Am curaj să-mi cer iertare

Mă gândesc la mine, mă gândesc la tine, mă gândesc la noi, cei care de atâtea ori am greşit înaintea lui Dumnezeu, fie prin minciună, fie prin răutate, fie prin furt, fie prin desfrânare, fie prin crimă, şi lista poate continua printr-un şir nesfarşit de păcate săvârşite în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii noastre. În vremurile în care păcatele noastre sunt atât de evidente prin efectele devastatoare asupra oamenilor şi comunităţii sociale căreia aparţinem, mă întreb care este calea de a îndrepta răul pe care ni-l facem zilnic noua şi celor din jurul nostru, dar mai ales înaintea lui Dumnezeu?

Răspunsul vine din exemplele atât de bine cunoscute din Sf. Scriptura, a oamenilor pacătoşi pe care Mântuitorul i-a iertat. Ce au facut aceşti oameni, care a fost psihologia gândirii dar mai ales cum l-au determinat ei pe Dumnezeu Fiul să-i ierte? Simplu, prin îndrăzneală. Niciunul dintre ei, nici desfrânata, nici vameşul Zaheu, nici tâlharul de pe cruce, nu au fugit, nu s-au ascuns, nu s-au ruşinat de păcatele lor, ci au îndraznit. Cu toţii au ieşit înaintea lui Dumnezeu, şi aşa cum a ştiut fiecare, prin comportamentul lor şi-au cerut iertare.

Vameşul s-a urcat într-un copac ca să-l vadă pe Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu, văzând îndrăzneala lui a poftit în casa lui, primind totodată şi iertare. Desfrânata a cumpărat mir şi a mers să ungă picioarele Mântuitorului. Deşi ştia cât de păcătoasă e, nu a stat în casa ca să-l aştepte pe Dumnezeu, nu s-a ascuns de El, ci ea a îndrăznit să vină la El. În toate exemplele pe care Mântuitorul ni le pune la dispoziţie ca să ne îndreptăm viaţa cea păcătoasă, identificăm un comportament al voinţei din partea celui care a păcătuit, pentru a-l întalni prin diverse moduri pe Dumnezeu şi a-i cere iertare.

Poate nu e nimic nou din ce am scris până acum, dar ce m-a motivat totuşi să scriu despre păcat şi pocainţă, este faptul că de multe ori afundaţi în păcatele noastre nu mai vedem calea de izbăvire, căci nu de multe ori păcatul aduce după el ruşinea faţă de Dumnezeu şi de oameni, deznădejdea, neimplicarea, pasivitatea. Ultimile dintre cele menţionate intră în categoria DEPRESIEI, care are o forţa devastatoare asupra psihicului şi sufletului nostru, atunci când lăsăm să devenim victimele ei.

Sunt bune şi lacrimile şi tristeţea pentru păcatele noastre dar mai bună cred că este îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu pentru a ne cere iertare. Poate mulţi se intreabă ce ar trebui să facă efectiv, şi mă gândesc că tot ceea ce implică o faptă bună, un gând bun, ceva din noi dăruit, răbdat, iertat la rândul nostru, tot ceea ce înseamna să faci ceva cu un scop bun înaintea lui Dumnezeu, poate fi o formî de îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, de a fi iertaţi.

„Indrãzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)

(Aura Sandu)