Cristina: „Am facut ‘marele pas’ cu prietenul meu”

Ma intorsesem in Biserica de un an. In clasa a 12-a m-am spovedit iarasi, dupa 3 ani in care m-am revoltat „impotriva” lui Dumnezeu, pana am ajuns la o profunda depresie si anxietate de care am inceput sa ma vindec abia in clasa a 12-a. Dar vrajmasul, nedorind sa ma scape din ghiarele sale, mi-a pus multe si dureroase bete in roate, in acel an, si abia am scapat cu viata la propriu, cand am ajuns la facultate si am schimbat mediul. Insa, in suflet mi-au ramas anumite resentimente fata de „vrajmasii vazuti” (oameni pe care acum ii compatimesc pentru ca imi dau seama ca au fost doar instrumente in mana celui rau) si inclusiv fata de Bunul Dumnezeu, pe care Il invinuiam in ascuns, si inca pe fata uneori, pentru ca mi-a dat sa cunoasc atata suferinta – pentru care acum sincer va marturisesc ca nu stiu cum sa-I multumesc pentru ea…

Si pentru ca in sufletul meu era o presiune foarte mare, dar si din cauza ca am fost o „cutezatoare” in viata mea, in general, am facut „marele pas” cu prietenul meu – pe care nu-l cunoasteam de foarte mult timp, si pe care il iubeam mai mult ca pe un prieten – poate de aceea am simtit si o mare vina, pentru ca in perioada urmatoare am simtit ca mi-am facut un mare rau nu doar mie, ci si unei alte persoane… Paradoxul a fost, poate ca, mai putin m-am simtit eu folosita (de obicei fetele se simt astfel), cat am avut constiinta foarte incarcata ca am facut cel mai mare rau pe care as fi fost in stare sa-l fac unei persoane.

Si aceasta pentru ca gravitatea consecintelor acestui pacat (aproape la fel de mare cu cel al uciderii, sau al sinuciderii chiar) este o realitate si asta o cunosc toti cei care au avut curajul sa recunoasca aceasta stare de lucruri si s-au intors, mai apoi, prin pocainta.

Vreau sa va povestesc cateva experiente sau mici revelatii care mi-au schimbat pentru totdeauna viata, nemaifiind in stare sa ma mint nici daca tineam neaparat.

In dimineata in care a plecat prietenul meu si am ramas singura, am privit la icoana Mantuitorului, si am cazut in genunchi aproape trasa de o putere din mine si de chemarea lui Dumnezeu, de vocea Lui din constiinta mea care era mai vie ca niciodata. Am inceput atunci sa plang cu isterie, pentru ca pana in acel moment eu ignorasem (voit, desi stiam „in teorie”) faptul ca ceea ce voi face este pacat – iar acum simteam o mare durere pentru ca a trebuit sa cad, ca sa simt si sa inteleg ca este adevarat.

Si cel mai mult ma durea pentru ca atunci am constientizat ca L-am ranit cel mai mult pe Dumnezeu, prin neascultare si dorindu-mi sa ma razbun astfel pe El pentru ca m-a lasat sa sufar un an de zile… „Trezirea” a avut loc si atunci cand mi-am dat seama ca nu m-am razbunat deloc pe El, ci toata razbunarea s-a rasfrant in cele din urma numai asupra mea… pentru ca mi-am dorit acest lucru, iar acum ca l-am savarsit, urma sa-l traiesc pana la capat, cu toate consecintele si pentru toata viata.

Intensitatea adevarului din aceste descoperiri a crescut atunci cand, inainte sa am eu intentia sa-I cer iertare pentru grozavia pe care mi-am dat seama ca am facut-o, Domnul mi-a aratat ca El deja m-a iertat – odata pentru totdeauna!!! – atunci cand a murit pe Cruce pentru mine, si pentru toti oamenii.

Asta a fost cel mai dureros pentru mine, cand am aflat infinita MILA a lui Dumnezeu, fata de infinita rautate si nebunie a noastra. Mai urma numai sa-mi port si eu crucea, si sa-mi duc canonul pe care stiam ca o sa-l primesc ca tratament pentru diminuarea efectelor raului. In acel moment, in care nu mi s-a descoperit numai, ci Insusi glasul Domnului mi-a spus toate acestea – in constiinta mea, strapunsa de puterea Adevarului – am constientizat prezenta unei puteri satanice – Satana insusi, indraznesc sa cred si sa marturisesc – pe care l-am auzit (nu cu urechile trupesti, va dati seama) razand, cu o satisfactie demonica, de caderea mea! Si atunci mi-am dat seama ca ma biruise si ca satisfactia infinita a lui, in acel moment, era ca m-a putut indeparta pentru o buna perioada de timp, de Sfantul Trup si Sange al Domnului – pe care recunosc ca inainte de a cadea in acest pacat, nu L-am pretuit atunci cand ma impartaseam de El.

Bineinteles, a urmat ca am ajuns iarasi la scaunul spovedaniei, am primit canon, si am suportat tot ce-a urmat – „plata” pacatului, cu varf si indesat… Si prin asta nu ma refer ca mi s-a intamplat cine stie ce – vreo pedeapsa, cum s-ar astepta credinciosii „populari” – dar realitatea a ceea ce traiam a fost atat de dureroasa, incat nu mai era nevoie sa „platesc” prin vreun necaz.

Acum ma impartasesc din nou, si ma vindec cu fiecare particica din Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, a Carui putere mi-a redat si schimbat viata. Un prieten bun mi-a spus ca, dupa roadele consecintelor faptelor noastre, se va dovedi daca fapta aceea a fost spre folosul nostru. Bineinteles, ca daca ar fi sa mai iau odata o asemenea decizie, nu as repeta greseala pentru care mi-am spart capul, la propriu, de cate ori mi l-am dat de pereti. Dar, va marturisesc ca, pentru ceea ce am cunoscut si stiu acum – cu pretul a ceea ce am trait, adica iadul – ma bucur ca Dumnezeu m-a facut sa-L cunosc mai mult, si mi-a devenit mai apropiat, abia dupa ce am „muscat” din iad… cu pofta si nebunia cu care si Eva a muscat, in nestiinta ei, din fructul oprit. Sper sa nu smintesc pe nimeni, dar uneori ma „bucur” pentru ca am cazut, deoarece, dintre consecinte, una a fost si cunoasterea lui Dumnezeu prin Bunatatea si Mila Lui nemasurate, daruite in aceste conditii.

Iar in prezent, celor care m-ar putea compatimi, si nu numai, le pot marturisi cu mana pe inima, ca acum am ajuns sa ma pot bucura mult mai mult si mai in adevar, decat m-as putea intrista, pentru ca BUCURIA IERTARII PRIMITE DE LA DOMNUL ESTE MAI PUTERNICA SI INFINIT MAI MARE DECAT TRISTETEA SI DEZNADEJDEA CUNOSCUTE PRIN PACAT!

Tuturor care au trecut prin cele ce am trait eu, baieti si fete, le multumesc pentru onestitatea de a privi lucrurile in fata, si pentru CURAJUL de a cere iertare Domnului, si de a se intoarce, prin pocainta, la Iubirea Lui neconditionata! Poate, cu adevarat, cum spunea cineva, „s-ar părea că lui Dumnezeu îi plac mult oamenii ăştia păcătoşi, dar păcătoşi, nu aşa! Cu căldiceii nu se prea împacă…” Asta nu inseamna, nicicum, sa fiti pacatosi ca sa simtiti Iubirea Domnului.

Va doresc tuturor sa aveti sansa vietii la propriu, de a sta in fata duhovnicului, de a auzi glasul plin de Nemasurata Mila a Domnului, si de a plange in fata acestei BLANDETI NEMASURATE SI DE NEINCHIPUIT SI A IUBIRII SALE (si a paradoxului de a fi primiti cu Iubire pentru pacatele de moarte), care va va face sa va stea mintea-n loc la propriu, si va va castiga inimile, oricat de multe pacate ati fi facut. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

Rugati-va si pt mine, pacatoasa – Cristiana, 21 de ani!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa! Amin!