Antifoanele și ecteniile mici (9)

Antifon este un cuvânt grecesc care înseamnă replică pozitivă, răspuns în acord cu ceea ce s-a spus, un efect pe care eu l-aş asemăna cu ecoul. Cântat de popor, el preia şi amplifică ceva din ceea ce s-a spus ori s-a sugerat mai înainte de către preot. În număr de trei, antifoanele se deschid prin repetarea formulei de laudă la adresa Sfintei Treimi:

Poporul: Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Acum cred că e momentul să atrag atenţia asupra faptului că noi, în limba română, folosim două cuvinte cu acelaşi înţeles: mărire, coborâtor din limba latină, şi slavă, cu obârşia în limba slavonă. Pe seama lor s-au făcut multe speculaţii, de care nu mă voi ocupa aici. E destul să spun că ele fac parte din marea familie a sinonimelor cu care limba slavonă a îmbogăţit-o pe a noastră de-a lungul veacurilor vechi, alăturându-se cuvintelor latine fără să le alunge. Ele sunt folosite după gusturile, preferinţele sau raţiunile fiecărui autor. Compozitorii de muzică psaltică, de exemplu, procedează diferit în una şi aceeaşi operă, preferându-l pe mărire (cu accentul pe vocală închisă) pentru glasul opt, dar pe slavă (cu accentul pe vocală deschisă) pentru glasul cinci. Nu e cazul să ne lăsăm antrenaţi în tot felul de puritanisme. Purificarea lingvistică nu e mai puţin retrogradă decât cea etnică.

Antifonul întâi este alcătuit din începutul Psalmului 102:

Poporul: Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Bine eşti cuvântat, Doamne.

Despre ce înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu v-am vorbit pe larg când am tâlcuit începutul Sfintei Liturghii. De asemenea, în altă parte, despre identitatea dintre fiinţa lui Dumnezeu şi numele Lui. Prin expresia „şi toate cele dinlăuntrul meu” înţelegem că pe Domnul trebuie să-L binecuvinteze nu numai sufletul ca generalitate, ci şi adâncurile cele mai intime ale fiinţei mele spirituale, străfundul inimii, ca participare totală la actul rugăciunii.

În mânăstirile mari, cu veche tradiţie liturgică, se cântă întregul Psalm 102, alternativ, de către cele două strane.

Textul acestui antifon este anume extras din Vechiul Testament, ca prefigurare a bucuriei ce avea să vină prin Iisus Hristos (Care va fi definit şi mărturisit în următorul). El se rosteşte prin gura lui David, unul din profeţii care au prevestit venirea lui Mesia ca Mântuitor al lumii.

În timp ce poporul cântă antifonul întâi, preotul, în altar, se roagă în taină.

Acum e timpul să vă spun că, în veacurile primare ale Bisericii, rugăciunile care însoţesc antifoanele erau citite cu voce tare, înainte de cântare, în auzul întregului popor. Cu vremea ele au devenit „tainice”, dar nu pentru că ele ar constitui un „secret” al preotului, pe care nu trebuie să-l ştie poporul, ci pentru anumite raţiuni practice, pe care nu e cazul să le abordez acum. Eu vi le fac cunoscute fără să „trădez” niscaiva ascunzişuri.

Doamne, Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Tu Însuţi, Stăpâne, potrivit milostivirii Tale, caută spre noi şi spre această sfântă biserică şi fă bogate milele şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi.

Rugăciunea pune mai întâi în paralelă infinitatea bunătăţii lui Dumnezeu şi puţinătatea meritelor noastre. De aceea nu spunem „potrivit vredniciei noastre”, ci potrivit milostivirii Tale. În al doilea rând, chiar când se roagă singur, preotul o face folosind un plural foarte larg, cerându-I lui Dumnezeu să-Şi facă bogate milele şi îndurările cu noi, dar şi cu cei ce se roagă împreună cu noi. De altfel, chiar când slujeşte singur, preotul foloseşte pluralul, expresie a comuniunii permanente dintre el şi credincioşi.

Într-o carte de teologie liturgică, Preotul Alexandre Schmemann notează prezenţa în această rugăciune a patru adjective cu conotaţie negativă, referitoare la stăpânirea şi, respectiv, mila lui Dumnezeu: „neasemănată, neajunsă, nemăsurată, negrăită”61 . Sfinţii Părinţi ai Bisericii au stabilit încă de timpuriu că Dumnezeu poate fi definit nu numai prin atributele Sale pozitive (viu, veşnic, omniprezent), în ceea ce se cheamă teologia catafatică, ci şi prin reversul negativ al acestora (nemuritor, neînceput, necuprins), constituindu-se astfel teologia apofatică. La rândul meu, subliniez faptul că Sfânta Liturghie este şi un tezaur de gândire subtilă.

Antifonului întâi îi urmează prima din cele două ectenii mici. Li se spune aşa fiindcă sunt foarte scurte. Fiecare începe cu un îndemn introductiv.

Preotul: Iară şi iară în pace Domnului să ne rugăm.

Urmează ultimele două stihuri din ectenia mare, încheiate cu ecfonisul:

Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Poporul: Amin.

Îndemnul introductiv iară şi iară (în limbaj bisericesc) induce regimul repetitiv al unor rugăciuni, ceea ce, stilistic vorbind, contravine obişnuitelor norme de compoziţie. ÎnsăşiLiturghia ca întreg se repetă, cu câteva excepţii, de 360 de ori pe an. Unii se întreabă dacă nu cumva aceste multiple repetări sunt de natură să provoace mai degrabă banalizare şi plictiseală decât prospeţime şi interes. La suprafaţă, aşa pare să fie. În profunzime, însă, lucrurile stau altfel. Totul depinde de natura operei. Liturghia este o operă atât de complexă, de nuanţată şi de frumoasă, încât cu greu poate cineva să-i descopere toate adâncurile. V-aş vorbi chiar de propria mea experienţă, din perspectiva vârstei pe care o am acum. În cei 62 de ani de slujire monahală, ca diacon, preot şi arhiereu, am ascultat şi oficiat Sfânta Liturghie de mai multe mii de ori – fără să fiu un agramat –, şi totuşi de abia acum, când pregătesc cu grijă cele ce am să vă spun, descopăr în ea înţelesuri şi nuanţe pe care nici măcar nu le-am bănuit. Mai mult, le descopăr chiar în timp ce vă vorbesc, cu senzaţia că de fiecare dată trăiesc o experienţă nouă. În comentariul său liturgic, Părintele Stăniloae îl citează pe poetul Charles Péguy, care mărturisea că în plimbarea sa zilnică, pe acelaşi traseu şi în acelaşi peisaj, de fiecare dată avea impresia că experiază ceva nou, sentiment pe care el îl numea „un început perpetuu”62. Pe aceeaşi temă, Sfântul Ioan din Kronstadt spune: „Nimeni să nu se lase amăgit de uniformitatea slujbei, adică a Liturghiei, de faptul că găseşte în ea mereu aceleaşi lucruri, ci fiecare creştin ortodox să pătrundă cu auzul şi cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei, în înălţimea, adâncimea, lărgimea şi durata dragostei arătate de Dumnezeu lumii”63. În artă, repetarea este un procedeu stilistic pretenţios, pe care nu oricine îl poate aborda. Aş cita exemplul compozitorului Ravel, care, în celebra sa operă Bolero, repetă aceeaşi frază muzicală de nu mai puţin de optsprezece ori, cu efectele estetice ale unei capodopere. Îl adaug pe Brâncuşi, a cărui Coloană infinită repetă ritmic modulii identici pe o verticală cufundată în azur. În Liturghie, trăirea religioasă este aceea care ne oferă perpetua prospeţime a Liturghiei ca întreg sau a fiecărui episod în parte. Totul este să te pregăteşti pentru ea ca pentru o sărbătoare.

Antifonul al doilea intră într-un alt registru de rugăciune, acela al mărturisirii.

Poporul: Unule-născut, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noastră, a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Tu, Cel ce neschimbat Te-ai întrupat. Şi răstignindu-Te, Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat. Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, mântuieşte-ne pe noi.

Să nu uităm că suntem în prima parte a Liturghiei, cea învăţătoare. Textul acestei cântări este o adevărată mărturisire de credinţă asupra veşniciei, întrupării, jertfei şi biruinţei lui Hristos. Primind a Se întrupa din Sfânta Fecioară, El a acceptat voinţa Tatălui, cu care Şi-a acordat propria Sa voinţă, aceea de a veni în lume de dragul nostru, pentru mântuirea noastră, totul fiind expresia nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi, cei căzuţi. Cântarea însă precizează că El S-a întrupat neschimbat, în sensul că, devenind om, Hristos a continuat să fie, în acelaşi timp şi pe toată durata devenirii Sale, Dumnezeu. Ca om, a primit să moară pe cruce, iar ca Dumnezeu, a înviat, prin aceasta arătându-ne că moartea noastră prin păcat a fost zdrobită (călcată în picioare) de moartea Lui prin jertfă.

În timp ce în biserică se cântă acest antifon, din altar se înalţă o rugăciune de taină:

Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Plinătatea Bisericii Tale păzeşte-o; sfinţeşte-i pe cei ce iubesc frumuseţea casei Tale; Tu pe aceştia îi răsplăteşte preamărindu-i cu dumnezeiasca Ta putere; şi nu ne părăsi pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine.

Această cerere o veţi auzi, rostită cu voce tare, în Rugăciunea amvonului, către sfârşitul Sfintei Liturghii.

Despre poporul lui Dumnezeu (adică despre voi) v-am vorbit la vremea cuvenită.

Acum, câteva bune cuvinte despre ceea ce trebuie să înţelegem prin moştenire. Aşa cum se ştie, un fiu este moştenitorul de drept al tatălui său, iar totalitatea bunurilor pe care le moşteneşte de la acesta alcătuieşte moştenirea lui, el preluând firesc dreptul de proprietate. Tot aşa stau lucrurile cu cel ce devine fiu prin înfiere, adică prin adopţie legală.

Ca făcător al universului, Dumnezeu este şi proprietarul lui, aşa cum spune şi Psalmistul: „Al Domnului e pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa” (Ps 23, 1). Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos este şi moştenitorul Său de drept şi de fapt. Pe de altă parte, omul, fiind creaţia lui Dumnzeu, este fiul Lui şi, prin aceasta, moştenitor. Prin căderea lui Adam însă el a devenit robul păcatului, pierzându-şi moştenirea şi trăind în lume ca fiu dezmoştenit. Aceasta, până la venirea Mântuitorului. Iisus Hristos a instituit Taina Botezului, adică naşterea din nou a omului, „din apă şi din Duh” (In 3, 5), prin care omul este eliberat din robia păcatului, redevine fiu al lui Dumnezeu şi, prin aceasta, frate cu El (vezi Mt 28, 10; In 20, 17; Mt 12, 48-50; Mc 3, 33-35; Lc 8, 21; Rm 8, 29), dar şi co-moştenitor. În această privinţă, iată ce le spune Sfântul Pavel creştinilor din Roma: „[Noi] suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos”. Apostolul însă adaugă o clauză: „dacă într-adevăr pătimim împreună cu El, pentru ca împreună cu El să ne slăvim” (Rm 8, 16-17). Cu alte cuvinte, nu e suficient să te uneşti cu Hristos prin botez, ci trebuie să şi rămâi cu El, prin trăire. Tot atât de limpede le scrie Pavel celor din Galatia: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său […]. În felul acesta, tu nu mai eşti rob, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Ga 4, 6-7).

Dacă ştim cine sunt moştenitorii, atunci care este moştenirea?

În primul rând, binecuvântarea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe creştini să nu răsplătească răul cu rău şi nici ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, să-i binecuvinteze pe cei ce le fac rău şi îi ocărăsc. Şi precizează: „Că spre aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţibinecuvântarea” (1 Ptr 3, 9). Altfel spus, dacă noi îi binecuvântăm, iertându-i, pe duşmanii noştri, vom primi în schimb, ca moştenire perpetuă, binecuvântarea lui Dumnezeu.

Principala moştenire însă este viaţa veşnică. Aceasta era nobila preocupare a tânărului bogat care venise în faţa lui Iisus: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 17). Răspunsul: renunţarea. Cel ce în această lume a renunţat la toate bunurile, de dragul lui Hristos, „însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni” (Mt 19, 29).

Noi ştim însă că viaţa veşnică este un alt nume al Împărăţiei Cerurilor. Cuvintele pe care Dreptul Judecător le va adresa celor care în viaţa de aici s-au încununat cu fapta bună au devenit clasice: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt 25, 34).

Aşadar, moştenitorii suntem noi, cei ce ne-am botezat în numele Sfintei Treimi şi am rămas uniţi cu Ea prin Sfintele Taine, iar moştenirea este însăşi Împărăţia Cerurilor, Biserica lui Hristos, Nava care, sub cârma Lui şi având în centru Liturghia, străbate istoria îndreptându-se spre eshaton.

În acest fel, rugăciunea de mai sus poate fi formulată şi astfel: Doamne, mântuieşte-ne pe noi, cei ce suntem poporul Tău, şi binecuvintează Împărăţia în care ne-ai făcut moşneni.

Priviţi acum puţin în urmă, la deschiderea acestei Sfinte Liturghii, şi vedeţi legătura dintre binecuvântarea moştenirii şi binecuvântarea Împărăţiei.

Preotul se roagă, în continuare, ca Dumnezeu să păzească plinătatea Bisericii Sale. „Plinătatea” este termenul liturgic pentru deplinătate, întregime, integritate, plenitudine. Dacă mai înainte ne-am rugat pentru sfintele lui Dumnezeu Biserici, acestea fiind Bisericile locale, dispersate geografic dar alcătuind Biserica cea una, de data aceasta trebuie să constatăm, cu imensă tristeţe, că rugăciunea pentru plinătatea Bisericii pare mai degrabă un tragic presentiment al Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea. Într-adevăr, prin marea schismă din 1054 şi prin cele ce i-au urmat, plenitudinea Bisericii celei una a fost sfărâmată, dar nu pentru că Dumnezeu n-ar fi păzit-o, ci pentru că slăbiciunile creştinilor s-au dovedit mai puternice decât paza Lui. Nu ne rămâne decât ca, păstrând litera, să ne rugăm lăuntric: Doamne, noi ne străduim să refacem plinătatea Bisericii, dar ajută-ne şi Tu prin Duhul Tău cel Sfânt!

Dacă, prin preot, ne-am rugat pentru Biserica lui Hristos ca obşte universală a celor botezaţi întru El, trecem acum la obştea restrânsă a celor ce se roagă în biserica-locaş-de-închinare, numită şi casa lui Dumnezeu, cum este aceasta în care ne aflăm noi. V-am vorbit despre ea ca imagine a Împărăţiei prin arhitectură, pictură, podoabă, muzică şi ritual. Totul e menit să devină şi să rămână frumuseţe, după modelul creaţiei divine: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase” (Fc 1, 31). Frumuseţea cuprinde în ea şi armonia. Or, înfrumuseţarea unei biserici, din toate punctele de vedere, este făcută de oameni care se pricep, se dedică şi, mai presus de toate, care o iubesc, cei care, într-un fel sau altul, devin ctitori. Pentru aceştia ne-am rugat acum, cerându-I lui Dumnezeu ca, nici mai mult şi nici mai puţin, să-i sfinţească.

Rugăciunea asupra acestora merge însă mai departe şi abordează o perspectivă care, în ce mă priveşte, mi-a dat mult de gândit. În traducerile curente ea este formulată: „Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta”, dar, în limba originală, verbul (o raritate lexicală oferită de Sfântul Vasile cel Mare)64 e foarte complex şi are un sens mult mai larg decât, simplu, „a preamări”. El se referă la cei ce iubesc frumuseţea casei Tale, pentru care s-a cerut mai întâi sfinţirea; dar nu ei au cerut-o, ci noi. Tot noi le cerem preamărirea, ca părtaşi în veşnicie ai slavei lui Dumnezeu, dar ei, în smerenia lor, nu o cer, ca unii ce nu se simt vrednici de ea. Tocmai asta vrea să spună verbul de care vă pomeneam, anume că noi Îi cerem lui Dumnezeu să-i învrednicească de preamărire chiar împotriva voinţei şi aşteptărilor lor, dar Dumnezeu, drept răspuns, le răsplăteşte nu numai râvna pentru frumuseţea casei Domnului, ci şi smerenia lor. Aşa trebuie înţeleasă formularea corectă a acestei cereri (precum, de altfel, a văzut-o şi Dosoftei): „Tu pe aceştia îi răsplăteşte preamărindu-i cu dumnezeiasca Ta putere”.

Cât despre noi, cei ce ne rugăm nădăjduind în Domnul, Îi cerem doar atât: să nu ne părăsească. Şi e de-ajuns.

Urmează cea de a doua ectenie mică, încheiată cu un ecfonis care exprimă tocmai ceea ce s-a mărturisit în antifon, adică bunătatea şi iubirea Sfintei Treimi pentru noi, oamenii.

Preotul: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Poporul: Amin.

Antifonul al treilea cuprinde, de obicei, Fericirile, pe care le cântă poporul. Dar tot acum se pot cânta troparul praznicului sau condacul Apărătoare Doamnă. În acest timp, preotul se roagă în taină:

Tu, Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei care se unesc întru numele Tău le-ai făgăduit să le plineşti cererile, Însuţi şi acum plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi, dându-ne nouă în veacul de acum cunoştinţa adevărului Tău, iar în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.

Vă spuneam la început că rugăciunea poate fi individuală sau poate fi obştească. În biserică, noi o practicăm pe cea de a doua. Temeiul ei se află în cuvintele Mântuitorului: „Vă mai spun că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra unui lucru pe care-l vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Cel ce este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 19-20). Aici s-ar părea că noi ceremdouă lucruri, dar în fapt ele sunt unul singur, numai că în două împrejurări diferite. Pentru veacul ce va să fie, adică pentru cel de după moarte, Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea viaţă veşnică. Pentru cel de aici, adică pe durata dăinuirii noastre pământeşti, Îi cerem cunoştinţa adevărului Tău. Or, ce este acest adevăr? Ne-o spune tot Domnul, în rugăciunea Sa către Tatăl: „Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum i-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (In 17, 1-3). Dacă ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, nu se poate să nu-L iubeşti. Iubirea este aceea care-ţi deschide poarta veşniciei. Aşadar, în ambele cazuri noi cerem viaţă veşnică. Iar viaţa veşnică, aşa cum am spus-o în repetate rânduri, nu este altceva decât Împărăţia Cerurilor.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.84-93)