Cum e oare să te trezești anulat din viața celui care a stat ani de zile lângă tine?
Prin iubire răbdăm, prin iubire ne smerim, prin iubire avem pace şi linişte în inimă, prin iubire suntem vii, tot prin iubire copacii înverzesc, prin iubire florile îmbracă câmpul. Dacă întreagă creaţia ne stă la picioare este din Iubire… prin iubire luna urmează soarelui şi noaptea urmează zilei. Suntem o bucată de tină, plămădiţi din iubire de mânuţele Domnului, am primit în haina asta de lut suflare de viaţă de la Dumnezeu din marea Sa iubire, prin iubirea Lui inimioara asta a noastră mai bate, din iubire sângele curge prin venele noastre.
Venim din iubire, trăim prin iubire, murim din iubire şi înviem din iubire. Dumnezeu îşi declară marea Sa iubire către noi prin veşnicia pe care ne-o pune la picioare. Dintr-o imensă iubire S-a răstignit pentru noi, din iubire ne aşteaptă, ne cheamă, ne caută ori cât de departe ne-am îndepărta sau rătăci, din iubire ne primeşte cu braţele deschise, ca odinioară pe fiul cel rătăcitor, din iubire se face toate pentru noi şi Frate şi Mamă şi Prieten şi Tată şi orice am avea nevoie.
Şi atunci de unde atâta ură, atâta indiferenţă, atâta răceală între noi ?!
Căutăm să-L auzim pe Dumnezeu dar noi nu ne auzim pe noi înşine, căutăm să-L iubim pe Dumnezeu dar noi nu suntem în stare să-l iubim pe fratele de lângă noi, căutăm să fim iubiţi dar noi ne lepădăm pruncii ca nişte pungi de gunoi, ne sfâşiem unii pe alţii, nu numai că râvnim la cele ale aproapelui nostru dar ni le şi însuşim, gura îi zâmbeşte dar inima cu viclenie urzeşte planuri ca să-l ucidă, gura se roagă şi inima osândeşte.
Stăteam şi mă gândeam şi tot nu înţelegeam ba chiar judecam şi condamnam atitudinea femeii cicălitoare, care se supără şi face observaţii partenerului pentru lucruri, gândeam eu, minuscule care de multe ori se transformă în adevărate certuri în anumite case, la care se adaugă bineînţeles şi se aduc în discuţii şi celelalte lipsuri. Şi stăteam şi mă gândeam, nu întâmplător ci pentru că şi la mine în casă au fost situaţii de genul acesta, de ce ne comportăm aşa? Pentru că suntem mai tipicari sau mai disclipinaţi şi ţinem la ordine sau poate mai fixişti şi vrem să dominăm, să conducem, să-l facem pe cel de lângă noi să faca numai cum vrem noi?
Da, de obicei din egoism ne mai comportăm şi aşa. Dar în cele mai multe cazuri, ca şi în situaţia mea la bază este neiubirea. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că nu din tipicarism sau alte de genul ne comportăm aşa ci din neiubire. Ne doare când cel de lângă noi, cel alături de care am intrat în Biserică, cel care este tatăl copiilor noştri, cel caruia ne-am dăruit, cel care ne spunea că ne iubeşte atât de mult încât ne-ar da şi luna dacă i-am cere asta, uită tot, tot ce ne-a promis, tot ce am visat împreună, toate de la început şi din iubirea aia mare pe care şi-o strigă la început vine indiferenţa, vine răceala, vine neiubirea.
La început dacă de exemplu ai un program diferit de serviciu faţă de soţ sau soţie şi ţi-a spus o dată că îl/o deranjează zgomotul şi e necesar să ne trezim mai devreme decât el sau ea sau să venim mai târziu vom merge nu numai pe vârfuri, dar dacă am putea să şi zburăm prin casă numai să nu-l /o trezim. Nu din frică, desigur, ci din iubire. Aşa cum din iubire nu vrem să-i rănim cu nimic, să-i deranjăm, să-i supărăm tot aşa din neiubire nu ne mai pasă de ce spune,de ce vrea, de ce îi place. Şi asta doare. Şi de asta strigăm pentru cele mai mărunte lucruri, e modul unora, nu cel mai înţelept poate, de a-şi striga durerea, durerea de a nu mai fi luaţi în seamă de cel cu care şi alături de care am trăit atâta amar de anii, alături de care ne simţim singuri, părăsiţi, călcaţi în picioare, batjocoriţi.
Cum este posibil să stai cu cineva ani şi ani, care fie îţi este tată biologic, fie îţi este tată vitreg, fie îţi este soţ sau frate sau mamă, cu care ai mâncat la aceiaşi masă, ai împărţit greul casei, bucuria casei, plânsul casei, zi de zi, an de an, să te trezeşti la un moment dat anulat din viaţa lui ca şi cum ai fi o hârtie care nu-ţi mai foloseşte şi o arunci la gunoi. Să te trezeşti că-ţi spune că nu-i mai pasă de tine, nu-i pasă de sufletul tău, că nu însemni nimic pentru el, că poţi să-ţi iei şi viaţa că nu ar conta nici asta, ba îi este chiar şi silă să te mai vadă şi toate acestea cu o detaşare nemaipomenită.
Interesant este că nici la animale nu întâlneşti aşa ceva, deşi ele nu au fost înzestrate nici pe departe cu darurile cu care omul vine. Şi totuşi omul, un microcosmos care este făcut să stăpânească un întreg macrocosmos, creat din iubire, ajunge capabil de atâta neiubire. E drept ca nu ştim să iubim dar nici măcar nu iubim aşa cum putem. Mimăm iubirea, mimăm prietenia, mimăm căsătoria, mimăm uneori ca mame și tați…
Şi în timp se vede asta. Le spunem prietenilor noştri că îi iubim şi în acelaşi timp îi lovim, îi judecăm, îi punem în cele mai urâte situaţii… dar îi iubim. Îi spunem omului de lângă noi că este cel mai important, că-l vom iubi şi dincolo de veşnicie dar suntem geloşi pe el, căutăm să-l punem sub papucul nostru.
Iubirea este libertate, iubirea nu constrânge pe nimeni, nu îngrădeşte pe nimeni. Îl iubeşti pe celălalt chiar dacă el nu te mai iubeşte, la un moment dat te rogi pentru fericirea lui chiar dacă fericirea lui nu va mai fii lângă tine, pui genunchi la mătanie chiar dacă el nu îţi va mai surâde ţie. Nu este uşor să ajungem la o iubire aşa de înaltă şi eliberatoare. Dar cu Domnul reazem se poate.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu ne mai rănim unii pe alţii, să nu ne mai lovim, să ne iubim unii pe alţii aşa cum şi Tatăl nostru ne iubeşte, nu vom fi pedepsiţi la judecată mai mult decât pentru neiubire.
Să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lumea asta şi mai apoi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, numai aşa vor vedea ceilalţi că suntem ucenicii Domnului. Iubirea este mai mare decât toate…
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
(Maria Vicol)
Claudiu Balan
octombrie 13, 2012 @ 2:57 pm
Mi se întâmplă adesea să „calc” peste dorințele celor dragi și să-mi urmez egoismul pentru interesele proprii încât mă sperii uneori și mă întreb și eu ca și Maria: „Cum oare pot face așa ceva celor pe care-i iubesc?”
Cum de pot deveni atât de indiferent față de cele mai dragi persoane din viața mea?
Singura explicație pe care o am este păcatul… răul din mine…. depărtarea mea de Dumnezeu.
Poate ne lasă Dumnezeu uneori în mizeria noastră sufletească pentru a nu mai fugi niciodată de lângă El, pentru a ne speria de răul din noi și pentru a râvni și mai tare să dobândim Duhul lui Dumnezeu în inimile noastre.
În general… pentru orice faptă necugetată a oamenilor… pentru orice mârșăvie, sau păcat strigător la cer, cauza este doar sufletul nostru păcătos… întunecat… care nu mai vede… binele sau răul.
alexandra
octombrie 14, 2012 @ 4:51 am
Doamne ajuta
iertati-ma frati si surori,am si eu o intrebare ,pe langa subiectul articolului
animalele au suflet?o prietena mi-au zis ca au,ca si ele sunt facute de Dumnezeu…
dar eu din cate am mai citit nu cred ca au.pt ca omul poate face pentru sufletul lui multe,dar un animal nu poate face nimic.
adica omul se poate impartasi,poate posti,isi poate hrani sufletul…
Sorin
octombrie 14, 2012 @ 5:35 am
Animalele au suflet deoarece simt și ele durere, bucurie, afecțiune, etc. dar nu au acel duh, acea parte a sufletului ce reprezintă legătura cu Dumnezeu iar sufletul lor nu e veșnic. Și să știi că Hristos mai mult ține la cineva să aibă deschiderea sufletească a animalelor decât să facă sute de slujbe, rugăciuni și posturi și să aibă închiderea sufletească specifică oamenilor.
SB
octombrie 14, 2012 @ 1:13 pm
Când eram mică, la ora de religie ni s-a spus că animalele nu au suflet, dar cred că s-a referit la suflet ca la acea „suflare de viață” pe care a dat-o Dumnezeu Omului. Dacă la asta s-a referit prietena ta, atunci într-adevăr, animalele nu au suflet.
Dar dacă s-a referit la altceva, spre exemplu la partea sentimentală, atunci mă tem că s-a cam înșelat: animalele sunt foarte sentimentaliste și de multe ori omul poate învăța multe lucruri de la animalul de lângă el.
Dimitrie
octombrie 14, 2012 @ 7:19 pm
*referitor la intrebarea daca animalele au suflet*
Animalele NU au suflet, au doar suflare de viata. (Facere – capitolul 1, versetul 30).
Doamne ajuta !
*SB, profesorul de religie a avut dreptate. Si ai grija ce crezi ca a vrut sa spuna.
Boitos
octombrie 15, 2012 @ 5:34 am
,,dar eu din cate am mai citit nu cred ca au.pt ca omul poate face pentru sufletul lui multe,dar un animal nu poate face nimic.
adica omul se poate impartasi,poate posti,isi poate hrani sufletul…”
Stii cum e Alexandra, fiecare animal a fost creat si lasat pe pamant in felul lui.Unele dintre animale trebuie sa manance carne, altele mananca iarba, dar nu sunt lasate si puse sa faca rau.Adica nu fac rau pt ca asa vreau ele.
Dar omul face rau pt ca asa vrea el.
Un animal nu trebuie sa faca pt sufletul lui nimic pt ca nu s-a schimbat cu nimic fata de acum mii de ani.
,,Si nu ceea ce intra in om il spurca ci ceea ce iese din om il spuca”.Imi cer scuze, probabil ca nu am citat bine.
Noi am putea manca orice si oricum daca am fi oamenii pe care i-a lasat Dumnezeu la inceputuri.Numai ca noi ne coboram mai jos ca animalele cateodata.
Si eu cred ca animalele au suflet.
Claudiu Balan
octombrie 15, 2012 @ 6:40 am
Doamne ajută!
Animalele au și ele suflet dar omul are suflet rațional.
Omul are în plus chipul lui Dumnezeu.
Omul este conștient de el însuși.
Omul este creator. Omul vorbește. Omul gândește. Omul analizează.
Omul are puterea de a alege în mod conștient știind care vor fi consecințele alegerilor lui.
Omul are viața veșnică în el… are dorul lui Dumnezeu sădit în inima lui.
Omul are pe Duhul Sfânt încă de la zămislirea în pântecele maicii sale.
Omul este creat după asemănarea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, pe când animalul nu..
Dimitrie
octombrie 15, 2012 @ 4:27 pm
Doresc ca toţi cei care susţin ideea că „Animalele au suflet” să facă trimiteri spre diferite lucrări, cărti, etc. Susţineţi-vă ideea !
Eu zic, Facerea-cap.1, versetul 30 (momentan).
ginel
octombrie 15, 2012 @ 4:35 pm
Gea ,vad ca esti la pamant .Am vazut si celelalte comentarii ale tale si articolul scris de tine.Incearca sa fii mai optimista.Sunt convins ca exista si lucruri frumoase in viata ta
Maria Vicol
octombrie 15, 2012 @ 6:08 pm
@alexandra006
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou23.htm
mie ac explicatie a Pr Cleopa mi-a fost mai mult decat utila.
Slava si Lui Dumnezeu lauda!
mihaela G
octombrie 15, 2012 @ 6:22 pm
Gea, de tine depinde sa privesti viata in alt mod, sa iesi din starea in care esti. Sunt lucruri frumoase, doar ca tu trebuie sa le vezi, degeaba ti le zice altcineva daca nu le sesizezi. Si eu am deseori stari in care sunt trista si au incercat cativa prieteni sa ma inveseleasca putin, dar nu au reusit, doar eu am putut sa ies din acea stare, si asta pentru ca, desi erau cuvinte amuzante sau frumoase cele pe care mi le ziceau, eu nu le bagam in seama ci stateam in starea mea deloc optimista. Saptamana trecuta eram singura in camera si eram trista, priveam catre o iconita si plangeam, spunandu-I lui Dumnezeu motivul tristetii mele, desi nu era deloc intemeiat, iar la scurt timp primesc un mesaj de la o prietena, mesaj in care parca era raspunsul lui Dumnezeu pentru mine…asa simteam in momentul in care l-am citit si continui sa cred asta, dar eu, de multe ori ma incapatanez si ma las din nou prada tristetii. Depinde mult de tine sa iti revii, dar ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu…vorbeste si tu cu El, spune-i ce te macina si El iti va raspunde, nu neaparat cum mi-a raspuns mie, dar sa stii ca El este singurul care nu ne paraseste vreodata
Iertare daca am plictisit prin acest mesaj si o seara binecuvantata tuturor! Doamne ajuta!
GeoAlena
octombrie 15, 2012 @ 6:31 pm
miha2009 !! mda..esti un caz fericit, ideea e ca eu nu sunt doar trista, ci paralizata..efectiv nu ma mai atrage nimic in viata asta!! Pe Dzeu nu L iubesc si nici nu L voi mai iubi probabil… toti imi spun ca suicidul e o complicare si nu o usurare( cred ca vor sa ma faca sa ma simt si mai rau – nu inteleg de ce)…dar ce mai conteaza…o sa incerc sa respir si sa ma tarasc prin viata asta patetica…de parca aveam nevoie de ea!!!!!!! Imi pare rau ca nu ma pot abtine sa nu mai scriu pe site..dar o sa reusesc eu..
roxana gligore
octombrie 15, 2012 @ 7:23 pm
Tocmai m-am inregistrat – pentru a posta un comentariu si era gata-gata sa ma razgandesc dand cu ochii de indemnul scris cu rosu pe care voi cei ce postati comentarii il cunoasteti 🙂 Felicitari administratorilor, mi se pare minunat de util.
Gea, viata are nevoie de tine. Noi oamenii avem nevoie de tine, sa ne arati ca nu suntem singuri in momentele noastre de tristete. Crezi ca toti cei care traiesc pe pamant sunt fericiti in fiecare clipa? Ca nu s-au intrebat niciodata ce fac cu viata lor?
Multi traim din rutina, ne trezim din rutina, ne rugam paralizati si nu-L iubim pe Dumnezeu. Avem nevoie ca ceva rau sa ni se intample, sa ne trezim. Poate ca, ceea ce ti se intampla e spre bine, poate ca asa vei reusi sa-ti iubesti viata. Nu exista nimic pentru care merita sa rezisti o secunda in plus – si acum o sa fiu poetica – nici felul in care iti cad picaturile de ploaie pe fata, cand nu ai umbrela? Sunt tot un semn ca Dumnezeu te iubeste si daca te gandesti la El, El nu ramane dator niciodata, zicea un parinte. Si acum, chiar daca poate nu simti, nu esti singura 🙂
Dan Tudorache
octombrie 16, 2012 @ 9:09 am
Sorin (Saurian) și Dimitrie… am șters dialogul dintre voi doi pentru că nu are nimic constructiv în el. Dacă doriți să vă certați o puteți face în privat.
Cât despre ”animalele au suflet”, ele au, după cum învață și Sfinții Părinți dar sufletul lor nu este veșnic și nu este rațional. Spre exemplu Sfântul Antonie Cel Mare confirmă existenţa sufletului la animale: „Fiindcă anumiţi oameni lipsiţi de cucernicie îndrăznesc să spună că plantele şi legumele au suflet, voi scrie pe scurt despre aceasta pentru călăuzirea celui simplu. Plantele au o viaţă naturală, dar nu au suflet. Omul este numit animal raţional pentru că are raţiune şi poate să dobândească cunoştinţe. Celelalte animale şi păsări pot produce sunete fiindcă au răsuflare şi suflet. Toate lucrurile care sunt supuse creşterii şi descreşterii sunt vii; dar faptul că trăiesc şi cresc nu înseamnă neapărat că toate au suflete” (Filocalia Vol. I, pag. 61)”
Părintele Ilie Cleopa învață și el că ”În lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adică animal sau fiare din pădure, târâtoare, serpi, toti pestii din apă, toate păsările cerului, toate albinele, mustele, tântarii si furnicile, tot ce există viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor si le-a dat suflete cu simtiri, dar fără de minte.”
Dan Tudorache
octombrie 16, 2012 @ 10:23 am
Sorin, am retras ultimele două comentarii pentru că ne abatem prea mult de la subiect.