Am obosit de toate lucrurile şi lucrările sufletului meu…

„Mi-e sete” să mă odihnesc de toate lucrările mele.

De mult timp nu mai „am” nici măcar rugăciunea formală, merg pe stradă şi văd prin oameni, trec prin ei, devin, sunt insensibil.

Cu o zi în urmă discutam cu un prieten despre realitatea alegerii de a trăi această viaţă asemenea unui iad: de noi depinde cum îl trăim…şi îmi aduc aminte cuvintele pline de deşteptare ale măicuţei Siluana (Vlad): „măi copii, suntem în iad – trăim iadul”, cuvinte care mă fac să aleg…să trăiesc iadul cu nădejde, în Cineva superior acestui iad, sau să trăiesc iadul în deznădejde.

Vedeţi, un om simplu, un om modest social poate avea bucurii interioare care depăşesc nu de puţine ori bucuriile celor înstăriţi, financiar şi familial. Astfel, bucuria interioară a omului devine un rai, sau cel puţin un iad plin, umplut de nădejde, bucurie care dacă este înduhovnicită, binecuvântată, transcende trăirea noastră într-o pregustare a raiului. De fapt, Părinţii Bisericii vorbesc despre Rai ca o stare de trecere spre Împărăţia Cerurilor. Putem numi aceasta, introducere în abecedarul duhovnicesc, al trăirii bucuriilor interioare înduhovnicite, lipsite de egoism, o trecere (Paști – înseamnă „trecere” în limba ebraică) spre însuşirea unei bucurii cât mai depline, izvorâtoare, dătătoare de bucurie şi pace celorlalţi – o odihnă deplină a mea în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în mine. Însuşirea acestei trăiri interioare de pace şi bucurie face ca acest iad al indiferenței, insensibilităţii, să fie trăit deja ca al nădejdii.

Vedem cum (din păcate noi simţim asta în interior), de multe ori suntem amărâţi că nu reuşim să ne punem planurile mici şi mari (credem noi) în aplicare, suntem posomorâţi că iarăşi nu am realizat multe. Iată că trăiesc tot ce mă înconjoară prin prisma celor ce simt, prin felul inimii mele.

Pentru a vedea cauzele acestei oboseli de lucrările noastre trebuie să poţi coborî, acolo sus, pe tronul pe care se aşează Hristos la Botez, şi să vezi şi să accepţi starea în care te afli, de moarte faţă de aproapele, de indiferență, iad, ba mai mult de răutate faţă de semeni, de crime duhovniceşti de oricâte ori manifestăm starea iadului de indiferență, de judecată. De fiecare dată când îl judecăm pe aproapele (cu inima noastră), îl ucidem duhovniceşte în inima noastră, lipsindu-l de milostivirea lui Dumnezeu, singurul Judecător Înţelept.

Să nu credem că plecăm din această viaţă cu o altă trăire decât a noastră proprie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul bogat este cel care se mulţumeşte cu ceea ce are…restul se considera încă nesatisfăcuți cu ce au…Trebuie să învăţăm să mulţumim pentru lumina care izvorăşte din întuneric de fiecare dată când vrem să o primim, să o cerem. Căci pentru Dumnezeu este cu putinţă ca din întuneric să facă lumină, să zidească o comuniune de persoane, odihnindu-se reciproc în comuniunea stării Duhului. Dumnezeu a hotărât ca această stare să o „doneze” de pe Sfânta Cruce (asemenea celui ce donează sânge – simbolul vieţii încă din antichitate) celui creat, să înduhovnicească omul.

Indiferent de statutul nostru, mulţumirea, trăirea noastră interioară ne aduce bucuria şi pacea în inimă, şi în necesitatea de a se hrăni sănătos, sufletul încearcă să folosească orice lucrare a sufletului ca „instrument” intermediar: bani, poziţie socială, cunoaştere, simţurile, lacrimi, violența…

În momentul în care toate acestea nu rodesc duhovniceşte să pot trăi iadul nădejdii ca o bucurie interioară, depăşind cercul nemilos al patimii durere-plăcere, simt că toate aceste lucruri şi lucrări ale (sufletului) mele devin obositoare, îmi consumă sufletul, mă simt îmbătrânit cu sufletul deşi biologic pot fi încă tânăr/ă. Câţi oare nu am trăit aşa ceva?? Jean Kovalevky surprinde că omul după căderea din Rai se hrăneşte cu moarte, ia viaţa plantelor, animalelor pentru a se putea întreţine. Din păcate omul consumă moartea până ce şi el însuşi ajunge pradă morţii. Înghite moartea şi este înghiţit de moarte. Regretatul teolog Panayotis Nellas deja include acest om al zilelor noastre în omul biologic – care trăieşte pentru a muri. El nu-L mai are pe Dumnezeu în viaţa sa, în lucrările sufletului său, de care poate nici nu mai este conştient că există, pe care unii le şi neagă (sufletul, Dumnezeu).

Pr. Rafael Noica ne învaţă să punem înaintea tuturor cuvintelor, reacţiilor, lucrărilor noastre pe Dumnezeu… Doamne Tu… astfel începem să aşezăm nădejdea noastră a lucrărilor personale în dumnezeire, planurile noastre le înmânăm lui Dumnezeu…începem să gustăm odihnirea noastră în lucrarea odihnitoare a lui Dumnezeu, care mă bucură, îmi dă pace şi mulţumire lăuntrică.

Ce minunat este Dumnezeu, Cel ce se odihneşte întru Sfinţii Săi!! mărturiseşte viaţa Bisericii. Trăind Biblia observăm că odihna lui Dumnezeu este cea a Duhului peste noi asemenea începutului Creaţiei, pentru că Dumnezeu binecuvântează şi sfinţeşte toate lucrările Sale în ziua a şaptea. Odihna mea în Dumnezeu este binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare şi sfinţire a tuturor lucrărilor mele.

Biserica îmi asigură această odihnire a mea în nădejdea lui Dumnezeu, prin participarea mea la viaţa liturgică a Bisericii în urma cărei Dumnezeu îmi răspunde acestei participări, trăite cu inima curată, cu participarea Sa în lucrările (sufletului) mele.

Spuneam că trebuie să punem pe Dumnezeu înaintea tuturor lucrărilor noastre, ceea ce ne face persoane dialogale, care au o relaţie dialogală personală cu Dumnezeu-Persoana. Ei bine, răspunsul lui Dumnezeu este unul cunoscut nouă de 2000 de ani:

„Bucuraţi-vă” şi „Pace vouă!”, Pacea şi Bucuria Învierii, invitaţia lui Dumnezeu de a-L primi cu aceste stări să Se odihnească în noi!

Un colind vesteşte: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre / N-am venit să cer, ci-am venit să dăm!” Pr. Zaharia Zaharou de la Mănăstirea Essex ne „colinda” astfel „Lărgiţi şi voi inimile voastre”, astfel încât chemarea, ruga către Dumnezeu, solicita primirea lui Dumnezeu, primire care binecuvântează şi sfinţeşte odihnă lui Dumnezeu în inima noastră – binecuvântată şi sfinţită prin Sfintele Taine, viaţa Bisericii.

Am spus că toate lucrările noastre sunt trăite prin prisma inimii noastre – unii oameni se bucura alţii se întristează de aceleaşi lucrări ale sufletului întipărite, înfăptuite în/spre trup. O inimă în care se odihneşte Dumnezeu nu cunoaşte deznădejdea, o inimă în care se odihneşte Dumnezeu vede „toate bune foarte”, căci nu mai lucrăm noi, ci Dumnezeu lucrează toate în toţi.

Aşa nu mai fac voia mea, ci voia lui Dumnezeu. Lucrările mele sunt predate, răstignite cu voia mea, înviind ca răspuns al lui Dumnezeu, în odina, binecuvântarea şi sfinţirea, lucrărilor mele, că ele să rodească Pace şi Bucurie în inimă!

Aceasta este chemarea noastră…să fim sfinţi, ideal care nu mai este regăsit în niciun răspuns la acea întrebare binecunoscută:

– „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” (Fiţi desăvârşiţi/sfinţi, precum Tatăl vostru este)
– răspunsul îl învăţăm în toată trăirea vieţii noastre prin roadele trăirii – împlinire sau neîmplinire în lucrările noastre.

Ştiu că este lungă această cugetare, totuşi mai vreau să adaug puţine.

Se consideră că ziua a 8-a este una a veşniciei, de unde şi 8 aşezat orizontal este simbol pentru infinit, o zi a odinei depline în Dumnezeu. Suntem chemaţi la o astfel de odihnă, în binecuvântare şi sfinţire a Creaţiei, o Creaţie nouă deci, spre care, întorcându-se Chipul lui Dumnezeu mărturiseşte: iată toate lucrările sunt bune foarte (Iisus Hristos împlineşte şi restaurează toate de la decăzute la „iată toate sunt acum noi”).

Să nu deznădăjduim de lucrările noastre, să nu obosim de ele, ci să îl chemăm (rugăm – rugăciunea este chemare, invitaţie la dialog cu Dumnezeu) pe Dumnezeu înaintea oricărei lucrări, că El privind spre ele, să dăruiască binecuvântare şi sfinţenie lucrărilor noastre, să putem mărturisi în bucuria trăirii inimii noastre: „iată toate sunt bune foarte”, Dumnezeu pe toate le face noi.

În Dumnezeu mă odihnesc de toate lucrările.

Banu Claudiu Răzvan / (Anesti)