Amintirea unei priviri

Un colțișor de cer înstelat își etalează mândru podoabele celeste, angajând zeci de suflete într-o dulce visare, într-un tainic moment de neuitat. La fel ca și acele zeci, poate chiar sute de suflete, un suflet pribeag își scrie propria poveste. Din ochii mari și luminoși se nasc alte două steluțe care, deși niciodată nu vor valsa pe scena cerului, sunt la fel, poate chiar mai importante decât stelele celeste, fiindcă ilustrează însăși taina sufletului.

– Douăzeci și patru, douăzeci și cinci…. Numărătoarea se întrerupe pentru o clipă.

Plecându-și privirea, o șuviță din părul catifelat cade ușor peste umăr.

Foaia albă aștepta să fie îmbrăcată în cuvinte, însă nu îi venise încă timpul. Pe marginea foii, tânăra desenează un trandafir. Dintotdeauna i-au placut trandafirii; în ei se îmbină atât de armonios gingășia cu puterea…gingășia în însăși structura lor, dar putere în a mișca suflete, puterea de a inspira scriitori. Avea atât de multe de scris și, totuși, nu își găsea cuvintele…dificil moment. După o luptă sortită eșecului, renunță la rațiunea atât de rece și privește înăuntrul propriului suflet pentru a găsi inspirația necesară.

Pentru un moment, închide ochii. Sentimentele o copleșesc.  Despre ce să scrie? Despre iubire, stele, suflete, sau despre ea ? Deschide ochii surâzători și începe să scrie:

„Ieri am întâlnit cea mai frumoasă privire. Nu era privirea unui om bogat, nici a unui vânzător, poet sau student. În limpezimea acelei priviri, mi-am dat seama cu adevărat de minunăția sufletului omenesc, de tainele ce se găsesc în el, de iubirea ce poate fi cuprinsă într-un om. În acea privire am văzut importanța încrederii în viață, în iubire,în Dumnezeu ; nu am văzut resemnarea în fața unei vieți nemiloase, ci am văzut pacea și bucuria de a trăi fiecare secundă. Nu era una dintre zecile de priviri goale pe care le întalnesc zilnic în cale și din care lipsește luceafărul bucuriei, ci am întâlnit o privire care mi-a străbătut ființa, devenind nemuritoare pentru mine. Era privirea unui om frumos în simplitatea sa, dar complex în spiritualitate.

Când mi-a întins micul buchet de flori, culese chiar de mâna sa, m-a cuprins un sentiment plăcut, făcându-mă să uit de problemele care mă încercau. În timp ce luam buchetul i-am atins, din greșeală, mâna…era mâna unui om muncitor, iar aceasta o făcea specială. I-am mulțumit și mi-a zâmbit, dar ochii…ochii parcă nu erau lumești; aveam impresia că, din spatele acelei priviri, mă privește altcineva, mă privește însuși Dumnezeu. Am tresărit ușor. M-am ridicat, am vrut să plec, să mă pierd printre mulțime; privirea aceea era prea curată, iar eu nu eram obișnuită cu o asemenea privire, dar cuvintele sale m-au oprit. “Să nu uiți de Dumnezeu„.

Aceste cuvinte m-au lăsat fără grai… m-am întors și am privit, din nou,  acei ochi frumoși care erau acum înlăcrimați. Vorbea cu atâta iubire despre Dumnezeu, încât credința lui te determina și pe tine să crezi, să iubești viața cu toate bucuriile și suferințele ei. „Cum reușiți?”, am întrebat fără a mă gândi vreo clipă că răspunsul era atât de evident. Mi-a zâmbit. Privindu-i chipul, am găsit răspunsul: avându-L pe Dumnezeu alături, fiecare clipă este o imensă bucurie ce nu poate fi tăinuită.

A plecat și, totuși, nu a plecat. Fizic, a plecat, dar privirea sa nu va pleca niciodată din sufletul meu. De la un necunoscut am învățat o lecție importantă, am învățat că viața este un dar divin și depinde numai de mine cum folosesc acest dar de care, însă, voi da răspuns în fața Celui ce mi l-a încredințat, am învățat cât de mult contează să-l asculți pe cel de lângă tine, am învățat că un cuvânt este atât de important, încât poate distruge sau anima un suflet. Am învățat că Dumnezeu este mult mai aproape de noi, dar oamenii uita să priveasca în apropierea lor. ”

Foaia era acum îmbrăcată în veșmânt de cuvinte scrise din suflet. Privește din nou spre cer, dar nu mai vedea stelele, ci vedea doar acea privire curată pe care o întâlnise într-o zi, dar care se va păstra o veșnicie.

(Mihaela Gligan)