti cere iertare daca te-am suparat cu ceva si Domnul sa-ti trimita tot ceea ce i-ti este de folos spre a trece cu bine peste incercari,esti o curajoasa ,multa nadejde si rabdare in continuare .Ca un raspuns la titlu articolului eu cred ca esti deja”acasa „doar ca lipsind destul de mult trebuie schimbat cam totul in casa si fiind femeie stii ca de cele mai multe ori i-ti ia destul de mult timp ,mobila este grea nu poti sa o muti singura ,uneori este nevoie de sfatul prietenelor care vad mult mai bine cum am putea sa redecoram casa….
Robert
iulie 26, 2011 @ 10:06 pm
Doamne ajuta! Laura cunosc sentimentele tale. Spun ca le cunosc caci si eu am avut o situatie delicata in familie. Toti avem momente de decadere sau de inaltare. Cand sunt trist ca nu am ceva anume ma gandesc la faptul ca foarte multi nu au nicio posibilitate;nu au adapost,hrana,familie,etc. Dumnezeu ne-a dat putere pentru a schimba inconvenientele vietii fara a ne departa de El. Tine minte,El ti-a dat puterea de a trece peste toate cele rele. Ce am invatat eu din aceste momente este ca nadejdea nu trebuie sa dispara,nu trebuie sa fie anulata! Prin nadejde,prin rugaciune.prin pocainta poti sa te inalti! Si eu am considerat ca principiile Bisericii sunt „demodate”,dar experienta acumulata mi-a demonstrat ca principiile acestea sunt divine. Hristos e CALEA,ADEVARUL SI VIATA! Imi doresc foarte mult sa reusesc sa te incurajez intr-un fel spre a continua sa crezi in viitorul tau! Si ce daca ai 30 de ani(multi inainte sa iti dea Dumnezeu)!!! Viata nu se termina la 30 de ani. Incepe o noua viata alaturi de Dumnezeu! Cum spune si Albinuta,fa-ti prieteni caci ei te vor ajuta in momentele grele. Esti o fata minunata. Nu au reusit multi sa reziste in aceste situatii. Esti speciala! Apropo de prieteni,cauta-ti un duhovnic si in el vei gasi un sprijin! Imi doresc din tot sufletul sa aflu dupa ceva timp ca ai inceput o viata noua! Ma voi ruga pentru tine! Doamne ajuta,Laura!
Roxana
iulie 27, 2011 @ 5:27 pm
Draga Laura,
Te sfatuiesc sa-ti gasesti un duhovnic pe sufletul tau si lui sa-i spui tot ce te framanta. Ai nadejde in Domnul caci , dupa cum ai observat, El nu te va lasa. Si nici Maica Domnului nu te va parasi. Am trecut prin aceeasi experienta, o relatie de 3 ani s-a sfarsit sub ochii mei datorita racelii si nepasarii fostului meu prieten. Se plictisise si Isi gasise pe altcineva…Ceea ce parea o dragoste adevarata atata amar de timp s-a prefacut in scrum. Am trait o mare suferinta (care nu era mantuitoare, ci era doar felul diavolului de a a ma chinui, cu ganduri, amintiri, depresii), plangeam dupa el si amintirea lui.
Dupa mai multe luni de spovedit, mers la Sfantul Maslu si lupta duhovniceasca, cerand ajutorul Maicii Domnului mi s-a ameliorat chinul, mi-am cunoscut actualul sot, un om foarte credincios, prin intermediul duhovnicului.
In ortodoxie, dragostea inseamna jertfa, nu sentimentalism, nu promisiuni, nu simtire (de moment sau de durata). Jertfa, sacrificiu de sine…
Am realizat ca alaturi de fostul meu as fi dus o viata PLINA de rele si framantari si nici n-aveam sanse sa ma mantuiesc; el fiind necredincios m-ar fi inselat sau m-ar fi ranit profund.
Sa ai incredere in Hristos in clipele cele mai grele… cat de greu este! Mai incolo vei intelege de ce.
„De ce nu m-a ajutat Dumnezeu sa merg inainte cu relatia aceasta, sa venim impreuna la Calea Lui?
Cred ca te-a ajutat, insa Dumnezeu nu poate sa treaca peste vointa lui. Din momentul in care ati pacatuit, intr-n fel L-ati scos pe El din ecuatie.. si atunci cel rau a facut ce a vrut cu relatia voastra. si de asemeni este foarte probabil ca tu sa nu fi avut o viata buna cu acest baiat si nicidecum cuviincioasa. El n-ar fi acceptat infranarile tale la nesfarsit…Esti constienta de asta. Te-ai fi chinuit. Stiu ca poate nu intelegi acum. Nici eu nu eram in stare sa inteleg, dar acum cand vad ce mi-a oferit Dumnezeu….
Maica Domnului sa te ocroteasca mereu!
Diaconu Rebecca
iulie 28, 2011 @ 2:29 pm
Hei, Laura. O sa treci cu bine peste toate si o sa fii in regula atata vreme cat o sa ai ceva sau pe cineva de iubit. Fostul tau prieten nu este singura persoana pe care o poti iubi si viata ta nu s-a sfarsit odata cu el. Si Dumnezeu nu o iti refuze niciodata iubirea. Poti sa il iubesti cat vrei si cat poti tu de mult, sa umpli toate golurile din sufletul tau cu iubirea fata de El. Si, citez de la monseniorul Vladimir Ghika „Când Dumnezeu vrea să tacă lăsând să vorbească lucrurile despre EL, atunci apare frumuseţea adresându-se privirii, auzului şi sensibilităţii noastre.” Sunt atatea in jur de admirat si de iubit, toata natura creata de Dumnezeu, si atatia oameni care au nevoie de atentie si de dragoste, si atatea modalitati de a-ti umple golurile din suflet si de a depasi usor usor tristetea, durerea pe care o simti acum. E posibil sa fie mai dificil sa te urnesti. Dar, vorba parintelui Arsenie Boca „In sfortarile nostre e prezenta forta din firea omeneasca a lui Hristos”. Daca iti doresti cu adevarat, o sa treci peste si o sa fii in regula. Ramai cu Dumnezeu! 🙂
Sorin
iulie 28, 2011 @ 8:14 pm
@Laura M.: „Si totusi… mi-a zis un parinte asa: “ Nimeni dinte cei care au ales calea lui Dumnezeu n-a regretat vreodata… desi e greu la inceput, mai tarziu e usor si nespus de frumos!”” Nu vreau să îţi reproşez ceva dar nu pot să mă întreb: eşti sigură că eşti pe calea lui Dumnezeu? Un om poate fi bisericos, postitor, etc dar să fie departe de Dumnezeu. Dacă ar fi să îţi dau nişte sfaturi practice cred că ţi-ar fi cel mai de folos în primul rând să-ţi găseşti o mănăstire în care să stai o perioadă ( luni întregi dacă se poate ). Apoi nu mai căuta iubirea adevărată. Aici e problema a noastră a tuturor şi anume că vrem pe cineva să ne iubească. Noi trebuie să iubim în primul rând fără să căutăm să fim iubiţi. Cine îţi spune asta e un ratat şi el care toată viaţa lui şi-a trăit-o în lumi imaginare şi care n-avea habar să lege o relaţie cu cineva. L-am găsit pe Hristos la 17-18 ani şi în aceşti 6 ani viaţa mi s-a schimbat foarte mult. Deci Dumnezeu lucrează din plin. Tu spui că tu cauţi o iubire adevărată. Sigur nu-L cauţi pe Hristos? Sigur nu vrei să Îi fii mireasă ( prin călugărie )? Oricare ar fi răspunsul sfatul meu e să stai ceva timp la mănăstire până ţi se vindecă rănile. Uite, încearcă la mănăstirea Căşiel de lângă Dej ( acolo am de gând să stau şi eu câteva săptămâni ) din judeţul Cluj. Duhovnicul de acolo e un părinte cu viaţă sfântă iar maicile sunt şi ele destul de înduhovnicite. Dacă te ajută cu ceva îţi ofer prietenia mea virtuală pe yahoo mess: soujirou_seta2004. Specifică cine eşti ca să te pot adăuga în lista mea personală de mess.
Sorin
iulie 28, 2011 @ 8:19 pm
@Laura M.: Dacă nu se supără admin îţi dau câteva link-uri despre păr. Serafim de pe blogul meu: – http://sfappetrupavelandrei.wordpress.com/2010/08/23/o-scurta-vacanta-la-manastire/
– http://sfappetrupavelandrei.wordpress.com/2011/04/04/cel-mai-bun-canon/
– http://sfappetrupavelandrei.wordpress.com/2010/07/07/popas-duhovnicesc-par-serafim-badila/
Uite şi ceva de citit despre dragoste: http://sfappetrupavelandrei.wordpress.com/2011/07/11/mitropolitul-antonie-bloom-intalnirea-cu-aproapele/
http://sfappetrupavelandrei.wordpress.com/2011/06/26/despre-dragoste-cu-parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa/
george gr
iulie 29, 2011 @ 7:55 am
Pricina multora dintre caderile noastre e mandria; deci scaparea noastra este sa ne smerim fata de Dumnezeu, sa ne rugam cu smerenie si staruinta catre Dumnezeu ca sa ne calauzeasca, sa ne daruiasca izbavire si sa ne ajute sa ne lepadam de mandrie
M
august 21, 2011 @ 12:23 pm
:), Multumesc pentru sfaturi tuturor, si pentru rabdarea de a citi ceea ce am scris…imi cer scuze pentru ca va raspund mai tarziu…o perioada nu am avut acces la internet. Am citit cu interes ceea ce ati scris si m-am straduit sa inteleg…Stiu la nivel de constientizare rationala ca Dumnezeu este „Calea, Adevarul si Viata” , insa mi-ar placea sa si simt lucrul acesta mereu…cred ca sunt in punctul in care imi doresc calea Lui si in mine se duce lupta omului vechi cu cel nou…cand rugaciunea si dorinta de schimbare se imletesc cu patimi din trecut…deci nu Saurian, nu sunt sigura ca sunt pe calea lui Dumnezeu..ba din contra, sunt sigura ca fara ajutor sunt atat de neputicioasa si de cazuta incat as putea pierde si putinul pe care Dzeu mi l-a daruit…cat despre manastire…sunt DEPARTE de nivelul duhovnicesc necesar…
Inca nu m-am lamurit fata de multe din aspectele pe care le-am expus mai sus…dar merg inainte straduindu-ma sa-mi indeplinesc canonul si nadajduiesc ca Dzeu din mila si iubirea sa ma va asculta si pe mine, asa pacatoasa cum sunt, si imi va lumina mintea si inima sa merg inainte pe calea pe care El mi-a pregatit-o…
Sa ne ajute Dumnezeu pe toti, sa ne intareasca in credinta si in lucrarea faptelor bune, sa ne daruiasca rabdare si dragoste si sa randuiasca toate dupa cum numai El stie ca sunt bune!