Alifii duhovniceşti pentru răni sufleteşti
ADEVĂRUL
1. Adevărul este fiinţă vie.
2. Iniţiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi ţapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărţit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului. Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiţi – lor singuri –, grija învăţării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.
ASCEZA
6. Termenul de curăţire (asceza) are două vârste şi s-a încetăţenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoinţele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curăţire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curăţiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
7. Faza de culminaţie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări. În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subţire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
8. Asceza are şi un caracter hristologic. În nevoinţe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sforţările noastre e prezentă forţa din firea omenească a lui Hristos.
9. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.
ASCULTAREA
10. Dintre cele trei făgăduinţe (monahale) cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.
11. Dintre cele trei făgăduinţe monahale, ascultarea necondiţionată s-a dovedit cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celălalt personalitatea ei.
12. Disciplina ascultării ridică firea din infirmitate precum scoate şi mândria din personalitate. Ascultarea face şi pe leneşi şi pe vicleni să-şi dezgroape talantul, precum acoperă şi pe cei talentaţi de jefuirea slavei deşarte.
13. Chiar când se realizează sfinţenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării.
14. De Dumnezeu ascultăm necondiţionat toată viaţa şi fără abatere. Dacă însă povăţuitorii noştri după Dumnezeu, stareţii şi duhovnicii, devin eretici şi, ca atare, se încarcă din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegaţi de ascultarea lor, pentru că ei au strâmbat dreapta credinţă şi prin conştiinţa lor nu se mai exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.
15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.
16. Spre folosul vieţii duhovniceşti eşti de mare câştig ascultând pe oricine.
17. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi (Luca 9, 23).
18. Ascultarea stinge orice frământare şi opreşte orice iniţiativă, deci toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuţi duhovniceşti.
19. Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
20. Aşa creşte ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
ATEISMUL
21. Obârşia ateismului este în Templul din Ierusalim.
22. Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
23. Dacă ai bate pe un ateu cu dovezile ca pisălogul în piuliţă şi tot nu vei desface pe nebun de la nebunia sa.
24. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu cade în propria sa sentinţă, căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceea ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul, absurdul şi prin urmare şi (nebunia) minţii care o conduce.
25. Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.
Veronica
septembrie 13, 2009 @ 9:13 pm
Obirsia ateismului este in Templul din Ierusalim!!!??? Eu nu inteleg ce vrea sa zica parintele aci. Daca ati putea careva sa-mi explicati si mie , va rog! Multumesc mult. Dumnezeu sa va binecuvinteze pe toti. Amin.
D
septembrie 13, 2009 @ 9:16 pm
Ma gandesc ca se referea la faptul ca evreii nu l-au recunoscut pe Iisus ca Dumnezeu, si deci sunt fara de Dumnezeu.
Silvia
septembrie 14, 2009 @ 5:30 pm
„15. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.”
ce inseamna manastiri cu viata de sine?
Dan
septembrie 14, 2009 @ 7:35 pm
Am gasit aici un raspuns Silvia: „…Daca eu stiu ca, in momentul in care mi s-a rupt ciorapul, cer alt ciorap, si stiu ca de undeva voi primi, atunci nu ma mai intereseaza sa am o rezerva de ciorapi. Si dintr-o lepadare de sine prost inteleasa, si dintr-o ascultare prost inteleasa, si dintr-o saracie de bunavoie prost inteleasa, s-a nascut, in monahismul nostru romanesc (nu stiu in cel athonit sau in cel rusesc sub ce forma se practica), viata de sine: monahul sau calugarita este ca mi mireanul – cu porcul lui, cu vaca lui, cu camerele lui, cu banii lui, cu averile lui, cu musafirii lui si cu toate lucrurile lui, neducand nici macar cea mai elementara forma de viata autentic monahala, a lepadarii de sine, in care monahul, nevoitor adevarat, sa fie pilda, sa fie ca o cetate in varful muntelui, ca o lumina in sfesnic, de la care omul sa poata invata.” Este preluat de pe Crestin Ortodox.
tutenes
octombrie 20, 2009 @ 11:05 am
@ veronica
E posibil ca parintele sa se fi referit la sectele si eresurile iudeilor precum saducheii,care nu credeau in invierea mortilor,secte care in timp au degenerat pana cand s-a ajuns la marxism .Asa vad eu lucrurile .
Veronica
octombrie 20, 2009 @ 4:53 pm
Va multumesc mult pentru ajutor! Dumnezeu sa va binecuvinteze!Amin!!!
Silvia
octombrie 20, 2009 @ 9:07 pm
Multumesc, pentru raspuns, Dan. Scuze ca revin asa tarziu cu un nou raspuns…
Legat de ce am intrebat si de ce mi-ai raspuns: adica acei calugari nu au un staret, sau ceva de genul acesta? Inteleg ca se agonisesc singuri, dar exista manastiri care nu se agonisesc singure? Adica in ce fel se intretin? Cu ajutor de la stat??? Cred ca mai toate manastirile se intretin singure, macar partial…
D
octombrie 20, 2009 @ 9:39 pm
Este vorba de calugari care se intretin singuri,la modul individual,personal, nu de manastiri. Adica trebuie sa se ingrijeasca sa aiba de toate. Celor din obste le asigura manastirea.
Staret au si cei cu viata de sine,dar se gospodaresc singuri.
Silvia
octombrie 21, 2009 @ 10:15 pm
incep sa inteleg. multumesc pentru lamuriri 🙂