Alta istorioara despre Rai

Am vazut de multe ori pe pielea noastra ca timpul, desi are unitati de masura bine determinate,  nu trece la fel pentru toti, si mai ales nu trece la fel mereu. Cand suntem bucurosi si sarbatorim ceva cu prietenii, cu cei dragi ai nostri, sau avem o implinire sufleteasca, timpul parca zboara, dar cand suntem intristati tare, sau suntem bolnavi timpul trece anevoie de greu. Cat de repede trece o zi de odihna si cat de greu trece o zi de munca! cat de repede trece o saptamana de vacanta si cat de greu trece o saptamana de scoala! cat de repede trece o ora de sarbatoare si cat de greu o ora de suferinta trupeasca sau sufleteasca! Desi Dumnezeu este vesnic, iar sufletul nostru este tot vesnic, deci mergem spre vesnicie, totusi percepem timpul in mod diferit de la persoana la persoana, de la varsta la varsta, si mai ales de la stare sufleteasca la stare sufleteasca. De ce oare aceasta?

Timpul este un dar, o binecuvantare de la Dumnezeu, si face parte din relatia mea personala cu Dumnezeu si cu semenii. Cand inima noastra este presarata cu dragoste frateasca si cu buna-intelegere timpul zboara atat de usor incat se subtiaza pana devine aproape insesizabil, dar cand suntem mahniti si parasiti atunci timpul devine o povara greu de suportat. De aceea modul in care trece timpul, reflecta felul in care ma raportez fata de Dumnezeu si aproapele.

Iata cum „O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut ( Psalmul 89, 4 ).”

„Era un calugar de mult intr-o manastire si se intreba: ” Cum poate sa treaca o mie de ani ca o zi ?” atat este de frumos in Rai si atat de mare fericire, ca, o mie de ani pare o zi. Calugarul era paracliser la biserica si avea viata inalta. El s-a rugat Maicii Domnului cativa ani de zile si zicea : ” Maica Domnului, roaga-te la Mantuitorul Hristos sa-mi arate cum trec o mie de ani ca o zi ? Caci stiu ca aceste cuvinte ale Duhului Sfant sunt adevarate „. S-a rugat trei ani si i-a aratat Dumnezeu.

Fiind paracliser, dupa slujba de la miezul noptii a ramas singur in biserica citind acatistul Maicii Domnului. Cheile le avea in mana si fesul il pusese pe o strana. Deodata a intrat in biserica un vultur si s-a asezat pe iconostas. dar atat era de frumos vulturul, cum nu mai vazuse in viata aceasta nimeni. Era cu mii de culori, avea coc, ochii negri si se uita prin biserica.

Fiecare pana era ca o piatra scumpa. Calugarul cand a vazut vulturul ca s-a asezat pe iconostas, a uitat sa se mai roage si s-a gandit : ” Mai, eu ma reped ca sa-l prind ! Ca daca l-oi prinde pe acesta, nu-mi mai trebuie alta avere pe fata pamantului. Macar o pana sa iau de la el !”

S-a repezit spre vultur, dar vulturul a zburat in mijlocul bisericii. Se facea ca nu poate zbura. Calugarul, dupa el. Cand sa-l prinda, vulturul a zburat din pridvor. ” Vai de mine ! Doamne, ajuta-ma sa-l prind !” Dar cand sa puna mana pe el, vulturul iar a zburat, dar mai mult pe jos; iesind din biserica s-a asezat pe gard. Cand s- a repezit calugarul spre gard, vulturul a zburat in padure.

Calugarul a sarit peste gard, zicand : ” Doamne, ajuta-ma sa-l prind !” Cand sa puna mana pe el, vulturul a zburat intr-o poiana mare. ” Doamne, nu ma lasa. Macar o pana sa iau de la el !” Cand s-a repezit in mijlocul poienii la vultur, acesta a zburat intr-un brad. Atunci a inceput a plange calugarul : ” Doamne, n-am fost vrednic macar o pana din el sa iau „.Si se uita la vultur.” Doamne,Doamne, ce pasare frumoasa !”

Dar deodata vulturul a inceput sa cante, o cantare cum nu a mai auzit el pe fata pamantului. Era ingerul in chip de vultur, dar el nu stia; si a stat si s-a uitat la vultur, care i-a cantat 355 de ani. Parandu-i-se ca a trecut doar un ceas, calugarul, in timpul acesta, nici nu a imbatranit, nici nu a obosit, nici nu a flamanzit, nici nu a insetat si nimeni nu a dat peste el.

Zburand vulturul, monahul fiind cu cheia bisericii in mana si-a adus aminte : ” Vai de mine, nu mi-am luat nici fesul si biserica a ramas descuiata; ma duc sa incui biserica „.

A venit la manastire, avand cheia bisericii in mana, dar manastirea nu o mai cunostea. Biserica era acoperita alfel, chiliile erau altele. Se gandi intru sine : ” Doamne, ori eu mi-am iesit din minti, ori manastirea asta nu-i a noastra „. Stiind ca statuse doar un ceas si ceva, s-a dus la portar cu cheia in mana.

Portarul vede un batran cu barba alba, foarte stralucit la fata si-i zice :

– Binecuvinteaza, parinte ! Cu ce drum pe la noi ?

– Fiule, ma duc sa incui biserica.

– Dar de unde esti ?

– De aici, de la manastire.

– Dar unde ai fost dus ?

– Pana aici, mai aproape.

– Parinte, nu esti de la noi.

– Nu ma cunosti, fiule, dar eu sunt calugarul cutare, sunt paracliserul si ma duc sa incui biserica !

– Stai, parinte, ma duc sa-i spun staretului.

Dar staretul a visat in noaptea aceea o descoperire si a auzit de trei ori : ” Deschideti portile manastirii, ca sa intre porumbelul Domnului !”

– Parinte, a venit un calugar batran, luminat la fata, zicand ca el vrea sa incuie biserica, ca el este paraclisier.

– deschide-i, fiule, ca o taina mare este aceasta ! Vino cu el la mine.

Cand a venit la staret, acesta l-a intrebat :

– Parinte, ma cunosti pe mine ?

– Nu.

– Dar manastirea o cunosti ?

– Nu o mai cunosc. Biserica o cunosc, dar parca nu mai este asa cum era. Avea alt acoperis.

– Dar unde ai fost plecat, parinte ?

– Am fost pana aici, in padure.

Sttaretul a pus sa se traga clopotele manastirii si a adunat in biserica tot soborul, care avea 300 de calugari. Apoi l-a adus pe acest calugar in mijlocul bisericii si l-a pus in fata catapetezmei sa-l vada toti calugarii si l-a intrebat :

– Parinte, dintre toti acesti calugari, cunosti pe vreunul ?

– Viu este Hristos, nu cunosc pe niciunul ! A raspuns el.

– Dar voi, il cunoasteti pe acest calugar ?

– Nu-l cunoastem, au raspuns ei.

– Parinte, daca spui ca ai plecat de un ceas de aici, cine era staret cand ai plecat ? A intrebat atunci staretul.

– Avva Ilarion.

– Cine era ecleziarhul mare ?

– Avva Ambrozie.

– Cine era econom ?

– Avva Chiriac.

– Cine era vestmantar ?

– Avva Gherontie.

Atunci a spus staretul :

– Mare taina s-a descoperit intre noi. Sa vina arhivarul manastirii. Si i-a spus : Du-te si ada arhivele manastirii aici pe cateva sute de ani in urma si cauta cand a fost randul acesta de calugari.

A cautat cu 50 de ani, cu 100 de ani; a cautat cu 200 de ani, cu 300 de ani si nu se gaseau. Si a cautat cu 355 de ani si a gasit niste registre mancate de carii, vechi, ratacite prin podul manastirii. Cand a inceput a citi cutare, cutare, i-a gasit.

– Parinte, dar cand ai plecat ?

– Trebuie sa fie un ceas si ceva.

– Parinte, dar care a fost lucrul pentru care te-ai rugat lui Dumnezeu ?

– Eu ma rog de mult avreme si citesc rugaciuni la Maica Domnului ca sa-mi arate Mantuitorul ceea ce spune in Psaltire : O mie de ani inaintea ochilor Tai, Doamne, sunt ca ziua de ieri care a trecut !

– Parinte, iata ca Preasfantul si Preabunul Dumnezeu ti-a implinit cererea sfintiei tale. N-ai vrut sa crezi, sau ai crezut, dar ai vrut sa te convingi. Iata, de cand ai plecat, au trecut 355 de ani !

Batranul a inceput a plange. Staretul ii vorbi :

– Vezi, parinte, ca ti-a aratat Dumnezeu minunea pentru ca te-ai rugat cu credinta. Daca 355 de ani ti-au parut ca un ceas, acum crezi ca o mie de ani este ca o zi inaintea lui Dumnezeu ?

– Cred, parinte !

Atunci staretul a poruncit ca un preot sa se imbrace repede in vestminte, a adus Sfintele taine si l-a impartasit pe batran in fata tuturor.

Batranul a primit Sfintele Taine si a zis :

– Parintilor, iertati-ma, ca mare uimire mi s-a facut.

Fata lui lumina ca soarele. Apoi a cerut iertare de la toti si a murit in biserica.”

(Istorisire a dragului nostru parinte Cleopa)