Amintiri cu Părintele Teofil
Anul trecut, intr-o dupa-amiaza, am fost prima data la manastirea Sambata de Sus. Cand clopotele au vestit ceasul slujbei de seara, fiind in curter manastirii, am observat mirat cum calugarii si oamenii aflati in preajma mea nu au intrat in biserica centrala din mijlocul curtii interioare, ci au inceput sa urce grabiti scarile aflate in stanga, catre etaj (aflat deasupra corpului de chilii, cred).Cu sfiala, am urmat si eu acelasi drum, descoperind astfel biserica aflata acolo.Curand, ajutat de un ucenic, a sosit si parintele Teofil Paraian.
Toata slujba s-a desfasurat parca in alta lume, departe de cea de afara si apropiata din ce in ce mai mult de Cer.La terminarea slujbei, parintele a trecut din nou prin fata mea, la cativa pasi. Nu am putut schimba nici macar un cuvant, dar am simtit pur si simplu ca dinspre dansul radia atata simplitate, blandete, bunatate, liniste, sau intr-un cuvant, sfintenie…atat de aproape! Voi pastra vesnic in inima acest moment, mic ca timp fizic, aparent banal, dar dar care straluceste pentru mine ca o candela.Voi incerca sa fiu si eu mai bun, mai rabdator, mai iubitor, sa citesc mai mult din povetele dansului, si sa mai ajung la Sambata de Sus pt a pune acolo macar o floare, un gand bun si o rugaciune…
(Adrian Tutu)
Saurian
octombrie 31, 2009 @ 1:20 pm
@Adrian: l-ai cunoscut pe păr. Teofil? Mi-a spus cineva că a auzit că era destul de dur cu cei care veneau la sfinţia sa? Cum ţi s-a părut? Auzind că e omul bucuriei, doar după moartea părintelui m-a bătut gândul să vorbesc cu sfinţia sa. Dar ca de obicei m-am trezit prea târziu. 🙁
Adriana
octombrie 31, 2009 @ 2:57 pm
Saurian,
Stiu ca intrebarea nu mi se adreseaza, eu nu l-am cunoscut personal, dar cunosc oameni care l-au cunoscut, si era asa cum descrie Adrian. Din povestirile lor eu nu am perceput nici o duritate, ci doar o fermitate in ceea ce afirma, si facea afirmatii care nu erau intotdeauna precum vroiau sa auda cei care intrebau. Intotdeauna l-am considerat, prin cele care mi s-au povestit despre el, inaintea timpurilor in care a trait, si tare mi-ar placea sa citesc si eu scrierile sale. Daca stiti ceva care sa fie deja in format electronic, va rog sa imi spuneti.
Saurian
octombrie 31, 2009 @ 3:40 pm
@Adriana: încearcă aici http://www.nistea.com/teofil_paraian.htm Pe respectiva pagină sunt şi linkuri către anumite cărţi în format online. Mai poţi încerca şi aici: http://www.manastireabrancoveanu.ro/teofil.php
Mai poţi să mergi la http://www.sfaturiortodoxe.ro pentru a asculta conferinţe online cu păr. Teofil
Toane Bune
noiembrie 1, 2009 @ 1:07 am
De pe saitul manastirii Brancoveanu Sambata de Sus se pot descarca unele dintre cartile parintelui Teofil. Aici este linkul:
http://www.manastireabrancoveanu.ro/teofil.php
Iar aici este un interviu cu parintele, despre bucurie, din primavara 2009.
http://www.tamada.ro/article–interviu-pr-teofil-paraian–2680.html
http://www.tamada.ro/article–interviu-pr-teofil-paraian-partea-a-iia–2814.html
Ovidiu
noiembrie 4, 2009 @ 4:55 pm
@Saurian
Imi amintesc ca m-am spovedit o singura data la parintele Teofil: la un moment dat, in timpul spovedaniei, spunandu-i ca sunt mandru, mi-a cuprins capul cu ambele brate, strangandu-ma la pieptul sau si intrebandu-ma: „de ce esti mandru? stii ce a zis un parinte din Pateric…” si mi-a amintit pe un ton plin de bunatate,o pilda pe care o citisem in Pateric; in tot acest timp, ma tinea strans la pieptul sfintiei sale vrand parca sa-mi transmita ceva din dragostea si din bucuria pe care le-o impartasea tuturor. Daca asta se cheama duritate, cu siguranta as vrea sa am parte de ea la fiecare spovedanie!
Adriana
noiembrie 5, 2009 @ 9:00 pm
multumesc de linkuri!!
Saurian
noiembrie 5, 2009 @ 9:15 pm
@Ovidiu: ce frumos… eu mă refeream la altceva. De exemplu, mie cu părintele Iustin Pârvu mi s-a întâmplat să mă dea afară din chilie de mai multe ori sau în cel mai bun caz să fie destul de rece cu mine.
D
noiembrie 5, 2009 @ 9:25 pm
oare de ce ?
Adriana
noiembrie 5, 2009 @ 9:30 pm
Ce ciudat 😐 Poate ca iti punea rabdarea la incercare sau vroia sa te faca sa intelegi ceva, cine stie 😐 Ciudat in orice caz 😐
D
noiembrie 5, 2009 @ 9:39 pm
ce nu intelegem noi inseamna ca e ciudat ?
Adriana
noiembrie 5, 2009 @ 10:06 pm
Nu intotdeauna, dar in acest context da, avand in vedere ca vorbim despre un parinte de exceptie care a inteles ca trebuie sa aiba intelegere fata de slabiciunea omeneasca, si ca atare avea o mare bunatate fata de credinciosi…
D
noiembrie 5, 2009 @ 10:14 pm
avea ? ai dres-o; acum il judeci …
Adriana
noiembrie 5, 2009 @ 10:19 pm
Avea pentru ca acum a trecut la cele vesnice, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
D
noiembrie 5, 2009 @ 10:22 pm
Saurian vorbeam de p. Iustin , daca nu ai observat.
florinm
noiembrie 6, 2009 @ 1:43 am
Uneori suntem „izgoniti” (mai degraba amanati) tocmai pentru ca ne vad ca suntem nehotarati.
Nu e nimic ciudat, ciudat este doar atunci cand cautam exlicatia la celalalt si nu la noi.
In privinta „duritatii” pr. Teofil, l-am auzit pe dansul spunand intr-o conferinta ca pe cei ce fumeaza nu-i primeste la spovedanie. Poate pentru ca aceia se spovedeau STIIND ca vor pacatui in continuare? Pentru unii e dur lucrul asta, pentru altii de neinteles. Dar noi tot cautam sa-i intelegem pe ceilalti, chiar si pe Dumnezeu, dar in ce ne priveste pe noi insine nu ne dam silinta mai deloc. Poate sa „aratam” altora ce stim.
Adriana
noiembrie 6, 2009 @ 5:22 am
Florin,
Unde-i atunci intelegerea pentru slabiciunea omeneasca si ajutorul pentru cei care au mai mare nevoie de ajutor? Ii ajutam atunci numai pe cei care oricum se pot ajuta si singuri? Pentru mine ramane ciudat in acest context, pentru ca vorbim de cineva care se ghida dupa principiul de a-l intelege pe cel mai slab… Cei care nu se lasa de fumat cu siguranta din slabiciunea lor nu se lasa, si au mai mare nevoie sa ii ajute cineva.
Adriana
noiembrie 6, 2009 @ 9:30 am
Stii Florin,
La treaba cu fumatul, eu sunt convinsa ca parintele se referea la aceia care fumeaza fara sa considere asta pacat, caz in care atitudinea sa este perfect normala. Nu poti ajuta pe cineva care nu considera ca ar avea nevoie de ajutor…
florinm
noiembrie 6, 2009 @ 1:05 pm
Adriana, „slabiciunea” voluntara e ceva, slabiciunea din nestiinta sau naiva e altceva.
In primul caz, cel „slab” NU VREA sa se pocaiasca, pentru ca nici nu recunoaste posibilitatea macar ca el sa se insele. Sau este atat de inselat de mandrie, incat cauta doar justificari pentru caderea lui. In cazul acesta, e normal sa nu te obosesti rpea tare sa-i explici acestuia, pentru ca e „tare” de cap (in sensul rau, desigur). Ce sa-i explici? Ca greseste, cand el stie ca fumeaza ca sa se calmeze, pentru ca e prea stresat? N-ai cum sa-l convingi, in schimb ai sanse mari sa-l faci sa cada in pacate si mai grele (de exemplu hula impotriva Domnului, a Duhului Sfant etc.).
In cazul al doilea, cand cineva pacatuieste si tot cade din nestiinta sau dintr-o neputinta nascuta din naivitate, acesta e „disponibil”, e ascultator de cele bune, e gata sa se lase, daca primeste o mana de ajutor. Si mana de ajutor azi primim toti, caci cine nu stie ca e gresit sa pacatuiesti? Insasi constiinta te atentioneaza. Cand un om isi pune intrebari in mod sincer, e foarte simplu sa afle raspunsuri.
Referitor la ultimul tau comment, cum ca esti convinsa ca sunt unii care fumeaza si nu considera asta pacat: toti fumatorii sunt cel putin asa. Iar daca fumeaza si STIU ca e pacat, e mult mai grav. Din pacate, unii stiu ca e pacat, iar ceilalti nu dau doi bani pe asta.
Si nu e fumatul singurul pacat in care intalnim problemele astea de „atitudine” din partea celui care-l comite. Exemplele sunt multe (masturbarea, avortul – sunt doar doua exemple foarte grave).
Saurian
noiembrie 6, 2009 @ 3:48 pm
@florinm: În legătură cu slăbiciunea „voluntară” şi cea „nevoluntară” ( cum le clasifici tu ) nu e întotdeauna aşa de simplu precum crezi. Să nu ne grăbim a judeca pe alţii.
florinm
noiembrie 6, 2009 @ 4:27 pm
Saurian, daca n-as trai „slabiciunea” si voluntara si pe cea din nestiinta pe pielea mea, n-as vorbi. Si cu cat stiu mai multe, cu atat imi dau seama cat sunt de pacatos, de fapt, pentru ca pacatuiesc in cunostinta de cauza.
Deci nu ma grabesc sa judec pe nimeni si nu e cazul sa te simti atacat. Doar daca nu incerci sa te justifici, cumva. Pacatul nu trebuie sa-l justifici, doar sa TI-L asumi, ca e al tau. Deci in loc sa cautam sa ne justificam motivul caderii, sa normalizam caderea, mai bine am cauta sa numai cadem si sa inlaturam cauza caderii. Altfel, ne furam caciula. E o concluzie pt care primesc confirmare in fiecare secunda. Constiinta – glasul Domnului pe care ma chinui sa-l aud in vacarmul de ispite ce ne inconjoara – este cea care-mi confirma asta.
Saurian
noiembrie 6, 2009 @ 7:43 pm
@florinm: deci să înţeleg că respectiva postare a fost un atac la persoana mea? 😛
Chestia e că eu mă refeream în caz general. Ştiu cazuri de oameni care sunt foarte dificili în a vedea care e căderea lor şi asta nu o fac în mod voit. Pur şi simplu păcatul e aşa de ascuns încât nu-şi dau seama că e o greşeală undeva la ei. Aşa că şi eu vorbesc din puţinele mele experienţe mai triste cu astfel de cazuri în care diavolul lucrează foarte, foarte fin iar a intra cu bocancii în sufletul celuilalt nu rezolvă nimic.
florinm
noiembrie 6, 2009 @ 9:30 pm
Sorine, priveste mai atent. Care pacat nu e cusut cu ata alba? Vreau sa zic sa ne uitam fiecare la noi, nu la altii.
Daca ne uitam fiecare la sine, nu intram cu bocancii in sufletul nimanui. Apropos de suflet, azi vorbim prea mult de „suflet”, dar prea putin de DUH. Ia spune-mi, ai putea folosi expresia de mai sus despre duhul cuiva? Adica sa intri cu bocancii in DUHUL cuiva?
Unul care vorbeste de duh, care stie ca atunci cand vorbeste cu cineva nu vorbeste cu materia, ci cu duhul aceluia (unii Sf. Parinti spun ca sufletul e de fapt, acelasi lucru cu duhul, altii fac distinctia intre suflet si duh), unul ca acesta nu intra cu picioarele in nimic. Dar e posibil ca celalalt sa se simta lezat de orice, iar hiper-sensibilitatea asta e doar din vina celui din urma.
Parerea mea – daca ai de spus ceva, cuiva, spune-i. Cu grija la ton, cu rugaciunea in gand, dar spune-i. Se poate alege si tacerea, dar nu din paruta smerenie, ci chiar de teama de a nu gresi.
Nu ma intelege gresit – a fost de bine, nu te-am atacat. 😉