Anorexia sau teama permanentă că ești prea grasă
Nu sunt psiholog, doctor sau teolog, dar m-am gândit din experiența mea să încerc să ajut puțin persoanele care suferă de această boală dificilă , cum e Anorexia.
Eu când am suferit de anorexie nu eram așa de apropiată de Hristos. De aceea, cu ochii de acum, la cei 23 de ani, cred că Anorexia din punct de vedere creștin ortodox poate fi tratată mult mai încurajator. Evit să zic ușor pentru că anorexia nu se tratează deloc ușor.
Probabil știm cu toții câte puțin despre anorexie. Deși este greu de clarificat, de ce o persoană ajunge să sufere de anorexie, totuși s-a putut realiza o categorie de posibili factori:
Factori genetici
Gene care influențează în același timp reglarea alimentației, cât și personalitatea și emoțiile, pot reprezenta factori etiologici importanți.
Este interesant de specificat că s-a observat în aceste cazuri un risc genetic de depresie. Adică de exemplu la o mamă care suferă de depresie clinică și anorexie, va exista posibilitatea ca și fiica ei să aibe o predispoziție către anorexie și depresie. Cu toții știm că depresia reprezintă un păcat din punct de vedere creștin. Anorexicele și oricine în general trebuie să înțeleagă că un anumit mod de a fi și de a trăi va avea un efect asupra copiiilor acestora.
Factori neurobiologici
Este vorba despre corelațiile strânse între serotonina și diferite fenomene psihologice, ca starea de dispoziție, somnul, vomitarea, pofta de mâncare și funcția sexuală. Fiind vorba de o perturbare a sistemului serotonic, cu atât mai mult este nevoie de ajutorul unui doctor, alături de un duhovnic.
Factori nutriționali
Deficitul de zinc cauzează o scădere a apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales într-o inadecvată nutriție. De asemenea și carența altor vitamine, cum ar fi de exemplu Vitamina B1, tirozina și traptofanul, pot contribui la acest fenomen de malnutriție. Așa că mare atenție chiar și în rândul tinerelor care țin post. Postul nu este o scuză pentru a ține o cură de slăbire, mai ales pentru cei slabi cu sănătatea fizică. Un post negru de asemenea este bine să fie făcut numai cu binecuvântarea duhovnicului.
Alimentele bogate în proteine conțin și cantități mari de zinc. Fructele și legumele NU sunt surse suficiente de zinc pentru organismul uman, proteinele din alimente precum cerealele, fructele și legumele sunt proteine incomplete, carnea fiind considerată în acest caz cea mai bună alegere.
Totuși, proteinele din vegetale pot fi combinate pentru a se ajunge la asigurarea necesarului de aminoacizi esențiali pentru organism (adică a proteinelor, respectiv zincului). Astfel de exemple ar fi: orez și fasole, grâu, porumb și fasole. De asemenea se găsesc surse importante de zinc în alune și untul de alune. Tirozina și triptofanul se pot găsi și în produse de post precum: algele marine (indeosebi spirulina), arahidele, peștele, semințele (de susan, de dovleac, de floarea-soarelui), curmale uscate, banane, alune de pădure.
Punctez așa de mult pe acest subiect pentru a face clar câteva lucruri. Tinerele care se joacă cu alimentația, și mai sunt supuse unor factori psihosociali sau ereditari, pot foarte ușor să alunece în timp în anorexie , fără măcar să dorească prea mult la început să slăbească!
Postul nu este o oportunitate de a ține cură de slăbire, iar postul, ținut corect de către persoanele mai sensibile fizic poate fi ținut, dacă se iau în considerare toate aceste alimente sănătoase, precum semințele, legumele, etc. Trebuie să existe o atentă supraveghere a medicului și a duhovnicului, dar dacă persoana respectivă dorește să țină post, poate să țină! Dacă de exemplu tu știi că ai predispoziție spre spasmofilie, dar ții post numai cu pâine și apă, nimic altceva sănătos, atunci nu te mira dacă vei avea probleme și nu da vina pe Ortodoxie că te-a adus la pat.
Factori psihologici.
În multe cazuri de anorexie întâlnim acești factori.
Printre cele mai dese tulburări sunt: tulburări de personalitate, precum perfecționismul, tulburare a imaginii corporale despre sine ca o problemă de percepție de sine, precum și alte tulburări care co-există cu anorexia împreună, precum depresia clinică, tulburarea obsesivă – compulsivă, tulburarea de personalitate de limită, abuzul de substanțe.
Punctez aici pe perfecționism, o problema majoră în societatea noastră, care ar merita singur a fi un subiect de dezbătut. Perfecționismul se naște dintr-o percepție deformată a ceea ce este frumos și normal, din lipsa unei stime și de multe ori, după părerea mea, dintr-o iubire extraordinară de sine, mândria. Perfecționismul și obsesivul sunt probleme dese în anorexie, iar în cazul meu au fost factori importanți.
Factori sociali și culturali
Cu toții știm că trăim într-o lume în care se promovează imaginea. Mass media a încurajat promovarea slăbirii ca formă ideală de frumusețe. Tinerele, din dorința de a fi iubite si acceptate de o societate deformată din păcate, își adună forțele și ambițiile pentru a răspunde acestor pretenții.
De ce este anorexia un păcat?
Haideți acum să analizăm puțin mai aproape problema anorexiei.
La mine anorexia a pornit de la complexul că am fost mereu un copil mai plinuț. Prin clasa a VII-a fusesem la o nuntă și mă uitam cu jind la toate fetele drăguțe și frumos îmbrăcate. Atunci am zis că trebuie să fac ceva. Am început inițial printr-o dietă relativ normală și înot.
Slăbeam. Cu cât slăbeam mai mult, cu atât lumea era mai uimită de aspectul meu fizic și mă admirau. Primeam o admirație sau o laudă, mă simțeam mai valoroasă ca un om. Dar eu nu știam că valoarea unui om nu stă în laudele oamenilor, în aprecierile lor, sau în a lua 10 pe linie (veșnicul perfecționism care îmbolnăvește oamenii).
Așa că am continuat în stilul acesta, ca să îmi alimentez impresia că în sfârșit sunt frumoasă. Problema e că am început să trec de limita normală. Slăbisem aproape 20 de kg în 3-4 luni. Ajunsesem să nu mai mănânc aproape nimic. Un biscuite era o adevărată amenințare. Trebuia să mă cântăresc apoi de vreo 20 de ori restul zilei. Au urmat certurile cu mama. Observați că deja devenisem obsedată, iar percepția mea asupra normalului era afectată.
Undeva în adâncul meu știam că nu e bine ce fac, știam că e rău. Cumva, eu nu mai vroiam să slăbesc. Dar mă speria așa de tare gândul că orice fărâmă de mâncare aș pune în gură ar distruge liniștea aceea care mi-o adusese faptul că acum sunt și eu o fată slabă, că mi-ar distruge lumea pe care mi-o creasem, încât eram de neoprit. Lumea nu mai râdea de mine.
În general, problema anorexiei se învârte în jurul lipsei stimei de sine și a dorinței de a fi apreciată, acceptată, iubită. Din experiența mea personală, am ajuns la concluzia că anorexia, săpată mult mai adânc și mai profund, izvorăște dintr-o lipsă de dragoste, din căutarea personală spre acceptare, iubire, spre eliberare a durerile din suflet.
Atunci când nu găsim această dragoste în Dumnezeu, rezultatul este mai mult decât clar. Căutăm aprecierea societății, căutăm o apreciere atât de absurdă, încât, așa cum e în cazul anorexicelor, niciodata nu va fi de ajuns cât au slăbit și se va ajunge la acțiuni de neînțeles. O anorexică sau un anorexic când se uită în oglindă sau când se cântărește, deși are o greutate mult sub normal, consideră că încă nu este de ajuns. Vorbim aici despre acea percepție deformată.
În această absurditate intră și perfecționismul și obsesiile, care își vor spune cuvântul fie de la început, fie mai târziu.
Perfecționismul, dus la extrem, este tot un păcat. El exprimă nemulțumirea noastră veșnică, frica de a greși, de a rata, de cădea. Dorința de a fii mereu apreciați, lăudați. De unde se nasc aceste frici? Din egoul nostru, ținut într-un lanț vicios, și uite așa, iarăși ajungem la păcatul primar, mândria.
Dacă ar fi acceptată și primită dragostea Lui Dumnezeu, atunci am înțelege, că nu avem nevoie să ne înfometăm ca să ne simțim utile, ca să simțim că facem prin asta ceea ce e corect.
Anorexia este un păcat și pentru că nu acceptăm corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în frumusețea Lui. Este un păcat pentru că îl conducem voluntar spre o sinucidere lentă, prin înfometările făcute, care vor avea repercusiuni viitoare asupra sănătății, prin vomitatul voluntar, prin substanțele utilizate, prin exercițiul fizic făcut până la epuizare. Da, o sinucidere. 10% din anorexice au sfârșit prin moarte.
Anorexia de asemenea naște tulburări, depresii. Relațiile sociale se pierd, anorexica refuzând un ajutor venit din exterior și neacceptând în multe cazuri că are o problemă. Însingurarea ia naștere, iar lipsa hranei și bucuriei sufletești apar ca o proiecție sau o oglindă a lipsei hranei trupești.
Când această dragoste divină nu este acceptată, fie pentru că o refuzăm, fie pentru că, în cele mai multe cazuri ea nu a fost cunoscută, atunci începe calvarul.
Cum tratăm anorexia sau cum ne comportăm cu persoanele anorexice?
De multe ori, anorexia la început începe din ceva inofensiv. Uneori nici nu îți dai seama, cum ai dat in obsesia îngrășării prin un biscuite sau un ou.
Cu cât avansează anorexia, cu atât ea va fi mai greu de tratat. De cele mai multe ori persoanele anorexice sunt tratate în spitale, fiind forțate să se hrănească, ca mai apoi când iasă din spital să o ia de la capăt.
Părerea mea este că alături de ajutorul doctorilor, psihologilor, o anorexică are nevoie și de ajutorul unui duhovnic foarte iscusit. Probleme precum obsesia, perfecționismul, depresia, și alte tulburări de percepție și personalitate aduse într-un stadiu avansat nu pot fi tratate numai cu un duhovnic.
În același timp, doctorii și psihologii nu pot oferi anorexicei hrana sufletească după care ea tânjește de fapt cu ardoare, dar nu este conștientă. Lipsa hranei sufletești este cea care a creat un gol atât de mare, încât anorexica a trebuit să își caute dragostea într-o direcție greșită. O dragoste de sine. Cât de importantă este și Sfânta Împărtășanie, un alt aspect pe care nu il pot oferi doctorii.
În cazul familiei și a prietenilor este nevoie de multă răbdare. În primul rând nu trebuie să i se reproșeze unei anorexice cu duritate ceea ce face. Ea are nevoie de multă înțelegere, dragoste și blândețe. În al doilea rând este foarte greu să recunoască că are o problemă.
Pentru o anorexică care a realizat totuși că are o problemă mare, o pot sfătui să se roage. Mult. Rugăciunea este un remediu atât de benefic. Chiar dacă nu știi exact pentru ce să te rogi, pentru că percepția ta de sine și față de lume a suferit schimbări, roagă-te oricum. Să fii luminată și să aibă Dumnezeu și Maica Domnului grijă de tine. Și dacă tu îți dorești din tot sufletul să te ridici din drumul către moarte, rugăciunea ta va primi răspuns și vei primi putere .
În nici un caz să nu încerce anorexicii să scape de problema lor singuri. Chiar și dacă prin minune, va reuși să scape, pot exista mereu efecte, sau probleme care de fapt nu au fost rezolvate. Perfecționismul și obsesivul de care ai dat dovadă în viața anorexică, pot să își spună cuvântul în alte situații și probleme de viață. Aparent, ai zice că ai scăpat de anorexie, dar acel gol sufletesc, completat prin teama de a nu greși, de a fi totul perfect și calculat, ca atunci când îți calculai caloriile, și reflectat prin mici obsesii, încă va dăinui. După cum am zis, anorexia este o boală mult mai profundă și puțini înțeleg asta.
Cum am reușit eu să scap? Drumul e foarte diferit pentru fiecare. Deoarece aveam un profil în care aveam nevoie de mușchi sănătoși, oase puternice, minte puternică, dragostea de meserie și sentimentul de responsabilitate m-au făcut să iau decizia că trebuie să încetez.
Greșeala mea a fost că am făcut asta pe cont propriu. Adică încă vreo 2, 3 ani, până să scap definitiv. Încă 2,3 ani, unde m-am hrănit haotic. Iar acum mă gândesc că multe probleme de sănătate ce le am acum, sunt pentru că nu m-am hrănit adecvat în perioada cea mai importantă de asimilare a vitaminelor și mineralelor. Plus că diverse tulburări precum perfecționismul, s-au făcut simțite mai târziu în alte domenii, făcându-mă și acolo să clachez într-un final.
De aceea, acceptați ajutorul celor dragi și a specialiștilor. Refuzul de accepta un ajutor, este tot un soi de mândrie. Noi vrem să părem că suntem puternice și nu avem nevoie de ajutor. Succesul atins pe cont propriu ne alimentează încrederea, sentimentul utilității. Atitudinea aceasta e o falsă amăgire.
Mesajul meu pentru anorexice, de la o fostă anorexică, e unul direct și sincer. Există două drumuri. Unul spre moarte sigură, sau cel spre lumină, spre dragostea lui Hristos, care are o dragoste nemărginită și te iubește așa cum ești.
Drumul e greu. De aceea există oamenii din jurul nostru care să ne ajute. Dar cel mai important e dorința ta. Dorința să te lași iubită de Dumnezeu , să te lași în grija Lui. Gândește-te ce frumoasă e lumea în care nu mai trebuie să plângi pentru că nu scapi de obsesiile tale. O lume în care ești iubită și apreciată pur și simplu pentru ceea ce ești, pentru sufletul tău frumos care stă undeva prăfuit, pierdut. Sunt mulți oameni care te iubesc, te susțin și se roagă pentru tine, chiar dacă tu nu știi asta. Nu mai trebuie să schimbi nimic la corpul tău. Schimbările sunt in inima și ființa noastră.
Rugați-vă pentru oamenii care suferă de anorexie sau alte boli asemănătoare, căci au mare nevoie de rugăciunile noastre.
Doamne ajută!
„Dacă ai fi perfectă, ce merit am avea noi că te iubim!”
S.
Boitos
august 24, 2012 @ 10:50 am
Este foarte bun articolul si foarte la obiect.Exact asa se intampla din pacate.Se cauta exteriorul, nu interiorul, si ceea ce are in suflet o persoana.
Trebuie sa avem grija de noi in primul rand.Si ai avut dreptate cu postul, si cum trebuie sa postim.Pt ca unii pot posti mai usor, altii mai greu, in functie de corpul fiecaruia si de cum asimileaza vitaminele , de ce munca face si cat timp munceste.Daca sufera de ceva boala sau nu.Fiecare se stie pe el insasi cum poate fi.
Imi zicea cineva odata ca noi astia care suntem normali, nu avem nevoie de ancora cand bate vantul, dar pe cei care arata ca niste scanduri, sigurat ii sufla vantul.
Plus de asta articolul e binevenit deoarece vad f mult fete f. slabe.Abia daca au muschi pe ele.Ma gandesc cum pot munci, sau cum pot invata?
Exista un fel de moda sau de tipar, dupa care trebuie sa te incadrezi, daca nu, ce faci?
Slabesc pt ca asa sunt si colegii lor, pt a fi admirate, fac concurenta intre ele, apoi slabesc pt ca le bat la cap parintii lor ca trebuie sa arate bine.
Apoi trebuie sa isi afle un iubit, ca ala nu mai sta pana deschide fata gura sa vada ce vorbeste, ci o ia asa dupa cum arata.
Si apoi ca sa nu fie cumva parasita trebuie sa se incadreze in niste limite pt ca: iubitul ei i-a spus prima data ca este frumoasa si arata bine, nu ca este desteapta, linistita , cuminte, inteleapta, credincioasa,….
Atata are ea de aratat: fizicul.Pe asta pariaza cand merge sa caute un iubit.
Si sa stiti ca il afla f. repede, chiar mai repede decat un om normal, sau plinut.
Problema este ca nu se mai vorbeste ca ea a fost tratata ca un obiect si apoi aruncata, ci doar ii se spune: lasa ca esti frumoasa si slaba si iti gasesti tu altul repede.
Inafara de Dumezeu nimeni nu-i perfect, si daca avem asta in cap atunci trebuie sa ne acceptam asa cum suntem.
Daca noi nu ne iubim pe noi insine, atunci cine sa o faca inainte noastra?
Daca noi nu ne acceptam defectele fizice, sau ca suntem prea grasi sau prea slabi ( ca asa ne-am nascut ) atunci cine sa ne accepte ?
Sigur ca trebuie sa te intretii ( adica sa nu slabesti nici prea prea dar nici sa te ingrasi prea mult) pt ca inainte de toate Dumezeu ne-a dat un corp pe care trebuie sa il ingrijim, nu sa ne batem joc.
Raul
august 24, 2012 @ 10:59 am
Nu fiti tristi/triste Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel de mult! Fetelor nu va faceti griji ca baietii nu o sa se uite la voi daca sunteti mai plinute, o sa se uite pt ca sunt o multime de baieti care o sa va caute sufletul si nu fizicul, iar cei ce cauta dupa fete trase prin inel o sa se plictiseasca de ele, deoarece ca multe din acestea ar mai vrea sa vada cum e si cu altii si au o gandire cam ciudata, si tot o fata mai simpla, mai plinuta, mai modesta, mai cuminte o sa caute! Nu va faceti griji! Mancati la timp siii, inca o chestie faceti sport de orice fel, alergati cel mai bine, 30 minute pe zi sau cat puteti fiecare , este simplu si nu costa nimic si iti da mereu stare de comfort psihic si fizic. Dar daca la fizic ne gandim, hai sa ne gandim si la suflet, pt ca din suflet incepe totul, legatura cu un preot duhovnic la care sa te spovedesti cat mai des si care este dispus sa stea cu tine la discutii este cea mai buna solutie, dar si aici exista o chestie, sa fii sincer cu preotul si sa ii spui exact problema si sa lasi orice mandrie si orice orgoliu de o parte primind sfaturile si ascultand indrumarile acestuia! Dumnezeu rasarele soarele pt toti si da fericire fiecaruia dupa dorintele si nevoile sale!
Doamne ajuta!
Georgiana Ionela Tofoleanu
august 24, 2012 @ 11:12 am
Foarte bun articolul şi de asemenea, Simona are dreptate în comentariul anterior. Problema e că cei din jur te etichetează extrem de mult; dacă eşti gras sau ai mai multe kilograme decât greutatea normală; ei nu îşi pun întrebarea: „măi, omul ăsta dacă are probleme de sănătate…? hai să îl ajutăm!”, ci prima dată se gândesc: „cât bagă ăsta în el! / sau: ,, uite-o şi pe asta că e cât o vacă” . Şi poate acesta e un factor des întâlnit la anorexici. Ajung să nu mai mănânce nimic, să slăbească chiar, pentru CEILALŢI. Iar acesta deja nu mai este un mod de viaţă sănătos, echilibrat. Când te decizi să slăbeşti nu o faci pentru ceilalţi, ca să fii plăcut/ă de ei şi atât; ci o faci pentru sănătatea ta, pentru trupul tău, deoarece el este templu al Duhului Sfânt. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?” Deci nu avem voie să ne batem joc de el şi nici să-l neglijăm. De ce să te înfometezi pentru alţii, ca să fii în pas cu ei, ca ei să te aprecieze şi să te placă? Mai întâi de toate sănătatea e importantă.
Raluca Irimie
august 24, 2012 @ 11:46 am
Mai mult decat atat: persoanele anorexice au nevoia de a detine control asupra vietii lor, de a controla macar o parte din haosul ce ii inconjoara, numai ca acest control e doar partial si foarte prost pe termen lung. Anorexia nu se refera la a slabi pentru a fi placuta, ca o cura de slabire prost conceputa. E nevoia de control si dorinta de a te face atat de mic incat sa poti sa dispari. O sa para putin mai greu de inteles, dar in momentul in care slabesti, te faci defapt mai mic, mai mic si mai mic, atat de mic incat sa poti sa te strecori printre probleme fara sa te confrunti cu ele, sa te faci nevazut. Anorexia in foarte putine cazuri apare la varsta adulta, si asta doar daca are radacini in perioada adolescentei.
Boitos
august 24, 2012 @ 1:10 pm
In acest caz daca este asa cum se spune ca unele persoanele vor sa se faca mai mici pt a scapa de probleme atunci, ar trebuie incurajati de mici toti copii care au tendinta de frustrare, depresie, probleme de sanatate, ca sa isi depaseasca limitele din mintea lor.
Este ca si cum cineva ti-ar spune ca obligatoriu trebuie sa urci un munte si dupa ce l-ai urcat te simti f puternic pe varful lui si ai sentimentul ca poti depasit toate limitele, si nu mai esti nici gras, nici slab, nici urat, etc.Esti doar tu cu vointa ta.
Si eu mai zic ceva, desi poate voi atrage multe comentarii , dar copii de mici trebuie invatati cu responsabilitati ( dupa puterea lor de pricepere).
Pt. ca daca intr-o zi rezolva o problema de-a casei, in alta zi alta, atunci se vor simti puternici si vor crede ca pot rezolva orice.Nu au limite in calea mintii lor.Nu au complexe.Nu se tem de nici un om care le va spune lucruri urate: este gras, slab, urat.Pt ca ei isi stiu valoarea lor adevarata si nu o asteapta de la altii.
Nu au nevoie nici sa le spuna cineva ca: esti frumos, destept, pt ca ei stiu acest lucru.
Ei stiu ca au defecte si calitati ca toti oamenii.
Imi aduc aminte de ceva, intr-o perioada m-am cam ingrasat putin, dar unii imi ziceau ca m-am ingrasat ,atii ca am slabit( culmea).Eu nestind ce sa fac , odata i-am spus : da , m-am ingrasat, si ma simt bine asa cum sunt.De fapt chiar asa era, chiar ma simteam bine asa.Imi gasisem eu alte atuuri ale mele.Dupa o vreme am slabit inapoi, dar numai dupa ce am inceput sa ma accept asa cum sunt ( zdravana).
De atunci eu mai glumesc cu cineva care se uita la mine si incepe cu : ai slabit?
Si un zic nu, ca is zdravana.
Am impresia ca mintii mele putin ii pasa ca sunt cu vreo 4-5kg mai grasa sau slaba.
Boitos
august 24, 2012 @ 1:14 pm
Si inca ceva: nu ne putem controla viata.
Orice am face si oricum am face, viata nu se poate controla.
Si dupa ce accepti acest lucru, atitudinea ta fata de viata ta este alta.O accepti asa cum vine cu bune si rele.Pt ca stii ca dupa bine va veni si ceva rau, si dupa rau va veni si bine.Depinde de noi cum o privim.
Si nu putem avea totul in viata.Adica totul deodata , ci numai pe rand, si la timpul lor.
Raluca Irimie
august 24, 2012 @ 2:00 pm
Da, dar pentru un adolescent, care e permanent bombardat cu mesaje care mai de care mai dubioase, care oricum, are o perioada proasta si din cauza schimbarilor fiziologice si fizice, e dureros sa se confrunte cu violenta in familie, sau indiferenta parintilor, a prietenilor (stim ca in perioada adolescentei prietenii sunt extrem de importanti). Depinde si de resursele interioare de care dispune adolescenta in acel moment. Daca intr-adevar, cineva s-a ocupat de ea, are o relatie buna cu parintii (as sublinia aici, mai ales cu tatal), si cel mai important, cu Dumnezeu, ar gasi alte strategii, mai putin, sau chiar deloc periculoase. In lipsa de acestea, gaseste tot felul de modalitati de compensare: controlul greutatii, auto-mutilare, etc. Depinde mult ce construiesti in acel copil, pana la varsta adolescentei.
Dupa cum zici, Simona, copilul trebuie stimulat de mic sa faca lucruri, sa vada ca poate, sa isi cunoasca punctele slabe si punctele forte, dar daca parintii nu sunt in zona? Daca vor sa ofere copiilor „tot ce ei nu au avut”, si merg sa munceasca precum robii pentru niste jucarii care oricum nu valoreaza mai mult decat 15 minute de atentie si afectiune autentica, adevarata din partea parintilor?
Ludmila Doina
august 24, 2012 @ 5:41 pm
[b]Anorexie = Lipsa poftei de mancare = inapetenta[/b]
Ce legatura are aceasta cu teama de a te ingrasa, sau de a fi grasa? Cand, dimpotriva, unicul [b]cosmar[/b], este acela ca esti scheletica, si, orice ai face, tot asa ramai; nu mai faci sport ca ti-e rusine sa te dezbraci, ca sa nu-ti auzi: scobitoare, barza, ciconia… Deci iti iei scutire de sport…
Nu poti sa faci plaja vara, ca esti scheletica…si te jenezi, ca esti horor…
Ma rog, asta se intampla in urma cu 20-30 de ani, cand definitia anorexiei era cea de mai sus, aceeasi fiind si in ziua de azi.
Nu pot sa comentez articolul nici pro nici contra, considerand ca nu are nici o legatura cu ANOREXIA (cauta dex, si nu numai)
Stii ceva? Nu mai pune atata pret pe gura lumii, si bucura-te de viata, asa cum te-a facut Dumnezeu, ca Hristos te iubeste sigur, asa cum esti !
Iarta-ma !
Sandra
august 25, 2012 @ 9:39 pm
Intr-adevar in DEX scrie si asa ceva, dar exista 2 tipuri de anorexie. Anorexia pe care o descrii tu , Ludmila, anume lipsa poftei de mancare, care poate avea nici o legatura cu anumite temeri legate de a te ingrasa. Ea nu implica tulburari legate de personallitatea si psihicul persoanei.
Apoi al doilea tip de anorexie este [i]anorexia nervoasa[/i], care contine tulburarile acestea si obsesia ingrasarii. Eu m-am axat pe anorexia nervoasa, evident, si am si specificat cuvantul „nervoasa” la un moment dat. Si are foarte mare legatura cu ce am scris in articol, cu faptul ca implica deja psihicul persoanei. Sunt doua lucruri total diferite.
„Anorexia nervoasă este o tulburare psihică din categoria tulburărilor de alimentare, caracterizată printr-o reducere anormală a greutății corpului și printr-o deformare a imaginii propriului corp cu teama prevalentă, persistentă, de îngrășare.” , aceasta ar fi una din cele mai de baza definitii.
Iar complexul de a fi un „schelet” nu are absolut nici o legatura cu anorexia. A fi un „schelet” poate a avea intr-adevar legatura cu acea forma a anorexiei, ce include lipsa poftei de mancare, aceasta lipsa de pofta fiind nu ca si un rezultat voluntar, ca si o dorinta de a fi asa si de a slabi in continuare. Aici nu vorbim de anorexie nervoasa. Este pur si simplu o stare, persoana in sine poate fi asa, fara ca ea sa doreasca acest lucru.
Eu te iert, vorba vine ca tot ai zis iarta-ma, nu stiu ce anume sa iert, dar pe mine ma ranesc astfel de comentarii si atitudini „non-blandete”, pentru ca eu stiu prin ce cosmar am trecut si sunt relativ documentata in psihologia unei anorexice, am studiat indeaproape problema, atat prin prisma altor anorexice , cat si prin prisma psihologilor, nu trebuie sa fiu semi atacata de cineva si sa imi zica sa ma mai documentez.
Si nu stiu daca ultima propozitie imi este mie adresata, dar eu am scapat de acest complex de vreo 6 ani cel putin. Cu atat mesajul articolului meu e sa ajut alte tinere care probabil se afla in aceeasi situatie, si nu pentru a ma lamenta de situatia mea, care de fapt nu mai exista.
Si nu , nu „stiu ceva”. Mai degraba comentariul tau defensiv oarecum arata ca te macina ceva in suflet, te deranjeaza ceva, chiar daca nu e placut ce zic. Imi doresc sincer sa ai parte numai de liniste si bunatate in viata.
Autoarea articolului
Doamne ajuta!
Sandra
august 25, 2012 @ 9:44 pm
PS. Ca sa nu fiu inteleasa gresit, nu refuz o continua documentare, pentru o intelegere mai buna a problemei. Aceasta boala e relativ complexa si mereu poate fi studiata. Dar tu/dumneata mi-ai zis aproape ca un repros acest lucru.
Singura mea intentie a fost si va fi , sa ajut mereu alte suflete. Imi pare rau daca articolul nu este suficient de folositor sau util , sau logic pentru alte persoane.
Doamne ajuta!
Ludmila Doina
august 26, 2012 @ 8:15 am
Draga mea, te rog sincer sa ma ierti, si mai bine raspunde-mi cu „Dumnezeu sa te ierte”
Da, ai dreptate, am o macinare cumplita in suflet, pe viata, pentru o situatie foarte grea pe care nu mi-am facut-o eu, ci altii; un spin; dar o rabd, pentru ca Domnul o ingaduie, si in acest fel ma curat de pacate, chiar daca de multe ori ma supar pe Dumnezeu.
Poate ca din acest motiv sunt carcotasul acestui site.
Dar, sa stii ca nu tot ce unii „medici” catalogheaza ca boala este cu adevarat boala, si aceste persoane nu sunt medici adevarati, si nu dezvolt ideea, de aceea multe probleme se rezolva in Biserica si sub epitrahil, si nu la acesti pseudomedici, ca de psihologi nici nu mai vorbesc, care neavand nici o solutie la nimic, considera ca nu exista pacat, si in acest fel te impaca cu tine.
Nu ti-am citit articolul, decat pe sarite, si nu te supara pe mine, daca asa am considerat atunci, si acum la fel, dar multe mi se par sofisme. Poate ca era mai bine, daca adaugai la sfarsit putina bibliografie.
Doamne ajuta !
Sandra
august 26, 2012 @ 12:37 pm
Dragă Ludmila,
Îți doresc să scapi de măcinarea pe care o ai , indiferent din ce motiv e. Te voi pomeni în rugăciunile mele pentru o inimă și un suflet mai ușor, despovărat, si să te rogi și tu, căci este un adevărat medicament.
Da, ai dreptate , ce spui legat despre medici și nu te contrazic.
Totuși, dacă ai puțin timp sau răbdare să citești tot articolul, vei observa că prima parte a articolului e puțin mai academic să zic așa, puțin medical. Această parte a articolului într-adevăr , l-am făcut cu ajutorul diverselor surse, infromându-mă de anorexie din punct de vedere al medicilor și despre proprietăți ale anumitor vitamine, care prin lipsa lor pot induce această lipsă de poftă de mâncare. Deci o chestie mai rațională, mai rece.
A doua parte a articolului, dacă o vei citi , care e mai lungă, vei observa că punctez mult și pe partea sufletească și adevăratele motive ale anorexiei, din punct de vedere duhovnicesc să zic așa, că nu sunt eu într-atât de luminată să vorbesc duhovnicește. Vorbesc despre rolul preotului, despre Sfântă Împărtășanie ( aspecte în care doctorii nu ajută cu nimic, deoarece ei la spital te obligă să mănânci și cam atât, apoi o iei de la capăt ) și despre motive mult mai profunde a anorexiei, cum sunt o lipsă de dragoste , căutată și canalizată greșit, lipsa lui Dumnezeu și lipsa acceptării dragostei Lui. Dorința anorexicei de a se elibera de suferințe, de a primi căldură, acceptare, dar îndreptată spre un drum greșit… Am încercat să explic că problema e mult mai profundă , pe fond spiritual, decât apare la suprafață.
Aici am vorbit din propria mea experiență, atât în viața pe care am avut-o fără Dumnezeu, cât și în lumea Lui Dumnezeu, deci nu pot să ofer o bibliografie…
De aceea , consider că aceste lucruri nu pot fi sofisme…Poate am greșit și eu că am început cu partea rațională să zic așa. Voi încerca să îmi perfecționez articolele pe viitor.
Nu sunt supărată. Dacă îmi îngădui, te-aș sfătui, ( datorită măcinării tale ), ca pietenă, să te rogi și Sfintei Xenia din Petersburg. M-a ajutat și pe mine și a ajutat oamenii în necazurile și greutățile lor,în situații care nu mai păreau să aibe scăpare. Dacă te rogi cu credință, ea răspunde și ajută. Citește despre viața și minunile ei, dacă nu ai citit deja. Poate voi scrie un artiol despre ea. Am luat parte la 3 minuni făcute de ea.
Doamne ajută!
Laura Stifter
august 26, 2012 @ 2:39 pm
Doamne ajută!
Draga mea, felicitări pentru articol! N-am mai citit de mult timp ceva scris de tine, chiar mi-era dor. 🙂 Ai scris un articol foarte bine documentat şi deosebit de util, un text din care răzbate dorinţa ta sinceră de a le împărtăşi ceva din propria experienţă şi altor suflete aflate în căutarea iubirii lui Hristos. M-a impresionat în mod deosebit ideea ta potrivit căreia anorexicele, de fapt, tânjesc după iubirea divină, după comuniunea cu Dumnezeu, pe care o caută fără să-şi dea seama… într-o direcţie greşită.
Dumnezeu să fie cu tine, draga mea prietenă!
Te îmbrăţişez cu drag!
Boitos
august 27, 2012 @ 8:36 am
Da, asa este, d-na Raluca, cand parintii nu sunt in zona alaturi de copii acestia sa maturizeaza f repede , isi iau viata in maini, si fac cum cred ei mai bine.De aceea este mai bine un colt de paine alaturi de copii si in liniste decat mult bogatii de care sa se bucure singur si cu inima pustiita.Un copil sufera poate mai mult decat o mama, atunci cand aceasta pleaca ca sa poata ofere totul. Sunt un fel de copii abandonati, care stau pe la matusi, bunici.
Nu este nimeni care sa le spuna ca nu e bine ce fac, ca sunt asa pt ca asa i-a lasat Dumnezeu, mai grasi sau mai slabi.Ca trebuie sa aiba grija de ei, ca trebuie sa manance ca sa poata lucra sau invata,… .
Asa ca parintii sunt responsabili , pana la o anumita varsta a copilului, de comportamentul si felul cum arata al acestuia.
Dupa parerea mea o mama trebuie sa stea langa copii indiferent cum e si ce e.Nimeni si nimic nu poate suplini lipsa mamei pt o perioada de timp.
Un barbat ( un tata )nu are decat sa plece sa lucreze , sa faca ce vrea, dar o mama….
Faptul ca o mama ii interzice unei fete tinere sa slabeasca prea mult sau sa se ingrase prea mult , ii va influenta atitudinea acelei fete de felul cum arata mai tarziu.
Sandra
august 31, 2012 @ 11:05 am
Mulțumesc frumos dragă Laura,
Dumnezeu să fie cu tine!
Te îmbrățișez
Monica
octombrie 14, 2014 @ 3:24 pm
Buna,
Eu lucrez la o emisiune medicala si pregatesc un material despre anorexia la adolescente. Ma poate ajuta cineva care a trecut prin asta? Imi poate povesti experienta? Sigur ca identitatea poate fi protejata.
Multumesc mult!
Ma gasiti la
monicaradulescu@ymail.com
Mihaela
octombrie 14, 2014 @ 10:27 pm
Impartasesc si eu experienta mea personala cu aceasta afectiune, poate va fi cuiva de folos.
Am avut aceasta problema pe la 14-15 ani, cand am “reusit” sa slabesc in cateva luni aprox 10kg, ajungand pe la 40-42kg, avand o inaltime de 1,63m. N-am fost niciodata o persoana grasa, nici macar plinuta, dar pe fondul unor complexe (mi se parea ca nu-s destul de frumoasa si implicit apreciata) am ajuns la concluzia ca trebuie neaparat sa slabesc. Cum sportul nu m-a pasionat niciodata, mi s-a parut mai usor sa adopt infometarea. Si pe masura ce slabeam, ajungeam din ce in ce mai obsedata de kg, aproape ma feream de mancare, si ajunsesem sa traiesc mancand mai nimic; tin minte ca intr-o zi “reusisem” sa mananc numai cateva seminte de dovleac, si parca nici nu-mi mai era foame. Insa la un moment dat am inceput sa alunec in bulimie… Si asta a fost partea cea mai grea, pentru ca daca atunci cand fusesem anorexica aveam impresia ca am totusi un autocontrol, ca eu hotarasc sa nu mananc, o data ce am dat in bulimie, si aceasta situatie s-a agravat, mi-am dat seama ca am cu adevarat o problema. Episoadele de varsatura provocata erau destul de frecvente (in general mai multe pe zi), iar eu simteam ca am o problema, de care efectiv nu stiam cum sa scap. Imi era rusine sa vorbesc cu parintii sau cu prietenii si de fapt atunci nu am spus nimanui acest lucru; speram ca am s-o tin sub control sau am sa ma “vindec” singura. La un moment dat, mi-am dat seama ca am nevoie musai de ajutor si cum nu aveam curajul sa vorbesc cu cineva apropiat, cunoscut, am ales sa discut cu un preot. Mentionez ca mergeam aproape in fiecare duminica la biserica, dar mai mult ca un ritual, pentru ca auzisem de la bunici ca asa e bine, “sa am noroc in viata”. Si am cautat in oras un preot mai serios, duhovnicesc, si i-am cerut sa ma primeasca intr-o zi la spovedit. Cand m-am spovedit i-am spus sumar si de aceasta problema (bulimia) si dansul mi-a pus cateva intrebari, apoi a zis ceva de genul “vezi ca asta e o boala; sa nu mai faci asa; de acum sa mananci normal”. Si atat a fost discutia. Cand am pasit pragul bisericii mi s-a intamplat ceva inexprimabil in cuvinte: am simtit efectiv prezenta lui Dumnezeu, ca El este dragoste, ca e in primul rand personal, o Persoana care ma iubeste foarte mult – ma simteam foarte iubita de El, atat de iubita incat instantaneu mi-au dat lacrimile si pana acasa nu m-am mai putut opri din plans. Tin minte ca tot ziceam in gandul meu (si stiam ca imi aude gandul) ca ma copleseste cu atata dragoste si ca nu merit, dar simteam in acelasi timp ca orice as face vreodata El nu ma va parasi si nu se va indeparta de mine. Am ajuns acasa ravasita de plans si emotie si m-am dus glont in camera mea. Din acel moment am scapat si de bulimie/anorexie; efectiv mi se parea o mare prostie ce facusem si nu ma mai tenta cu nimic; de a doua zi am inceput sa mananc normal. Cred ca a fost atunci mila si ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca altfel nu-mi pot explica cum am scapat de aceasta problema asa de brusc.
De asemenea, dupa multi ani, am discutat cu o prietena apropiata despre acest subiect si mi-a spus ca si ea s-a luptat cu anorexia cativa ani, si s-a vindecat tot asa, cu ajutorul Bisericii; a inceput sa mearga la slujbe si sa se spovedeasca, insa in cazul ei problema s-a rezolvat treptat, in cateva luni, nu ca la mine brusc.
PS: Mentionez ca sunt medic, iar perioada de anorexie/bulimie in cazul meu a durat cam peste 1 an, timp in care am avut si amenoree cateva luni.
Dan Tudorache
octombrie 15, 2014 @ 8:27 am
Foarte utilă și prețioasă mărturia ta Ela, pentru că ai expus mecanismele duhovnicești prin care ai ajuns să devii anorexică (și ulteior să ai bulimie)!
E o lecție despre cum diavolul (dacă nu suntem ancorați puternic în Dumnezeu) ne creează false probleme (de conștiință, de interrelaționare cu ceilalți, de imagine proprie, etc) și odată ce ni le însușim…. ne epuizează de toate resursele noastre (psihice, biologice, financiare, de timp) în timp ce ne străduim să rezolvăm aceste probleme.
Sau, există posibilitatea de a avea probleme reale dar diavolul ne ispitește cu false soluții, contrare celor reale, sau cât mai depărtate de soluția reală, care întotdeauna este una simplă, clară, ușor de pus în practică pentru că întotdeauna noi oamenii, indiferent cât suntem de păcătoși, dacă avem sinceritate sufletească, percepem în mod nativ adevărul pentru că suntem chip și asemănare cu Adevărul.
Mulțumim mult pentru experiența împărtășită doamnă/domnișoară doctor!