Adelina: „Evident că am fost clasată drept o ciudată, o călugăriţă”
Am crescut într-o familie de tip matriarhal, ca de altfel, multe familii din România. Mama era cea care mergea la muncă, mă lua de la grădiniţă sau mă aştepta cu mâncarea caldă să vin de la şcoală, făcea cumpărăturile, pregătea cina, spăla şi deretica prin casa, mă ajuta la teme, mă aculta la lecţie, îmi pregătea hainele pentru a doua zi, schimba reţete cu vecina, se interesa la telefon de starea de sănătate a bunicii, îmi cosea un petec drăguţ sub formă de gândăcel acolo unde sărăcia nu-i permitea să-mi cumpere o nouă jachetă sau îmi mai dădea o vestă în spate atunci când economia nu-i permitea să dea drumul căldurii la orice oră… iar toate acestea înainte ca tata să se întoarcă de la serviciu!
Mama este cea care mi-a ascultat toate poveştile, mi-a dat toate sfaturile, mi-a insuflat toate nădejdile… ea este cea căreia îi încredinţam tot şi de la care aşteptam, în schimb, toată încrederea!
Eram prin clasa a 6-a sau a 7-a când am vorbit pentru prima oară deschis despre relaţiile dintre bărbat şi femeie. Eram cumva copleşită de subiect… aveam impresia că oricând mi se putea şi mie întâmpla aşa, ca în filme, să mă îndrăgostesc de cineva şi să mă dăruiesc lui cu toată pasiunea… părea ceva iminent. Oare nu asta era normalitatea dintre oameni? Dacă la televizor arătau aşa, se putea să nu fie adevărat?
Cred că dacă în momentul acela mama mi-ar fi zis pe un ton apocaliptic (nu neapărat şi lipsit de temei) „Să ai mare grijă! De băieţi să te fereşti ca de foc!!”… probabil că aş fi rămas cu frica-n sân că oricând putea să dea năpasta peste mine!
Însă nu a fost aşa. Mama mi-a zis doar că pot să o fac în momentul în care voi fi pregătită să o fac, atunci când voi fi absolut sigură că nu voi regreta!
Brusc, a încetat să-mi mai fie frică de iminenţa „nenorocirii” ce plana asupra soartei mele. Decizia îmi aparţinea mie!! A-mi dărui carnea sufletului meu altcuiva nu era ceva care pur şi simplu să mi se întâmple fără de ştire, nici ceva care să-mi poată fi impus de un altul. Eram prea demnă sau mândră pentru asta! Aveam prea multă personalitate ca să mă supun dorinţei masculine! Cum să ma las eu folosită de un băiat? Nu, dimpotrivă, cheia era la mine! Eu hotăram.
În momentul acela, mama mea a mizat totul! Nu pe vorbele sale, ci pe încerederea în mine! Îmi vorbise despre libertate, acum mi-o punea în mâini. Aşa face Dumnezeu cu noi! Aşa a făcut cu mine atunci… şi mereu.
Cum s-au legat toate în mintea mea de copilă? Simplu, printr-un raţionament aproape banal, dar care avea să ma salveze, 5 ani mai târziu, de la căderea în desfrânare.
Eu m-am gândit aşa: la spovedanie, când mergem, trebuie să ne mărturisim toate păcatele, care ni se iartă doar dacă le regretăm cu adevărat. Dacă însă la un moment dat aş fi găsit băiatul căruia merita să mă dăruiesc întru totul, înseamnă că gestul meu ar fi fost unul „gândit”, deci lipsit de regrete! Or, cum aş putea eu să mă duc înapoi la scaunul de spovedanie? Cum să spun că regret un act pe care l-aş fi făcut cu bună-ştiinţă, doar în momentul în care aş fi fost sigură că nu am regrete? Să aleg de bună-voie cinismul, prefăcătoria?
Hey, who am I trying to fool here?
Explicându-i prietenului meu de atunci acest paradox al credinţei, în fond, o simplă logică a gândirii sufletului meu (jumate primită de la mama, jumătate de la învăţătura Bisericii, ambele împreunate şi limpezite în minte prin mila lui Dumnezeu)… rezultatul a fost că acel băiat nu a devenit viitorul meu soţ, ci a rămas doar fostul meu prieten.
Evident că am fost clasată drept o ciudată „călugăriţă”. De ce să nu fi mers până la capăt din moment ce oricum deja ne sărutam şi ne îmbrăţişam pătimaş? Atunci, la 18 ani, silogismul meu spiritual mi-a fost destul de puternic încât să afirm cu tărie că: „Toate până la o limită!” şi să fac faţă jocului ispitei. Astăzi, însă, îmi dau seama că, dacă noi cu toţii ne-am trăi iubirile fără să ajungem să dăm cu capul de limită, atunci n-ar mai fi nevoie de nicun fel de „silogism spiritual” care să ne salveze de la cădere. Curăţia în Dumnezeu ar fi de ajuns!
Adelina, 23 de ani, Cluj
Eugenia
noiembrie 29, 2012 @ 11:36 am
Adelina, mi-au placut mult randurile scrise de tine. Mama mea nu a vorbit cu mine despre asa ceva, era un subiect tabu, insa a avut incredere in mine (o incredere oarba, as spune), iar eu nu am dezamagit-o. Acum a venit timpul copiilor mei. Si nu vreau sa repet „greseala” mamei. Spun greseala pentru ca aveam mare nevoie de sfaturile ei, atunci. O comunicare eficienta cu copiii impletita cu incredere in ei face diferenta dintre a se mentine curati pana la casatorie sau nu.
Ma bucur pentru tine, tine-o tot asa, si Dumnezeu te va rasplati.
Ionut
iulie 18, 2016 @ 4:51 pm
Foarte frumoasa logica aceea de la spovedanie, cum ca ti se iarta pacatul doar daca il regreti. M-ai luminat si pe mine si sper sa reusesc sa raman si eu curat pana la nunta :). Doamne ajuta!
petrovici simona
iulie 21, 2016 @ 4:13 pm
„De ce să nu fi mers până la capăt din moment ce oricum deja ne sărutam şi ne îmbrăţişam pătimaş?”
Exact, mare diferenta nu ar fi fost. Fecioria nu primeste in esenta ei „sarutarile si imbratisarile patimase” care nici in cazul unei casatorii cu cununie nu sunt ok. Tocmai asta nu intelegem noi crestinii, aceia care nu ne deosebim de laici decat prin faptul ca ne inchipuim despre noi ca suntem crestini.
Cei mai multi dintre noi adapteaza credinta si cutumele credintei la vremurile pe care le traim, spunandu-si ca la vremuri noi, obiceiuri noi.
Totusi fecioria nu poate insemna altceva si nu consta in altceva decat in neprihanire trupeasca si sufleteasca.Oare buzele, bratele, intregul trup nu fac parte din fiinta fecioarei, sau sunt ale unei desfranate, si doar himenul apartine, sutine si demonstreaza fecioria ei?
Fecioarele, pana la nunta trebuie sa fie neprihanite de atingeri si pipaieli masculine sau feminine.
Iar dupa nunta sa fie cu bagare de seama a nu starni patimi trupesti, in loc de iubirea cuvincioasa dintre sot si sotie. Caci sufletul trebuie sa stapaneasca trupul si nu invers.
Unii isi inchipuie exact ce isi ninchipuia si Adelina, ca himenul este dovada fecioriei, de aceea multe tinere din ziua de azi isi pierd fecioria prin apropierea si atingerea de baieti, starnindu-le acestora pofte, care pot deveni altfel de pacate. Caci Hristos a spus ca nu doar cel ce desfraneaza cu o femeie este pacatos, ci si cel ce doreste femeie a si savarsit pacatul in inima lui.
Cel ce se pastreaza fecior sau fecioara nu trebuie sa se atinga cu nimic de iubita lui, respectiv iubitul ei.
In vechime, fecioarele nu erau lasate sa ramana impreuna cu cei care le deveneau soti, iar acestea nici privirea nu si-o ridicau spre un baiat din pricina sfioseniei feciorelnice.
Iar in ziua de azi, fetele, care impropriu isi spun fecioare, nu doar ca privesc la orice fata de baiat facandu-i zambre, dar se si tavalesc in pat cu ei gandind ca daca nu se intampla chestia aia, ele raman fecioare. Nu! Si-au pierdut fecioria duhului, a sufletului si tot ce au facut a fost sa pastreze un himen intact, care la judecata lui Dumnezeu nu va avea nicio valoare duhovniceasca sau harica.
Chiar si intr-un accident se poate rani himenul, dar nu se va pierde si fecioria, care este cu totul altceva. Deci fetele care vor sa-si pastreze fecioria sa nu se atinga de baieti, ci sa se pastreze cu trupul si sufletul pentru unul singur, acela care le va deveni sot legitim.
Sau credeti, dragilor, ca cununa care se pune pe fruntea mirilor este o dovada a altui fapt decat a neprihanirii totala?
In ziua de azi, punandu-le tuturor cununile pe frunte, s-a demonetizat Taina Cununiei, aceasta trasformndu-se mai degraba in taina desfraului.
Caci Adelina, dupa ce s-a sarutat patimas cu un baiat, la fel a facut si cu urmatorul si cu urmatorul , iar urmarea o stie doar ea.
Gabriel
iulie 21, 2016 @ 10:12 pm
Doamne ajuta, Simona!
Ai punctat foarte bine in comentariul tau la ce ar trebui sa tindem cand vorbim de feciorie in deplinatatea ei, desi exprimarea fata de autoare a fost poate putin dojenitoare.
Suntem oameni si pentru fiecare poate fi mai usor sau mai greu sa tina in frau aprinderea trupului, unii nu se pot desensibiliza complet fata de o persoana de sex opus, oricat le-ar spune cugetul.
Prin multele articole despre scrieri adunate din izvoarele patristice am gasit ca:
[i]Bine este a nu gresi, dar si mai bine este ca aceia ce gresesc sa se pocaiasca si din durerile bolii (n.r. pacatului) sa se izbavească, si dupa rani sa fie sanatosi. Pentru ca nu a cadea este cumplit, ci a nu te ridica şi a zacea dupa cadere.[/i]
Cat despre bagarea de seama dupa casatorie de care ai mentionat, trebuie avut in vedere si faptul ca atat infranarea cat si apropierea trupeasca dintre soti trebuie sa se intample cu acordul amandurora, pentru ca sa nu cumva sa se ajunga la pacate mai mari.
Dan Tudorache
iulie 22, 2016 @ 8:32 am
Și totuși, eu am o observație Simona. Este destul de subiectiv ce înțelege unul sau altul prin „Sărutările și îmbrățișările pătimașe” în cadrul căsătoriei. Eu admit oricând că sărutările pot lua forme obraznice/perverse în cadrul căsătorie dar nicio sărutare nu este lipsită de pasiune/patimă pentru că asta este natura sărutului: este o formă de exprimare a sexualității umane. Or a incrimina aspectul acesta pasional în cadrul căsătoriei…. este un vot de blam adresat chiar tainei căsătoriei.
Iar a aduce îmbrățișările [b]dintre soți[/b] în sfera lucrurilor pătimașe… mi se pare chiar o forțare pe fondul unei frici nejustificate care te aruncă în puritanism.
Drept dovadă stă și afirmația că [i]„Cel ce se pastreaza fecior sau fecioara [b]nu trebuie sa se atinga cu nimic[/b] de iubita lui, respectiv iubitul ei. ”[/i].
Un astfel de restricționism fizic total până la căsătorie, este și utopic și dăunător. Ce este în greșit dacă tinerii se țin de mână/ de braț? Ce este greșit când tânărul își mângăie prietena pe tâmple, pe obraz? Ce este greșit dacă stau umăr lângă umăr?
Atitudinea aceasta absolutistă inhibă chiar evoluția relației de prietenie până la căsătorie.
În rest, sunt perfect de acord cu tine.
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
iulie 22, 2016 @ 8:54 am
Ar trebui sa gasim criterii obiective si masurabile cu ajutorul carora sa putem determina virginitatea unei persoane. Cu ajutorul lor am putea apoi sa facem o clasificare stiintifica a gradului de virginitate a unei fiinte.
Problema e ca o impartire liniara nu ar fi suficienta dat fiind dovezile prezentate de Simona: cineva ar putea fi un virgin fizic de nota 10 si in acelasi timp sa aiba o virginitate spirituala de nota 2, nu? Propun o structura tridimensionala pe 3 axe: spirituala, sexuala si senzuala.
In concluzie ar grozav sa putem steriliza in instrument cu aceiasi eficienta cu care se ucide iubirea cu rationalizari uscate ca cele de main sus.
Dan Tudorache
iulie 22, 2016 @ 12:19 pm
Feon, înțeleg intenția amendamentului sarcastic, însă ai putea să o înțelegi și tu pe Simona mult mai bine dacă nu ai face confuzie între virginitate și feciorie. Și treaba asta chiar ține de spiritualitatea creștină.
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
iulie 22, 2016 @ 1:29 pm
Am vrut sa reduc la absurd si a iesit sarcasm 🙁
Inteleg care este diferenta. Problema este ca atunci cand arunci o intrebare introspectiva ca sa vezi ce simti cu adevarat lucrurile se complica.
Spre exemplu, fata pe care o iubesti a mai iubit pe cineva inainte. Sa zicem ca nimic nu s-a intamplat (sa zicem ca si Simona ar fi de accord ca nimic nu s-a intamplat) dar totusi e vorba despre un suflet care a cunoscut iubirea (prima, care nu se uita) si mai apoi dezamagirea. Si acum sa vedem:
Este fecioara pentru tine?
Chiar conteaza faptul ca nu s-a intamplat nimic? Ar fi mai rau daca ar fi facut si dragoste?
Daca ar fi avut relatii sexuale ca urmare a unei decizii dubioase in tinerete si acum ar regreta, ar fi mai bine?
Eu am descoperit ca nu imi pasa deloc despre trecutul sexual, ca daca iubesti persoana ii iubesti pana la urma si trecutul pentru ca fiecare din noi si-a cunoscut sotia/sotul mult mai tarziu, spre 20 de ani, cand prima iubire vine la 10-14 ani. Pratic, scenariul de mai sus ne cuprinde pe toti, fie ca vorbim despre asta in cuplu sau nu.
Deci virginitatea nu exista pentru ca nimeni nu e virgin cu adevarat dupa o anumita varsta, iar grija pentru integritatea himenului e o porcarie subumana care dezumanizeaza si care nici nu ar trebui sa existe ca si concept.
Roxana
iulie 22, 2016 @ 4:05 pm
@ Feon
Like.
Dan Ilie Baterica
iulie 22, 2016 @ 9:17 pm
Simona ridica niste semne de intrebare la care cu totii trebui sa luam aminte. Totusi sa ne gandim si la contextul in care traim. Realitaea secolului 21 ne aduce, chiar fara vointa noastra, fata in fata cu multiple tentatii. Un panou publicitar, cineva imbracat indecent, o imagine dintr-un film, un banc , o gluma….. toate au rolul de a schimba in noi criteriile „fecioriei”. Fara sa caut circumstante atenuanate vreau sa identific contextul in care „multe tinere din ziua de azi isi pierd fecioria prin apropierea si atingerea de baieti…….”
Orice crestin ortodox practicant stie principiul etic, moral ortodox al fecioriei. Cu siguranta este mai bine sa ne ferim de „atingerile si saruturi patimase”. Asa si doctorul ne recomanda sa prevenim boala nu sa o tratam insa oare : cum putem preveni o raceala? Putem preveni pneumonia insa nu putem preveni gripa sau raceala mai ales cand traim in comunitati si intram in contact cu virusurile… De aceea orice „raceala” trebuie tratata cu grija caci se poate ajunge la „pneumonie”! Cu siguranta m-ati inteles cu totii si sper ca nu am facut o comparatie deplasata. Doamne ajuta!