Am trecut…
Poezia de mai jos am auzit-o prima dată rostită de Pr. Teofil Pârâian apoi am găsit-o şi într-una din cărţile sfinţiei sale ,,Cum putem să devenim mai buni” o carte care m-a invăţat foarte multe lucuri, dar cel mai important, cum să pun în practică ceea ce ştiam pentru a mă bucura mai mult din bunătatea cea nemasurată a lui Dumnezeu. Poezia este scrisă de Traian Dorz şi se numeşte ,, Am trecut”.
Am trecut
Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte Şi de-abia te văd în vale, ţară de departe, Unde-am stat şi-am plâns atâta, ţară de departe. Am avut în tine doruri de-mplinire, Suferinţe fără număr, plâns şi fericire, Poate-atât cât nimeni altul plâns şi fericire. Am avut duşmani în tine răul să-mi dorească, Dar au fost şi-atâtea inimi dragi să mă iubească, Scumpe şi duioase inimi dragi, să mă iubească. O! Pământul pe care am trăit o viaţă, Azi te las, rămâi în urmă tot mai mic prin ceaţă, Mai în urmă, mai departe, tot mai mic prin ceaţă. Azi mă duc în ţara scumpă, sus, mai sus de stele, Unde-I Mirele şi-alesul dorurilor mele, După care-au plâns o viaţă dorurile mele. Faţa ta îndurerată nu voi mai privi-o Ură, suferinţă, lacrimi, plânsule, adio De-azi suntem pe veşnicie despărţiţi. Adio!
Această poezie a rostit-o Pr. Teofil Pârâian la înmormântarea unui preot din obştea mănastirii la care este şi stareţ, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Acum ce învăţătura ar trebui să tragem noi din această poezie? Un singur lucru şi anume să cugetăm la moarte. Aşa cum spune şi Pr. Cleopa Ilie ,,cea mai mare înţelepciune este să cugetăm la moarte!” Dar cum putem cugeta la moarte? Să încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu, să fim pegătiţi tot timpul pentru a întâmpina trecerea în cealaltă lume a veşniciei, iar acest lucru îl putem realiza prin mai multă rugăciune, post, milostenie, fapte bune, iar acum că se apropie Postul cel Mare avem încă un prilej de a cugeta mai mult la moarte. Chiar dacă suntem tineri sau învârstă, femei sau bărbaţi, copii sau adolescenţi, toţi să ne petrecem fiecare zi în rugăciune, toate să fie plăcute lui Dumnezeu. Iar la sfârşitul vieţii să putem spune ca şi autorul acestei poezii:
,,Azi mă duc în ţara scumpă, sus, mai sus de stele,
Unde-i Mirele şi-alesul dorurilor mele,
După care-au plâns o viaţă dorurile mele.”
Să ne petrecem viaţa noastră în învăţătura şi păzirea poruncilor Lui, fiecare clipă să fie o rugăciune, să spunem cum a spus şi Pr. Dumitru Stăniloae ultimele sale cuvinte: ,,Doamne, hai sa mai vorbim puţin!”.
(Cătălin)
,MONICA
martie 19, 2009 @ 10:19 pm
Frumuseţe – Latcu
Autor : Zorica Latcu
Si-mi zise Domnul: Eu sunt frumuseţe;
In Mine-i cald sălaş de primăveri;
La Mine zorile sunt fără de seri,
Si duhul înfloreşte-n mii de feţe.
Psaltirea negrăitei învieri
Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,
La Mine arde patima-n blândeţe
Si cântă desfătarea din dureri.
Am tainice izvoare de culori,
Am şopot plin de dulce glăsuire.
Si Eu revărs din veşnice comori,
Peste aleşi puteri de plăzmuire,
Si-i fac să-mi fie asemănători
In duh, prin arzatoarea lor iubire…
,MONICA
martie 19, 2009 @ 10:20 pm
Lacrimi pentru noi
LACRIMI-MONICA TRIF
eu am vazut pe cer
atatea lacrimi
de bucurie, de tristete
si de patimi
cerul privea
si heruvimi
priveau din inaltimi
durerea din atatea inimi
si lacrimi se „naltau
spre heruvimi
iar inimi parca
se pierdeau in adancimi
O… omule,
de unde-ai adunat
atatea rele si cruzimi
cum ne-am schimbat
cand noi eram asa sublimi
simt ca ne prabusim
de doua ori in adancimi.
Claudiu
martie 20, 2009 @ 8:18 am
Sunt superbe poeziile Zoricai Latcu.
florinm
martie 20, 2009 @ 10:11 am
„Sunt superbe poeziile Zoricai Latcu” – mie cel mai mult imi place „Te port in mine”
,MONICA
martie 20, 2009 @ 1:36 pm
SI MIE ! BINE ,ATUNCI PTR VOI
Te port în mine – Latcu
Autor : Zorica Latcu
Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.
florinm
martie 20, 2009 @ 4:51 pm
ascultati poezia aceasta recitata de Manuela Galescu pe fondul sonor al corului Harisma, cu melodia „Iubi-te-voi, Doamne!”
MONICA
aprilie 30, 2009 @ 4:41 pm
Vad dragostea Lui – (Prenciu Corina Carmen)
Vad in fiecare picur de ploaie
Lacrima lui Iisus
Ce inca mai curge
Si azi, pe obraji Lui.
Vad in fiecare innorare
Durerea Lui pentru mine
Caci ma doreste cu-ardoare
Sa fiu al Lui, cand are sa vina.
Vad in fiecare fulger
Ce strabate cerul cu putere
Vad dorinta Lui pentru mine
De-a fi cu El o vesnicie.
Dar vad in fiecare raza de soare
Dragostea Lui mare
Ce-o are pentru mine.
MONICA
aprilie 30, 2009 @ 4:41 pm
Nu te teme, crede!
„Nu te teme, crede!”
Domnul meu mi-a spus;
Linistit te-ncrede
Suflete-n Iisus.
Valea-ntunecoasa
Nu ma va-ngrozi,
Inima-i voioasa:
Domnul cu mine va fi!
De-i senin, luceste
Soarele in zori,
Dar Iisus razbeste
Si prin negrii nori!
Cand se-ndeparteaza
Astrul cel vazut,
Domnul lumineaza
Sufletul celui pierdut!
Dusmanu-mi intinde
Latul primejdios,
Dar, bland, ma desprinde
Mana lui Hristos!
Cand se-ngreuneaza
Totu-n drumu meu,
El ma-mbarbateaza:
„Teama sa n-ai, caci sunt Eu!”
MONICA
aprilie 30, 2009 @ 4:42 pm
Cere-I ajutorul Domnului Iisus
Vreo-ndoiala-ti vine?
Spune-i lui Iisus,
Caci te-aude bine
In tot ce ai de spus.
Daca vreo durere
Te apasa greu,
Vino la El si cere
Ajutorul Sau!
Spune-i Lui amarul
Si nu-l tainui!
Caci sui calvarul
Spre-a te ferici.
Orice griji spune-i
Spune-i lui Iisus;
Cererea credintei,
Ia raspuns de sus.
Domnul stie toate,
Deci si jalea ta;
El, ce totul poate,
Te va ajuta.
Singur e-ajutorul
Domnului Iisus;
El, Mantuitorul
Ti-este de ajuns!
MONICA
aprilie 30, 2009 @ 4:46 pm
Costache Ioanid – Cat de maret e Dumnezeu!
Cat de maret e Dumnezeu!
Vad marea cu talazuri grele,
ma-nalt pe muntii de bazalt
si-mi zboara gandul printre stele,
tot mai inalt!
Ce-imparat isi duce-ostirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemarginirea
e Tatal meu!
Cat de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
cand glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura…
La tronul alb se strang sfielnic
voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slavind Eternul Vistiernic.
Si-acest Stapan Atotputernic
e Tatal meu!
Si cat de bun e Dumnezeu!
Chiar daca stelele batrane
tot au o vreme cand se-astern,
dar cine in Isus ramane
e-un fiu etern!
Si-n fata slavei sclipitoare
in ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfintii la fiare
vedea-vor Forta Creatoare,
eu voi soptii cu adorare:
„E Tatal meu…
Costache Ioanid – De Ce Nu Vii?
“De ce nu vii de pe carari straine
sa-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, cind numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.
Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
Si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?…
De ce nu vii cit inca sunt aproape?
De ce te-ascunzi cit inca te mai chem?
De ce nu simti lumina Mea pe pleoape
si Harul Meu, in ceasul tau suprem?
De ce nu vrei si fii cu Mine-n slava,
sa colindam alaturi ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din vesnica dumbrava,
cu mina Mea cununa sa-ti aleg!
De ce nu vii tu, sufet nehotarnic,
cit inca pot Mintuitor sa-ti fiu?
Cind vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plinge-amar, dar poate prea tirziu!
Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?”
Costache Ioanid – Eu Nu Sunt Mai Mult …
Eu nu sunt mai mult decat fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutura clipa din timpul deplin,
Surade si cade si altele vin.
Eu nu sunt mai mult ca un fir de parang.
ce coasa il taie si furcile-l strang.
Tarana ramane si uita de el,
si alt fir se-nalta si moare la fel.
Eu nu sunt mai mult ca o umbra-n abis.
Dar drumul spre stele oricand mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafar cu chip marmoreu,
Pe fruntea mea insa e scris Dumnezeu!
Costache Ioanid – Tatal
De n-ai avut un fiu vreodata
legat in lantul cel mai greu:
de nu ti-a fost o clipa data
un osandit sa-ti strige:TATA!,
nu stii ce-nseamna Dumnezeu.
De n-ai avut un fiu in viata
crescut in vesnic jubileu:
de n-a fost dat sa-ti moara-n fata,
sa simti ca inima-ti ingheata-
nu poti pricepe ce sunt Eu
De n-ai avut in bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poti, omule, patrunde,
ca sa-ntelegice foc ascunde
cuvantu-acesta:Dumnezeu.
Dar dac-Odrasla Mea cea draga
S-a dat sub ochii Mei pe-altar,
o, cat as vrea ca lumea-ntreaga,
in fata crucii sa-nteleaga,
ca Eu sunt Dragoste si Har!
Costache Ioanid – Am cautat iubirea
Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfînta
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncînta.
Si-am întîlnit durerea. Dar cerul nicaieri.
Am cautat iubirea ca patrie voioasa
ca pe-un pamînt edenic de pace troienit,
sa spun odata clipei: “Ramîi, esti prea frumoasa!”
Si-am strabatut pamîntul, dar pace n-am gasit.
Am cautat iubirea ca pe un cer al firii.
Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic,
sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic.
Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara,
am întîlnit în cale deodata un drumet.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara,
o sarcina de zdrente si cioburi fara pret.
Trecea pe-o cararuie întîmpinînd batjocuri,
lasînd sa-i rupa cîinii din haina cîte-un fald.
Urca pe colti de stînca. Si-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.
Si totusi în privire avea un cer de taina
cum n-am vazut în lume în ochii nimanui.
Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima,
caci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma
sa aflu ce comoara în sarcina a strîns.
Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma,
cînd am privit prin zdrente cutremurat de plîns.
Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga
vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi.
-Dar unde duci straine povara Ta ciudata,
povara de osînda sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumetul. Si El mi-a spus în soapta:
-Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi strainul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauti înnourat si crunt?
-Eu… am soptit în sila, eu… cautam iubirea…
-Iubirea? … fu raspunsul strainului. Eu sunt…
Costache Ioanid – Oricine iubeste o floare
Oricine iubeste o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer …
Oricine iubeste seninul,
cind soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cind licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …
Oricine pe muntii albastri
priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer …
Dar cine-a primit indurarea
din ranile blindului Miel,
acela e frate cu floare,
cu riul, cu muntii, cu marea,
si-orunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.
Costache Ioanid – Asa ai vrut Tu…
Daca-ntr-o tainica vreme
din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu…
Daca am grai si nu muget
sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.
Daca intaia zidire
deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.
Daca m-ai scos din neghina,
nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.
Iar daca voi merge odata
la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!
Monica
mai 24, 2009 @ 8:00 pm
POEZIA ASTA MI-A PLACUT MIE FOARTE MULT. POATE O PUNETI IN PRIM PLAN ,LA FEL CA PE CEA A LUI A.MOSOIU.
Batea la poarta Cerului o raza…
Batea la poarta Cerului o raza
Batea sfios si-ncet, ca o straina…
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit – de palida lumina.
Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse Calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.
Parea atat de trista si umila
Dar totusi credincioasa si curata
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.
Apoi grabit, a luat-o-n Cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora:
I-a podidit pe toti, vazand-o, plansul
Si-au strans-o-n brate-ndata ca pe-o sora.
Ea le-a zambit stergandu-le sudoarea
Si s-a rugat apoi de ei, fierbinte
S-o-nfatiseze Bunului Parinte
Ca sa primeasca Binecuvantarea;
Stapane, Vesnic Datator de Viata
Din ce-ntuneric, ma-naltai la Tine!
Din ce prapastii crancene de ghiata!
Din ce vartej de patimi si ruine!
Cat am luptat cu oarba ratacire!
Cu nebunia surda si pacatul!
Dar n-am putut sa seman o sclipire,
In largul noptii stapanind de-a latul!
Ca o umila, biata, lumanare,
Am ars in van, in minte ne-ndurata!
Invinsa, goala, stinsa, spulberata.
Doar in surghiun gasesc acum scapare.
Sa pot s-ajung la Cerurile-albastre
Ca dintr-o grea catuse ce ma strange,
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!
Cum sta smerita-n fata Stralucirii,
Silita ochii serbezi sa si-i plece,
Sarmana raza – far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.
Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai Cel Vrednic, Nevazutul Tata.
Tu fugi, de teama sa nu fii atinsa?
Dar cand s-a stins Lumina-adevarata?
De te-am trimis in lumile-nvrajbite,
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi,
Ca pe-un manunchi de Raze impletite,
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la Noi!
Dintr-un biet sambur-nabusit in fasa,
Din stralucirea unei minti senine,
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantu-ntreg pana la Mine!
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta, vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata Mostenire?
Mergand spre raza, jos ingenunchiata
I-a sarutat obrajii amandoi.
Copila mea, fii binecuvantata!
I-ati deci puteri si-ntoarcete- napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina,
Sa-l paraseasca Ostile Ceresti,
Tu sa ramai! Caci tu esti doar Lumina
Si nu traiesti, decat cand stralucesti!
Vasile Voiculescu
Monica
mai 28, 2009 @ 10:59 pm
Mă iubeşti?
Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?
Mă iubeşti tu ca frate ceresc?
Mă iubeşti tu ca rob din iubire?
Eu aşa te iubesc.
Mă iubeşti tu când sunt lângă tine,
dar şi-n ceasul amar şi umbrit?
Mă iubeşti tu când ceru-i departe?
Eu aşa te-am iubit.
Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?
Mai presus de-orice gând pământesc?
Mai presus de-orice dragoste-a firii?
Eu aşa te iubesc.
Mă iubeşti tu pe culmi de vedenii
dar şi-atunci când te simţi părăsit?
Mă iubeşti şi-ntre flori, şi-ntre suliţi?
Eu aşa te-am iubit.
Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi,
decât cei ce arar mă-nsoţesc?
Mă iubeşti tu privind veşnicia?
Eu aşa te iubesc.
Simţi că-n lume străine ţi-s toate?
Simţi că-n Mine ţi-e totu-mplinit?
Mă iubeşti tu mai mult ca pe tine?
Eu aşa te-am iubit.
Costache Ioanid