Am băut alcool rar, dar am văzut în mine o dorinţă, uneori poate o nevoie, de a bea oricând

Aproape toată lumea are un motiv pentru care bea alcool: bea la nunţi, la petreceri, la o întâlnire cu prietenii, unii beau când sunt fericiţi, alţii beau când sunt supăraţi, distruşi, iar alţii fiindcă pur şi simplu le place.

Oare care sunt motivele celor care nu beau alcool? M-am gândit la asta înainte să scriu articolul şi poate, indirect m-am gândit şi în alte zile… Pentru unii un motiv bun ar fi faptul că alcool-ul în sine este destul de nesănătos, chiar foarte nesănătos. Desigur, consumat în cantităţi moderate efectele sale nu sunt distructive, dar totuşi el rămâne nesănătos şi totodată periculos.

Cineva mi-a spus o vorbă într-o zi: „Nu e ok nici să bei în fiecare zi un pahar…nu ştii când ”îţi scapă din mână” acel pahar…”

Deși m-am gândit la motivele pentru care ceilalţi nu beau alcool, la motivele pentru care eu nu beau nu m-am gândit. Le aveam în minte, împrăştiate, dar nu le-am pus în ordine, poate fiindcă şi sunt puţine…

„Eu nu beau alcool”. Dacă aş afirma asta probabil oamenii m-ar privi unii miraţi, alţii cu un zâmbet de apreciere şi ar fi totul bine.

„Eu nu mai beau alcool”, este afirmaţia corectă, iar de aici, inevitabil apar întrebările şi motivele.

Cred că motivul principal pentru care nu mai beau alcool este teama. Şi recunosc, există puţine, extrem de puţine persoane care mă cunosc şi care ştiu motivul principal pentru care nu mai beau alcool.

„Nu mai beau alcool pentru că mi-e teamă de alcoolism, pentru că mi-e teamă să nu ajung alcoolică”, cuvintele acestea spuse la 18 ani creează idei nu prea frumoase în minţile oamenilor.

Unii poate cred că exagerezi, alţii cred probabil că nu te cunoşti, că nu-ţi cunoşti limitele, scopul în viaţă sau că nu ai limite şi de aceea ţi-e teamă să nu ajungi alcoolic(ă), crezând că dacă te-ai cunoaşte pe tine însuţi şi ţi-ai impune nişte limite, nu te-ai lăsa pradă alcool-ului. Iar alţii nu zic nimic şi te înţeleg şi poate se gândesc la risc. Poate că sunt slabă, poate că sunt atât de slabă încât am decis să nu mai beau niciodată alcool de teamă să nu „scap din mână” paharul.

Poate că sunt slabă fiindcă am aflat că unul dintre bunicii mei a fost alcoolic până când a murit, iar alcoolismul se moşteneşte şi eu nu zic „pot să beau şi nu am să moştenesc alcoolismul lui, n-am să devin o alcoolică, am limite…”

Nu m-am îmbătat niciodată, dar într-o zi sau pe parcursul unui interval de timp mi-am dat seama că deşi nu mă îmbătasem niciodată cât să nu mai pot vorbi coerent, era suficientă ameţeala, ameţeala aceia care m-a făcut o dată sau de două ori să nu mai pot merge drept, ameţeala aceia care mă făcea să râd absurd, din nimic şi mie mi se părea amuzant.

Ameţeala aceia, deşi nu era beţie în adevăratul sens al cuvântului, era tot o oarecare tulburare.

Într-o zi mi-am dat seama că îmi plăcea acea stare. M-am speriat pe moment apoi am ignorat gândul, „nu e nimic, e totul ok”. Iar gândul a rămas ignorat, pentru o vreme.

Beam rar, iar când beam nu beam mult. Însă nu asta era problema, nu în asta constă o pre-dependenţă de alcool.

O pre-dependenţă de alcool o recunoşti dacă priveşti în interiorul tău, pentru câtva timp şi analizezi. Eu am făcut asta şi am văzut pahare de alcool puţine ca număr băute, dar o dorinţă imensă de a bea mai multe. Am văzut alcool băut rar, dar o dorinţă, uneori poate o nevoie, de a bea oricând, în orice zi, la orice ceas al zilei sau al nopţii.

Am văzut lipsa îmbătării, dar plăcerea şi starea care-mi plăcea la nebunie de ameţeală.

Am văzut lipsa de a mă da în spectacol vreodată la vreo petrecere, niciodată nu am păţit aşa ceva şi dorinţa de a bea oricând, dorinţa de a bea atunci când vezi alcool-ul pe masă. Poate că în magazine, văzându-l pe rafturi nu-mi atrăgea atenţia, sticle multe, treceam fără să privesc atent, însă când îl vedeam în faţa mea, pe masă, era diferit.

Mi-am dat seama că eu niciodată nu refuzam să beau alcool când mi se oferea, iar dacă refuzam era de ruşine, nu fiindcă n-aş fi băut.

Am făcut un exerciţiu în minte…m-am gândit cum ar fi dacă o zi întreagă aş sta închisă cu o sticlă de alcool, dacă aş rezista să nu beau deloc, primul gând, prima imagine care mi-a apărut în minte a fost că nu… că nu aş rezista, mă şi vedeam luptându-mă cu dorinţa respectivă şi până la urmă, renunţând eu.

Pentru prima dată am recunoscut faţă de mine că nu era ok. Mi-am zis: „Nu voi ajunge bine, trebuie să mă opresc de tot…”. Pentru o clipă mi-am văzut viaţa şi pe mine distrusă din cauza mea, a nimeni altcuiva.

Am citit undeva un articol în care un medic parcă spunea: „O persoană este 100% non-alcoolică atunci când pentru ea vinul e prea acru, berea e prea amară…etc” şi mi-am dat seama că pentru mine nu era aşa, puteam să beau orice băutură că nu era prea tare încât să nu o pot bea.

Erau momente când îmi autoinduceam acea dorinţă şi totuşi lipsa de refuz, lipsa de simţire că nu vreau să beau, exista şi există şi acum şi probabil va exista. Nu ştiu sigur dacă va exista şi în viitor, dar există o probabilitate că da.

Uneori este bine să ne vizualizăm în viitor, să ne gândim cum vom fi în viitor datorită unor alegeri, unor gesturi pe care le facem în prezent.

Şi oricât ne-ar plăcea unele lucruri, oricât de greu şi de absurd ni s-ar părea, uneori sau tot timpul, să luptăm împotriva acelor lucruri, oricât de naivi am fi sau oricât ne-am minţi, este important ca întotdeauna să ştim ce contează cel mai mult, pentru noi, ce trebuie să conteze cel mai mult. În ziua aceea mi-am dat seama, poate inconştient, fără să realizez, că cel mai mult contează viaţa.

(Lili)