Apocalipsa modernă

Pentru un sociolog al religiilor este foarte clar faptul că orice frământare socială, politică, economică sau, pe scurt, o schimbare de paradigmă, aduce cu ea şi o explozie de ideologii periferice în sfera religiosului, mai ales acum, în plină globalizare, când nu mai există „probleme locale, punctuale, ci chestiuni universale, de interes internaţional”. Iar una dintre temele ce revine obsesiv pe diferite canale mediatice este şi „sfârşitul lumii”.

Fără a lua în considerare numeroasele producţii hollywood-iene de acest gen, cu încasări remarcabile în „box-office-uri”, mă refer aici doar la emisiuni de genul „Dezastre” (Discovery Chanel) sau „Biblia secretă” (National Geografic Channel-NGC) şi altele de acelaşi tip, programe încărcate de ideologie (altfel spus, o depăşire a competenţelor) şi motivate doar de aspectul comercial şi mai puţin de abordările cu adevărat obiective, ştiinţifice.

Diferite personalităţi mai mult sau mai puţin avizate prezintă, într-o perspectivă sumbră viitorul incert al omenirii, aflată la limita existenţei, datorită accelerării fenomenului de încălzire globală, cauzat de emisiile de CO2, principalul catalizator al acestui proces considerat ireversibil. Totuşi, am aflat cu surprindere, că tema în cauză, alarmismul climatologic global, a fost voit exagerată, iar cei în drept să se pronunţe, adică, de pildă, „The American Geophysical Union (AGU)”, organizaţie cu peste 35000 de membri „world wide”, afirmă că nu există suficiente date care să concure la ideea că actuala explozie tehnologică ar fi principalul factor al stării de global warming.

Într-un excepţional studiu, „Pe culmile încălzirii globale” (în revista Idei în Dialog, nr. 3/martie 2007), Dragoş Paul Aligică, Senior Fellow la George Mason University, Mercatus Center, numeşte această „hiperbolizată” credinţă într-o iminentă catastrofă planetară drept o psihopatologie socială, o formă de manipulare în masă, fără precedent în istorie, menită să aducă numeroase fonduri organizaţiilor de factură ecologist-extremistă. Şi, culmea, zice autorul, e vorba de exact aceleaşi structuri care, acum un deceniu, cu aceeaşi fervoare anunţau intrarea într-o nouă „eră glaciară” (sic!)… Se pare că acest trend face şi deliciul multora dintre români, deveniţi la unison „experţi de talie mondială”, cu toate că, şi am în vedere strict capitala noastră, mulţi bucureşteni ignoră starea precară a blocurilor marcate cu bulină roşie în care locuiesc, vulnerabile la un seism puternic, mult mai probabil să se întâmple într-o perspectivă apropiată.

Pe lângă alte documentare cel puţin denigratoare la adresa tuturor bisericilor creştine, NGC propune o altă abordare a sfârşitului. Din ciclul Biblia secretă, o veritabilă „renaştere” a şcolii raţionaliste occidentale orientată împotriva oricărei forme de sacru, interpretarea cărţii Apocalipsei, ocupă de departe primul loc în graficele de rating. Este cel puţin uimitoare uşurinţa cu care o carte profetică se supune unei neavizate abordări literaliste, generată strict doar de întrebarea „ce ar fi dacă!”, căreia i se alătură diferite animaţii computerizate ce tratează despre consecinţele ipotetice ale unui impact nimicitor generat de un mega-asteroid sau ravagiile unei super-tornade, de neîncadrat pe scara Fujita, megalo-erupţia unui potenţial vulcan aflat sub Yellowstone etc.

Numeroşi „studenţi în Biblie”, „calculatorişti”, reprezentanţi de seamă ai curentului eclectic New Age, în cel mai deplin spirit milenarist, îşi expun rând pe rând punctele de vedere dintre cele mai absurde, căutând să prevadă, în baza unor versete rupte de contextul cărţii Apocalipsei, în ce fel vom fi anihilaţi. Desigur că nu sunt primii, iar istoria păstrează în memoria sa personaje cel puţin hilare de propovăduitori ai adventului, prea bine cunoscuţi celor care au studiat sectologia. Vorba lui Culianu, agasat de câţiva „Martori de-ai lui Iehova”; ei sunt cei care ştiu, cei care au certitudinea. Pocăieşte-te, sfârşitul e aproape!, zic ei -, ca şi cum ar fi iniţiaţi într-unul dintre cele mai mari secrete ale lumii, aflat la adăpost de ochii noştri, adică de profani.

Nu trebuie să fii un specialist în Patrologie ca să vezi că toţi Sfinţii Părinţi au evitat să speculeze asupra acestui subiect. Începând cu Sfântul Apostol Pavel, toţi creştinii au trăit sub iminenţa Parousiei (gr. prezenţă), într-o continuă aşteptare şi pregătire, ca şi cum Domnul ar veni în orice clipă (Maranatha = Domnul vine!). Ziua Domnului va veni, cu siguranţă, ca un „fur” (2 Petru 3,10), nu printr-o distrugere a Creaţiei, ci printr-o transfigurare a ei, a „suportului” în care Hristos va sosi în slavă, „ca să judece viii şi morţii”. Lumea întreagă este predestinată să devină Biserică, cum mărturiseşte părintele Dumitru Stăniloae. Dumnezeu conduce Creaţia sa prin raţiunile divine sădite în „interiorul” ei spre o îndumnezeire a sa (Apocalipsa 21,1), prin om, care I se face părtaş (2 Petru 1,4). În rest, ar fi mai simplu pentru oricine să cerceteze etimologia noţiunii greceşti apocalipsis, însemnând în sensu-i metafizic descoperire, revelaţie: dezvăluire a unui adevăr divin, sau o manifestare de la Dumnezeu (cf. G. Abbott Smith, A manual greek lexicon of the New Testament).

(preot Manuel RUSU)